Alexandru Lăzescu: China și Rusia vor „de-americanizarea” lumii. Țările din estul Europei, inclusiv România, ar avea cel mai mult de pierdut

0

“Vestul se confruntă cu un îngrijorător vacuum de lideri autentici şi că acest lucru îi încurajează pe adversarii săi, scrie Douglas Murray, în cotidianul britanic Telegraph“, citat de Alexandru Lăzescu într-un articol publicat, în două părți, pe site-ul Ziarului de Iași.

Iar Murray observă, scrie Alexandru Lăzescu, “că în timp ce elitele occidentale organizează reuniuni inutile precum cea de la Glasgow dedicată Climatului, care nu sunt nimic altceva decât nişte exerciţii de Relaţii Publice prin care doresc să semnaleze celorlalţi înaltelor lor virtuţi morale, China şi Rusia îşi urmăresc cu tenacitate agenda lor de demantelare a actualei ordini internaţionale de sorginte americană.

Liderii occidentali la Summitul privind schimbările climatice COP26

Joe Biden, care prin definiţie ar trebui să fie liderul „lumii libere”, „nu este în stare să prezideze asupra Statelor Unite, ce să mai vorbim asupra acesteia din urmă”, crede Murray. O părere împărtăşită şi de cunoscutul analist american Walter Russell Mead care, după ce subliniază că Statele Unite au în China un adversar mult mai sofisticat şi mai puternic decât a fost vreodată Uniunea Sovietică, Rusia, deşi este doar o umbră a fostului URSS, „are în Vladimir Putin un lider lipsit de scrupule, dar cu un extraordinar talent diplomatic, aflat în cu totul altă ligă în raport cu omologii săi occidentali”.

Acum, după ce ieşit din scenă şi Angela Merkel, despre care totuşi mulţi cred că a fost supraevaluată ca politician, în scenă rămân lideri occidentali ca Boris Johnson în Marea Britanie, zguduit de destule scandaluri şi controverse, noul cancelar german, Olaf Scholz, în fruntea unui guvern tripartit în care părţile au multe opinii divergente într-o serie întreagă de chestiuni importante, sau Emmanuel Macron în Franţa, care pare absorbit complet de campania pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor în care ultimele sondaje de opinie prevăd o cursă strânsă cu contra-candidata sa de centru dreapta, Valerie Pecresse. „Nu este deloc o perioadă fastă pentru Occident”, conchide Douglas Murray, „însă pentru Beijing sau Moscova anul 2021 a fost unul al unor frumoase cadouri”.

În trecut, în mine erau utilizaţi canarii pentru a detecta scăpările de gaze, pe post de avertizori timpurii de pericole. În vremurile noastre un astfel de rol ar putea să-l joace Lituania, o ţară de doar 2,8 milioane de locuitori, care se confruntă cu o enormă presiune din partea celor două mari puteri revizioniste, China şi Rusia. Caracterizarea aparţine chiar ministrului de externe lituanian, Gabrielius Landsbergis.

Atât Beijingul, cât şi Rusia au drept obiectiv strategic „de-americanizarea” lumii, refacerea cărţilor în ceea ce priveşte ordinea mondială, detronând Statele Unite de pe poziţia de hegemon mondial. Rusia vrea să-şi recapete sfera de influenţă din Europa pierdută în 1990 la sfârşitul Războiului Rece, în timp ce China vrea să-şi impună dominaţia globală. Iar în toată această ecuaţie, Europa, mai ales ţările din Estul acesteia, inclusiv România, ar putea avea potenţial cel mai mult de pierdut.

Problemele Lituaniei în relaţiile cu Rusia sunt de lungă durată. Moscova nu s-a împăcat niciodată cu pierderea acesteia de sub controlul său, mai ales după aderarea la UE şi NATO. Aşa că, atât Lituania, cât şi celelalte două state baltice, Letonia şi Estonia, au fost ţinta unui război hibrid cu atacuri cibernetice şi multe alte acţiuni destabilizatoare. Direct, prin militarizarea enclavei Kaliningrad sau prin intermediul Belarus. Iar actualul context geopolitic nu face decât să încurajeze Moscova să devină chiar mai agresivă. Conflictul cu China este însă de dată recentă, dar şi acesta trebuie privit din perspectiva efortului conjugat al Chinei şi al Rusiei de demantelare a actualei ordini internaţionale.

Aceasta este cheia în care trebuie interpretat sprijinul reciproc acordat de Putin lui Xi Jinping în privinţa Taiwanului, la pachet cu cel al liderului chinez pentru pretenţiile Kremlinului, explicitate în propunerea de acord înaintată administraţiei Biden, care înseamnă recunoaşterea, de facto, unei sfere de influenţă ruseşti în Europa de Est.

