În luna care a trecut de la atac, am observat nedumerirea prietenilor mei din România despre cauzele care au făcut ca Israelul sa fie copleșit pentru câteva ore de o miliție de 3000 de teroriști înarmați cu puști și mijloace de deplasare primitive. Nedumerirea aceasta a alimentat teorii conspiraționiste precum că Netanyahu și comandanții superiori ai armatei israeliene au făcut numai pe surprinșii, că ei ar fi intenționat ca țara lor să sufere un număr atât de mare de victime, pentru că ei aveau nevoie de pretext ca să “invadeze Palestina”, sau alte fabulații asemănătoare.

Absurditatea acestor acuzații devine evidentă și când realizăm că Netanyahu și comandanții armatei își vor pierde posturile în curând, ca urmare a atacurilor. Dorința de a răspunde totuși întrebărilor legitime m-a determinat să traduc pentru cititorii ILD articolul de mai jos, publicat în Globes, cel mai important sit economic din Israel.

Articolul din Globes (traducere, mai jos) se concentrează pe cauzele imediate ale surprizei strategice la care a fost supus Israelul pe 7 octombrie, fără a atinge cauza mai profundă pe care eu am abordat-o in “Războiul de Bucuria Bibliei” – anume politizarea și deprofesionalizarea eșalonului superior al armatei și, în primul rând, a serviciului său de informații.

Am auzit un ultim exemplu al acestei putreziciuni morale chiar din gura lui Aaron Haliva, comandantul serviciului de informații militare, care, într-un discurs ținut pe 2/11 în fața soldaților, a declarat că “Acest război nu este existențial … este un război pentru stilul nostru de viață”:

Aceasta declarație voit ambiguă m-a convins că, nici în acest ceas, gândul lui Haliva nu e la obținerea victoriei pentru Israel, ci la căptușirea cu un salariu de 6 cifre pe an, în dolari, a cuibului pe care și-l construiește la think-tank-ul X sau Y din America.

Ofițerul acesta de mult trebuia să zboare din postul său, și fiecare ceas în care încă mai încălzește scaunul aduce țării pagube imense.

Ca preambul la traducere, am de povestit ceva din trecutul meu de de caporal rezervist al armatei israeliene.

Cu toții se întreabă acum: unde, cum, și de ce a dispărut “alarma de dimineața” din rutina forțelor armate și a bazelor militare desfășurate în jurul Gazei?

Dacă toți soldații aflați imediată vecinătate a Gazei ar fi fost treji și gata de luptă, la răsăritul soarelui, pe data 7 octombrie, măcelul nu ar fi luat dimensiunile pe care le-a luat.

Informațiile Militare au fost incunoștințate de două ori, la 2 dimineața și la 4 dimineața, despre manevre neobișnuite observate în Gaza.

De ce nu l-au trezit pe Netanyahu? De ce au hotărât să se întrunească de-abia la ora 8? De ce nu au alertat soldații de pe teren? De ce nu au alertat gărzile civile din așezările din jurul Gazei?

Acestea gărzi, compuse fiecare din câțiva locuitori înarmați ai așezării respective, au fost trezite numai de alarma aeriana de la 6:28, s-au mobilizat repede și au respins atacatorii în toate așezările cu excepția celor doua kibutzuri: Kfar Aza și Beeri, cele care au fost distruse în întregime, și unde un sfert din populație a fost asasinată.

Dacă ar fi fost alertați măcar cu 20 minute înainte de atac, e clar că mulți din locuitorii celor două sate ar fi fost acum printre noi.

De ce nu a fost ridicat în aer măcar un avion fără pilot? De ce nu au fost alertate echipajele elicopterelor de luptă? Asta sigur nu costă nimic. Primele elicoptere care au atacat pe teroriștii care intrau și ieșeau din Gaza au intervenit în luptă de-abia la o oră după atac.

Sunt multe întrebări “De ce? De ce? De ce?”

Fără îndoială că, după război, vom avea o comisie de anchetă, după modelul comisiei Agranat care a anchetat cauzele eșecului inițial din Războiul de Yom Kippur. Nu am nici o îndoială că ancheta trebuie să înceapă de la nivelul de ramuri ale armatei, în primul rând de la informațiile militare, unde eșecul este colosal și fundamental. Numai după aceea se poate atribui responsabilitate la nivel de Stat Major.

Fără îndoială, există o responsabilitate și la nivelul politic cel mai înalt. Ministrul Apărării, Yoav Galant, care și-a însușit aprecierile Statului Major, își are parte sa de responsabilitate. Netanyahu, care cu firea sa ezitantă și conciliatorie a adoptat și el “Concepția”, își are partea sa de responsabilitate; la fel și cei doi foști Șefi de Stat Major, actuali politicieni și parteneri temporari în Cabinetul de Război.

Spre deosebire de ofițerii din armată, pentru politicieni mai există, în afara comisiei de anchetă, și Knessetul și alegerile care îi vor trage la răspundere mai devreme sau mai târziu.

Între atâtea întrebări, un singur lucru e cert: încercarea de a inversa ordinea normală de executare a anchetei și de a trage concluziile – încercarea de a pune în cârcă lui Netanyahu responsabilitatea primordială este o tentantivă nerușinată de mușamalizare a neglijentelor și a responsabilităților comandamentului superior militar, care s-a cramponat în concepții opuse bunului simț și într-o înțelegere fantezistă a realităților lumii musulmane.

Reluarea din ultimele zile a demonstrațiilor violente care cer înlăturarea imediată a Primului Ministru, în mijlocul războiului, reprezintă încă o încercare a “protestatarilor” de dinainte de 7 octombrie de a uzurpa puterea în folosul lor personal și al dușmanilor Israelului.

Traducere articol Globes:

Eșecurile conceptuale care au dus la atrocitățile din 7 octombrie au demonstrat că încrederea exclusivă în tehnologie nu e o idee înțeleaptă

Zidul Berlinului a fost construit în 1961 sub forma unui gard obișnuit de sârmă și beton pentru a împiedica locuitorii Germaniei de Est să fugă spre libertate în Berlinul Occidental. Până la sfârșitul anilor 1970, cea de-a patra generație a gardului includea deja un gard electrificat lung de 127 km, o fâșie de pământ acoperită de cuie metalice ascuțite, un șir de turnuri de pază amplasate la intervale mici, un drum de patrule, un drum de pământ pentru urmărirea intruziunilor, câini de pază, tranșee adânci, tranșee anti-vehicule și două straturi de ziduri de beton.
„La început gardul era destul de firav, așa că au decis să plaseze deasupra zidului santinele de pază la fiecare câțiva metri „, spune pentru „Globes” Dr. Avner Barnea, fost ofițer superior al Serviciului Israelian de Securitate (cunoscut după inițialele Shin Bet) și profesor de informații, securitate națională și informații comerciale la Universitatea Bar-Ilan. „Dar până când nu au minat zona, nu au reușit să împiedice evadările de-a binelea. Diferența a constat tocmai în acele soluții cu tehnologie simplă. Nicio autoritate est-germană nu și-a asumat vreodată riscul bazării pe tehnologii avansate.”

Gardul care despărțea Israelul de Fâșia Gaza a fost finalizat în decembrie 2021, la 60 de ani de la începerea construcției Zidului Berlinului. Acesta a fost menit să protejeze împotriva unei amenințări majore la adresa securității Israelului, dar în practică a fost mult mai suplu. Gardul era aproape lipsit de soldați și se baza în principal pe senzori, deasupra și sub pământ, se baza pe camere de supraveghere și pe patrule de vehicule. Și, bineînțeles, nu exista împrejur nici un câmp de mine.