După ce Lituania a permis Taiwanului să-şi deschidă un birou de reprezentare la Vilnius explicit sub acest nume (în alte ţări se utilizează numele capitalei, Taipei), Beijingul a trecut la represalii masive. Nu doar că a scos-o complet de pe lista ţărilor cu care întreţine schimburi comerciale, dar a interzis tuturor multinaţionalelor care operează în China să aibă subcontractori din Lituania. Un exemplu este chiar grupul Continental care este prezent şi în Iaşi. În acest punct se ajunge la un adevărat moment al adevărului. Ce va face Uniunea Europeană? Va decide să intre într-un conflict deschis cu Beijingul, cu potenţiale costuri financiare substanţiale, pentru a-şi proteja un stat membru sau se va mulţumi cu acţiuni fără un impact real de moment, precum decizia Bruxelles-ului de a face o plângere la Organizaţia Mondială a Comerţului.

Personal al Ministerului Afacerilor Externe din Taiwan pozează în fața Biroului Reprezentanței Taiwanului din Vilnius, Lituania, joi, 18 noiembrie 2021.

Iar pe de altă parte, o altă întrebare esenţială este cum va reacţiona NATO dacă ţările baltice vor fi supuse unei agresiuni amplificate a Rusiei? În ciuda declaraţiilor oficiale nu este chiar o întrebare gratuită.

Potrivit unui sondaj PewResearch din 2020 „la întrebarea dacă ţara lor ar trebui să apere un aliat împotriva unui potenţial atac din partea Rusiei, o medie de 50 procente a populaţiei din 16 state membre NATO spun că ţara lor nu ar trebui să apere un aliat, comparativ cu 38 procente care spun că ţara lor ar trebui să apere un aliat împotriva unui atac rusesc”.

Iată de ce ultimele evoluţii, tensiunile în creştere din Europa şi Asia, înseamnă o provocare majoră de credibilitate pentru Occident, şi pentru UE şi pentru NATO. Din punctul de vedere al garanţiilor oferite aliaţilor în momente cu adevărat dificile.

Dacă de pildă Lituania este lăsată de izbelişte în conflictul cu China din raţiuni comerciale atunci însăşi reputaţia Uniunii Europene, a Vestului în ansamblu, este sever compromisă. Cu consecinţe la fel de serioase în plan geopolitic.

Acesta este contextul în care debutează noul an. Iluziile occidentale că pot menţine status quo-ul post Războiul Rece prin compromisuri, fără costuri politice sau comerciale serioase, că pot rezolva crizele prin declaraţii de poziţie, prin apeluri la instituţii multilaterale „fără dinţi” sau prin sancţiuni fără un impact cu adevărat sever se lovesc de o realitate dură, într-o lume schimbată, cu un grad ridicat de incertitudine şi cu riscuri pe măsură. În care ordinea internaţională cu care ne-am obişnuit în ultimele trei decenii este zguduită din temelii.

Pe 30 decembrie, Anatoli Antonov, ambasadorul Rusiei în Statele Unite, a publicat un articol în revista „Foreign Policy”, un text desigur dictat de la Moscova, în care avertiza că „ceea ce se va întâmpla în viitor în Ucraina va depinde de disponibilitatea pentru dialog a Occidentului”. Pare o cerinţă rezonabilă însă în accepţiunea Kremlinului, care pretinde că NATO reprezintă o ameninţare existenţială pentru securitatea sa, asta înseamnă un Veto pe extinderea alianţei şi pretenţia să nu existe nici o prezenţă militară în state aflate în vecinătatea Rusiei, chiar dacă sunt membre NATO.

Trimiterea este evident la adresa ţărilor baltice, dar într-o variantă extinsă ar putea fi vizate şi România, şi Polonia. În mare, acestea sunt formulările pe care le regăsim şi în propunerile de acorduri cu Statele Unite înaintate pe 17 decembrie de către Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse.

E greu de crezut că astfel de cerinţe ar putea fi acceptate. [pe 12 ianuarie, NATO a refuzat cererile Rusiei n.ed.] Şi atunci de ce le-a înaintat Kremlinul? Varianta cea mai liniştitoare e că ele ar fi o bază de negociere şi de reîntoarcere a Rusiei la masa unui dialog geostrategic, de pe poziţii de egalitate, cu Statele Unite. Andrew Michta, decanul Colegiului de Studii Internaţionale şi de Securitatede la Centrul European George C. Marshall din Garmisch-Partenkirchen, este mai pesimist. Într-un text referitor la felul în care ar trebui să răspundă NATO crizei create de Rusia la frontiera de est a Ucrainei el crede că, dacă Putin a decis deja să întreprindă o operaţiune militară, rejectarea doleanţelor sale ar putea un „casus belli” pentru a motiva intervenţia. Însă chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, prin avansarea propunerilor, Putin vrea să creeze tensiuni în interiorul alianţei transatlantice.