După ce Operațiunea „Protective Edge” din 2014 a dezvăluit că forțele Hamas au reușit să pătrundă în mai multe puncte din așezările de la granița cu Gaza prin tuneluri subterane, în 2016 s-a decis construirea unei linii de apărare axată pe această amenințare, numită „bariera anti-tunel”, care urma să înlocuiască gardul existent. Tronsonul superior al barierei se baza în principal pe un gard numit „ceasul de nisip”, care își dovedise eficiența doar în oprirea imigranților ilegali la granița dintre Israel și Egipt – același gard care l-a entuziasmat pe președintele american Donald Trump, într-atât încât dorea să-l replice la granița sudică a SUA.

Costul barierelor a fost de 3,5 miliarde NIS, în principal pentru secțiunea subterană. Acesta a fost prezentat ca un proiect de înaltă tehnologie și ca o mare realizare care ar fi trebuit sa reprezinte o pătură suplimentară de protecție împotriva amenințării din Gaza, alături de Iron Dome. Ministerul Apărării s-a lăudat că „cantitatea de beton investită în el ar putea pava un drum din Israel până în Bulgaria, iar cantitatea de fier și oțel ar putea egala o bară de fier de aici până în Australia”. Pe vremea aceea, Ministerul Apărării afirma că gardul acesta va fi integrat în proiectul „Granița inteligentă și letală”, care era testat de-a lungul frontierei de nord a Fâșiei Gaza și care, precizase Ministerul Apărării, includea roboți mobili și drone militare pentru îndeplinirea misiunilor de apărare, fără a pune în pericol viața soldaților.

La momentul finalizării gardului, premierul Benjamin Netanyahu, aflat pe atunci în opoziție, s-a referit în principal la componenta de sub pământ, spunând că „De fiecare dată când teroriștii Hamas au încercat să pătrundă în coloniile de la graniță prin tuneluri, acestea s-au terminat în subteran. Bariera subterană care înconjoară Fâșia Gaza a salvat deja multe vieți”. Ministrul apărării de atunci, Benny Gantz, a declarat: „Bariera este un proiect tehnologic fără precedent și inventiv, care pune un zid de fier, sensori și beton între Gaza și locuitorii din sudul Israelului. Ea oferă un sentiment de securitate personală care va permite acestei frumoase regiuni să crească în continuare .”

„Conceptul care stă la baza construirii unui gard cu tehnologie avansată se referă la cel de-al doilea război din Liban, când Hezbollah a trecut peste un gard înalt utilizand o scară”, spune Yehoshua Kalisky , cercetător principal la Institutul pentru Studii de Securitate Națională (INSS) al Universității din Tel Aviv. „Acesta a fost scenariul de referință. Nu s-au gândit nici că vor zbura peste el cu parasute motorizate, nici că vor aduce buldozere care pur și simplu îl vor doborî”.

Iluzia superiorității

În dimineața zilei de sâmbătă, 7 octombrie, secțiunea supraterană a barierei s-a dovedit a fi complet inconsistentă, la fel ca și fundamentul conceptului de apărare. Folosind drone ușor de cumpărat pe internet, Hamas a dezactivat atât camerele de luat vederi care transmiteau imagini în timp real către monitoarele camerelor de control, cât și stațiile staționare de arme telecomandate (RCWS) de lungă distanță (See and Fire). Exista o a doua linie de apărare, trei baloane de observație, dar toate trei au încetat să funcționeze, din motive necunoscute, cu câteva săptămâni înainte de atac, iar reparațiile au fost amânate până „după sărbători”.

Flotila israeliană de drone de război, care este capabilă să bruieze semnalele unei drone ostile, și flotila de drone de atac, cunoscută din războiul contra baloanelor incendiare, nu au funcționat nici ele, din motive necunoscute, în timp ce zeci de drone ale Hamasului au operat fără întrerupere. Sistemul de interceptare cu laser de înaltă energie (HEL), Iron Beam al IDF, care a fost creat, printre altele, pentru astfel de cazuri, nu a intrat încă în activitate operațională, după mulți ani de dezvoltare. Toate acestea au permis teroriștilor Hamas să ajungă rapid la bazele IDF de-a lungul frontierei cu Gaza, să dezactiveze sistemele tehnologice de informații și comunicație (ICT), neutralizând capacitatea de a chema întăriri, fără ca să trezească suspiciuni la cartierul general al IDF din Tel Aviv (cunoscut sub numele de Kirya, “Cartierul”).

Mai presus de toate, a existat un sentiment de securitate și încredere în tehnologie și în capacitatea barierei sofisticate de a preveni orice formă de intruziune. Considerand ca gardul e  o protecție suficientă, a fost anulată desfășurarea de personal pentru așezările de la granița cu Gaza (în orice caz, personalul fusese deja redus imediat după Operațiunea Protective Edge din 2014), numărul de unități militare înarmate din zonă a fost redus, acestea fiind înlocuite cu camere de luat vederi și alte mijloace electronice.

„Atunci când ne bazăm pe tehnologie, ne așteptăm ca aceasta să ne avertizeze cu privire la pericole și amenințări”, spune Barnea. „Atunci când gândirea este că nu ai nevoie de soldați pentru că există monitoare, te aștepți din capul locului să primești avertismentul despre amenințare prin intermediul mijloacelor tehnologice, și nimeni nu își imaginează o situație în care rețeaua de observație ar fi neutralizată. Dimpotrivă, aceasta este privită ca fiind invulnerabilă. Problema începe atunci când aceste mijloace sunt vizibile și inamicului: RCWS sunt grozave, sunt importante și costă milioane, dar sunt vizibile pentru toată lumea, și toată lumea știe unde se află. Odată ce începi să crezi că gardul va opri toate amenințările relevante, crezi și că jumătate de batalion gata de acțiune este suficient. Tehnologia ne influențează foarte mult modul de gândire și este văzută ca fiind răspunsul la orice – numai că nimeni nu se întreabă niciodată care sunt vulnerabilitățile ei și care este planul de rezervă pentru scenariul apocaliptic în care pătura tehnologică se prăbușește.”

Barnea compară sentimentul de superioritate tehnologică al Israelului cu activitatea SUA în timpul războiului din Vietnam, între 1965 și 1968. „Americanii s-au bazat pe bombardamente aeriene masive cu bombe de precizie și bombe cu napalm care au ars suprafețe uriașe și au susținut conceptul de „pământ pârjolit”. Ei s-au auto-convins că Vietcongul nu ar putea rezista.
În practică, armata nord-vietnameză a studiat activitatea americană. A săpat tuneluri, a mutat echipamente și oameni între bombardamente, ceea ce i-a permis în cele din urmă să ajungă la bazele americane importante din sudul țării și să le copleșească. De fapt, armata americană a crezut atât de mult în pagubele pe care le provoca, încât a raportat un număr mult mai mare de victime din partea dușmanului decât cel real, ceea ce a creat o iluzie de victorie.
Americanii își spuneau: „Avem bombardiere B-52, nu se poate să nu câștigăm”.

Sofisticarea tehnologică și investițiile masive în mijloace de informații au augmentat considerabil capacitățile de colectare vizuală a informațiilor IDF-ului, potrivit fostului șef al Direcției de informații a IDF, generalul (în retragere) Aharon Zeevi-Farkash. „Sunt sigur că ea nu se face în detrimentul surselor umane, dar, pe măsură ce trece timpul, culegerea de informații vizuale este mai ușoară decât cea din surse umane și aduce rezultate mai bune. Este greu să aduci un palestinian ‘Ashraf Marwan’, agentul care a transmis informațiile către Israel înainte de atacul egiptean din 1973 [ginerele lui Gamal Abdel Nasser]. Asta e o problemă, pentru că sursa umană este esențială pentru a oferi o interpretare a restului de informații primite și pentru a lua decizii. Golda știa cine este Marwan și a așteptat să audă ce va spune el despre desfășurarea trupelor egiptene în sud.” În același timp, potrivit ziarului „The New York Times”, IDF a încetat anul trecut să mai monitorizeze comunicațiile radio [necriptate] ale Hamasului. În ultimii ani, SUA au pus mare preț pe informațiile israeliene despre Hamas și nu le-au mai monitorizat în mod independent.