Între o Uniune Europeană care, după Brexit, a devenit „mult mai germană” (simpatiile din spaţiul german faţă de Rusia sunt notorii!) şi Statele Unite, pe care şi Parisul le doreşte în bună măsură retrase de pe continent. În opinia lui Andrew Michta, obiectivul strategic al lui Vladimir Putin nu este doar acela de a-şi readuce sub control partea slavă a fostului Imperiu Ţarist, Belarus şi Ucraina, ci de a forţa Vestul să accepte o sferă de influenţă de facto asupra Europei de Est. „În acest caz, Europa s-ar regăsi într-o paradigmă neo-imperială a sferelor de influenţă, cu consecinţe potenţial devastatoare pentru NATO şi pentru solidaritatea alianţelor occidentale. Nu în ultimul rând, dacă NATO îi va permite lui Putin să câştige acest joc, următorul pas al Moscovei va fi probabil să exercite presiuni asupra statelor baltice, Poloniei şi României, cu scopul de a induce instabilitate în perimetrul NATO.”

Suntem într-o situaţia complet nouă, complicată şi periculoasă, în care Statele Unite, Vestul în ansamblu, se confruntă simultan cu două crize majore, una în Europa, cealaltă în Asia, legată de Taiwan, în condiţiile în care Moscova şi Beijingul dau semnale clare că îşi coordonează mişcările strategice. În timp ce Iranul induce la rândul său destulă instabilitate în Orientul Mijlociu. În plus, elitele occidentale continuă să privească de o manieră naivă aceste provocări majore, scrie Aaron MacLean în Wall Street Journal, dând drept exemplu o declaraţie a unui înalt oficial de la Casa Albă în opinia căruia poporul rus nu îşi doreşte un război în Ucraina, „îşi doreşte politici de sănătate mai bune, drumuri, şcoli şi oportunităţi economice”.

Regăsim aici genul de naivitate, de o completă fugă de realitate, care a dus lumea la dezastru facilitând şi cel de-al doilea război mondial. Adesea este dată de exemplu celebra declaraţia a premierului britanic, Neville Chamberlain, după semnarea Acordului de la Munchen, în 1938, prin care a cedat regiunea Sudeţilor Germaniei naziste (la fel ca acum în Donbas, Hitler a venit cu justificări privind opresiunea etnicilor germani din Sudeţi), aceea că „a obţinut Pacea”. Dar poate o paralelă mai potrivită cu declaraţia anterioară a oficialului de la Casa Albă se poate face amintind poziţiile exprimate de o serie de intelectuali britanici, între care şi filosoful Bertrand Russell, cu puţină vreme înainte de declanşarea celui de-al doilea Război Mondial. Ei susţineau că Marea Britanie ar trebui să se dezarmeze unilateral „pentru că astfel popoarele german şi italian vor cere liderilor lor să facă acelaşi lucru”.

Analizând situaţia actuală pe plan internaţional în cursul ultimei întâlniri din anul 2021 în seria de conversaţii periodice GoodFellows, organizate de Hoover Institution, istoricul Niall Ferguson şi generalul H.R. McMaster, fost consilier pentru securitate naţională în administraţia Trump, remarcau că ne aflăm într-un context de risc ridicat pentru că ne confruntăm cu un număr de crize în cascadă: pandemia, cu severul ei impact social şi economic, inclusiv prin explozia datoriei publice în Occident, şi salba de crize geopolitice.

Într-un articol din Wall Street Journal, acelaşi Andrew Michta consideră şi el că în perioada următoare, poate chiar în 2022, riscul unor confruntări armate creşte pentru că atât China, cât şi Rusia ar putea considera că avantajul oferit de contextul geostrategic actual, care le este favorabil acum, se va eroda în viitor.

Într-o carte apărută recent Ray Dalio, un cunoscut investitor de pe Wall Street, a studiat evoluţiile din istorie din ultimii 500 de ani, ascensiunea şi decăderea imperiilor, războaiele, mişcările sociale, revoluţiile, perioadele de prosperitate şi depresiile economice, impactul tehnologiilor disruptive. El a identificat o serie de mari cicluri de schimbări politice şi economice majore, cu perioade de tranziţie de 10-20, care induc modificări de substanţă în peisajul geopolitic. În acest context el crede că „ordinea mondială se schimbă acum rapid, de o manieră cum nu s-a mai întâmplat niciodată în cursul vieţii noastre, dar s-a întâmplat de multe ori înainte în istorie”. Ultima oară, în perioada interbelică, între 1930 şi 1945. Aceasta ar putea fi şi lentila prin care ar trebui să privim evoluţiile, deloc liniştitoare, la care asistăm în prezent.

Alexandru Lăzescu

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here