Factorul uman

Conceptul tehnologic nu se limitează, desigur, la gardul de la graniță sau la serviciile de informații și nu este doar un produs al operațiunii “Protective Edge”. Timp de ani de zile, IDF a lăudat implicit, dacă nu explicit, ethosul unei armate mici și sofisticate. În ultimii ani, IDF a făcut publice nenumărate proiecte tehnologice și el se prezintă ca o armată cu un nivel de înaltă tehnologie: înființarea unei divizii tehnologice, numită Shiloh, pentru a coordona dezvoltarea tehnologiilor pentru toate ramurile armatei și înființarea Direcției de Cercetare și Dezvoltare în Domeniul Apărării (IMOD DDR&D sau MAFAT).
Shiloh, care este în prezent subordonată Ministerului Apărării, a fost înființată în urma rapoartelor Controlorului de Stat privind lipsa de coordonare și sincronizare între Ministerul Apărării și unitățile IDF, și a condus la un nou concept de apărare a frontierelor bazat pe senzori și alte tehnologii pentru colectarea de informații pentru contracararea infiltrărilor, a condus la consolidarea Forțelor Aeriene sub forma unor avioane și armamente suplimentare și la consolidarea capătului operațional al unităților regulate de pe front.

Toate acestea în timp ce, în același timp, se desființau batalioane de blindate și se consolidau escadrilele de elicoptere. De asemenea, au fost abordate capacitățile tehnologice ale forțelor terestre, cum ar fi îmbunătățirea coordonării între infanterie și forțele aeriene în acțiunile aer-sol sau identificarea teroriștilor și a armelor într-un mediu urban. Cu toate acestea, exista o problemă de la început, spune profesorul Matania Eviatar de la Școala de Științe Politice, Administrație și Afaceri Internaționale de la Universitatea din Tel Aviv, fondator și primul director general al Direcției Naționale Cibernetice din Israel: un decalaj mare între tehnologie și ofițerii de la care armata se așteaptă să o implementeze, ca parte integrantă a conceptului de securitate.

Matania explică faptul că IDF a susținut întotdeauna progresul tehnologic ca o componentă a unui concept care pune preț mai mult pe calitate decât pe cantitate. „Acest lucru a existat chiar și pe vremea [primului prim-ministru al Israelului, David] Ben-Gurion, pentru care era clar că nu putem învinge inamicul în termeni de cantitate; de asemenea, se potrivea cu salvarea de vieți omenești – un pilon important al conceptului de securitate -, dar la acea vreme, inovația se exprima în chestiuni tactice. După Războiul de Yom Kippur, Israelul a tras puternic în direcția construirii superiorității tehnologice militare, iar acest lucru s-a potrivit cu revoluția informatică și cu economia israeliană care se deschidea treptat către lume.

Acest efort a dat roade încă din 1982, când am demonstrat lumii întregi că am putut distruge cea mai mare parte a sistemului sirian de rachete sol-aer cu ajutorul armamentului cu ghidaj de precizie. Conceptul de securitate al Israelului a fost actualizat de către Dan Meridor și lt. col. Ron Eldadi, prin adăugarea celei de-a patra componente, apărarea, la cele trei componente ale doctrinei tradiționale de securitate națională a Israelului, așa cum aceasta a fost stabilită de Ben-Gurion: descurajarea, avertizarea și victoria decisivă, ceea ce a dus la dezvoltarea unor sisteme precum Iron Dome și David’s Sling (denumită anterior Bagheta Magică).”

Dar, subliniază Matania, „ofițerii superiori ai IDF nu se pricep în general la tehnologie, unii văd aceste sisteme ca pe cutii negre și nu le înțeleg întotdeauna avantajele și dezavantajele. La academiile militare de la West Point sau Annapolis, se obișnuiește să se predea și materii tehnologice, pentru că se înțelege că profesia militară de astăzi necesită o înțelegere de bază a domeniului. Modul corect de a integra tehnologia în securitate este s-o implementezi ca parte a unui concept operațional, nu ca o componentă unică, și să presupui întotdeauna că nu este perfectă, că are vulnerabilități și că poate suferi de defecțiuni ale sistemului. Prin urmare, astfel de sisteme au întotdeauna nevoie de ceea ce se numește „redundanță”, adică de sisteme de rezervă, pentru a se asigura că nu există un singur punct de vulnerabilitate prin care totul s-ar putea prăbuși. Forțele aeriene, de exemplu, au mai multe modele diferite de aeronave doar pentru acest lucru. Fiecare avion are, de asemenea, mai multe sisteme de rezervă.

Paradoxul Iron Dome

Poate mai mult decât orice altceva, sistemul Iron Dome este reprezentativ ca răspuns tehnologic la amenințarea din Gaza. Matania explică: „Iron Dome a fost construit cu viziunea strategică de a oferi factorilor de decizie spațiu de manevră, pentru a le permite să nu reacționeze imediat la rachete, ci să aibă flexibilitatea de a reacționa la momentul potrivit și în locul potrivit, într-o serie de modalități. Dar unii spun că succesul său a conținut un paradox inerent. Iron Dome a avut un asemenea succes încât, nu numai că a sprijinit procesul de luare a deciziilor, dar l-a schimbat în mod fundamental. Până pe 7 octombrie, el a servit drept tencuială foarte reușită pentru amenințările la adresa unui stat suveran, pentru că ce legitimitate ar fi avut vreun lider de stat să pornească război, atunci când niciun cetățean nu a fost rănit?”.

Generalul de brigadă Eran Ortal, până de curând comandantul Centrului Dado pentru Studii Militare Interdisciplinare, un centru de cercetare militară subordonat Direcției de Operațiuni, consideră, de asemenea, că diverse măsuri tehnologice, cum ar fi Iron Dome și Bariera de Graniță cu Gaza, au influențat procesul de luare a deciziilor în Israel. În opinia sa, acestea au ajutat eșalonul politic să conducă o politică de reținere militară față de Fâșia Gaza, ceea ce, la rândul ei, a permis Hamasului să se consolideze și să obțină capacități ofensive.

Într-un articol de acum cinci ani, Ortal, în prezent în serviciul militar activ și indisponibil pentru interviu, scria: „Reținerea israeliană în ceea ce privește contracararea proactivă a capacităților ofensive din Fâșia Gaza provine dintr-o strategie israeliană clară care se străduiește să reducă influența inamicului asupra rutinei de viața dn Israel, chiar cu prețul agravării amenințării, în viitor”. Ortal a subliniat că această politică este firească și că „o națiune occidentală nu-și poate duce viața într-o stare de urgență la nesfârșit. Dar, alături de înțelegerea necesității unei politici de reținere, trebuie recunoscut faptul că riscurile sunt mari, așa cum o dovedește intensificarea abruptă a conflictelor dintre Israel și organizațiile teroriste din Gaza”.

Potrivit lui Ortal, în ultimele decenii, Hamas și Hezbollah au dezvoltat rachete balistice și tuneluri teroriste ca răspuns la politica israeliană, care a urmărit o fricțiune minimă cu inamicul prin separarea și retragerea din zona de securitate din sudul Libanului și din Fâșia Gaza. Ortal subliniază că, între Operațiunea „Pilonul de Apărare” din 2012 și Operațiunea „Protective Edge” din 2014, Israelul a redus semnificativ contramăsurile îndreptate împotriva agenților teroriști, și nici una nu s-a concentrat asupra agenților Hamasului. Potrivit analizei sale, acest lucru s-a datorat faptului că, înainte ca Iron Dome să intre în funcțiune în 2011, cea mai periculoasă amenințare reprezentată de Gaza s-a amplificat în perioada dinainte de operațiunea “Protective Edge”. Înțelegerile la care Israelul a ajuns cu Hamasul în 2012 au fost făcute „ca sa opreasca luptele”, spune Ortal, și pentru ca viața să revină cât mai repede posibil la normal. Aceasta, după ce sirenele de raid aerian au sunat în Tel Aviv și Ierusalim pentru prima dată de la Războiul de Yom Kippur, iar sistemul de învățământ a fost închis timp de mai bine de o săptămână.

Chiar și după ce a pus în functiune Iron Dome, Israelului i-a fost greu să se opună perturbării semnificative a vieții de zi cu zi pe frontul intern. „În ciuda amenințării clare reprezentate de Gaza, factorii de decizie au preferat să evite o politică care însemna întoarcerea unei mari părți a populației țării la realitatea raidurilor aeriene și a rutinei zilnice perturbate. Concluzia: Iron Dome nu a schimbat esențial situația strategică; pe măsură ce puterea de foc din interiorul Fâșia Gaza creștea, la fel creștea și capacitatea organizațiilor teroriste de a controla viața de zi cu zi a Israelului, de a-l ține ostatic și de a împiedica Israelul să ia împotriva lor măsuri proactive.”

„De ce succesul relativ al Iron Dome nu s-a tradus printr-o și mai importantă realizare strategică, cea de a restabili libertatea de acțiune a Israelului împotriva Hamas în Fâșie?”, se întreabă retoric Ortal și numește mai mulți factori.
„În primul rând, ca orice alt sistem operațional, nici Iron Dome nu este perfect. Inamicul îl studiază și își dezvoltă propriile provocări împotriva lui, iar factorii de decizie au recunoscut faptul că statul Israel nu este protejat ermetic. În al doilea rând, costul enorm pe care îl implică desfășurarea și operarea bateriilor [Iron Dome] împiedică în mod semnificativ o politică bazată pe runde continue de violență. În al treilea rând, atâta timp cât rachetele sunt interceptate pe cerul Israelului, și nu pe cerul din Gaza, frontul intern israelian este forțat să trăiască cu sirene, camere de securitate, adăposturi și o cu rutină de viață perturbată. Cu alte cuvinte, chiar și succesul complet al Iron Dome a lăsat conducerea viații de zi cu zi de pe frontul intern în mâinile organizațiilor teroriste.”

În 2018, Ortal scria despre „Barieră” că „ar fi greșit să presupunem că se va dovedi mai imună decât predecesoarele sle. Cu cât întârziem mai mult să tăiem legătura directă dintre rachetele Hamas și cele ale celorlalți inamici ai noștri, cei care folosesc pe scară largă această metodă de operațiune, de ideea de a ne ataca teritoriul, cu atât mai mult vom fi condamnați să privim de pe tușă și să asistăm la îmbunătățirea lor constantă”.

O surpriză strategică

În lunile premergătoare datei de 7 octombrie, fostul șef al Diviziei de Planificare, generalul-maior (in rezerva) Giora Eiland, a ținut o serie de prelegeri pentru ofițerii superiori cu privire la motivele surprizei strategice care a căzut peste IDF în Războiul de Yom Kippur. „Nici unul dintre ofițeri nu și-a imaginat că, la 50 de ani după greșeala aceea, ea se va repeta exact în același mod”, spune el pentru Globes.

Surpriza strategică care a lovit statul Israel în urmă cu aproximativ patru săptămâni are caracteristici similare cu atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor din 1941, cu atacul surpriză al Argentinei asupra Insulelor Falkland ale Marii Britanii din 1982, cu atacul Al-Qaeda asupra Statelor Unite de la 11 septembrie 2001 și cu răspândirea ISIS în tot Orientul Mijlociu în 2014.

De fapt, susține Barnea, în ciuda progresului tehnologic și a gradului de sofisticare, oficialii serviciilor de informații se întreabă dacă există cu adevărat o tendință de îmbunătățire a detectării la timp și de contracarare a amenințărilor strategice. Un studiu cuprinzător efectuat asupra eșecurilor serviciilor de informații în domeniul național, de la căderea Cortinei de Fier din 1989 până în 2010, nu a arătat nicio îmbunătățire în ceea ce privește furnizarea de avertismente sau zădărnicirea surprizelor strategice, chiar dacă mijloacele de colectare a informațiilor s-au îmbunătățit. La patru ani de la semnarea studiului, fostul președinte american Barack Obama a recunoscut că serviciile de informații americane nu au evaluat corect gravitatea amenințării ca părți mari din Irak și Siria să fie ocupate de ISIS.

„Indiferent cât de avansată este armata ta din punct de vedere tehnologic sau cât de eficient este sistemul tău de colectare a informațiilor, identificarea surprizelor strategice este un proces uman care depinde de analiza a ceea ce se numește, în comunitatea de informații, ‘semnale slabe’”, spune Barnea. „Acestea sunt fragmente de informații relevante care au fost transmise organizației, dar, din cauza faptului că sunt în cheie joasă, neaccentuate, sau din cauza supraîncărcării informative din jurul lor, organizația nu reușește să le identifice și să le interpreteze corect.”

Sâmbătă, 7 octombrie, de exemplu, mișcările suspecte din Gaza l-au convins pe șeful Shin Bet să trimită o echipă specială la granița sudică, dar nu a reușit să convingă eșaloanele superioare ale IDF să se pregătească în consecință. Pentru a face față acestor semnale slabe, susține Eiland, trebuie să se folosească „teoria scenariilor”, adică să se ia în considerare scenarii care au o probabilitate scăzută de a se produce, dar cu rezultate devastatoare în cazul în care ar avea loc, și modul simplu în care să se pregăteasca pentru ele.

Eiland explică: „Detectați anumite zgomote în noaptea de vineri spre sâmbătă, dar ajungeți la concluzia că probabilitatea unui atac este scăzută, să spunem doar 10%. Cei care acționează doar în funcție de probabilitate nu iau în considerare întrebarea: dar dacă se întâmplă acest atac – vei putea trăi cu tine însuți pentru că nu ai eliminat această amenințare?

Există, de asemenea, un al treilea considerent, care este ușurința efortului: care este efortul necesar pentru a mă pregăti pentru acest scenariu improbabil, dar periculos? Poate fi un efort relativ simplu, cum ar fi trezirea trupelor la ora 4:00 dimineața, plasarea lor pe poziții și decolarea unui avion sau a unei drone pentru câteva ore. Nici măcar nu aveți nevoie de piloți – sunt suficienți operatorii de drone. Nu este nevoie să mobilizați rezervele sau să convocați un cabinet. Fiecărui comandant i se permite să dea instrucțiuni celor din subordinea sa. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, totul s-ar fi petrecut în mod diferit.

„Acesta este exact același tip de eșec care a stat la baza gândirii israeliene la izbucnirea Războiului de Yom Kippur”, continuă Eiland. „După ce au fost adunate informații care indicau intențiile egiptenilor și sirienilor de a lansa un atac, au decis să nu mobilizeze rezervele, deoarece costul era ridicat. Dar de ce nu au ordonat armatei regulate să se pregătească? Au crezut că șansele să izbucnească războiul erau mici, au crezut că este vorba de un exercițiu, dar nu au calculat daunele potențiale, nu și-au imaginat cât de grav ar putea fi scenariul extrem”.