Manual de defăimare (ediție româno – maghiară)

    Print Friendly, PDF & Email

    Singura definiție corectă a democrației e, pentru socialiști, o democrație care validează socialismul.

    Comisia pentru stabilirea ereziilor s-a pus iar în mișcare. De data, asta pericolul e Viktor Orban, Primul Ministru maghiar.
    O avalanșă mediatică a îngropat Ungaria în denunțuri și avertismente urgente privitoare la iminenta ruptură de democrație. Imediat după eșecul catastrofal al socialiștilor la alegerile de anul trecut, opinia publică internațională a stabilit că Ungaria e tîrîtă de Orban și de FIDESZ, partidul de dreapta care guvernează cu o majoritate masivă, spre dictatură, fascism, autoritarism, putinism – în funcție de preferința semnatarului. Publicul larg are toate motivele să creadă că Ungaria are o problemă serioasă. Atîtea asigurări alarmate și atîtea nume credibile ale presei internaționale nu pot greși. Așadar care sînt faptele incriminante?

    Legea mediilor de informare – sîntem avertizați – pune în pericol libetatea presei. Cum? Nimeni nu știe. Unii au spus: prin numirea de directori media apropiați guvernului. Posibil. Dar asta nu înseamnă că legea e un abuz, deși înseamnă că rețeaua de control socialistă asupra mediilor de informare publice a fost demontată.
    Și mai înseamnă că, atîta vreme cît media a fost în mîna socialiștilor, lucrurile au fost în ordine. Numai controlul dreptei duce la abuz. Controlul stîngii e altceva: o eliberare care n-are cum greși, pe măsură de se întețește.

    Aici, cititorul va trebui să se mulțumească cu puțin. Mai precis, cu tăcerea. Nimeni nu e în stare să își ajute cititorii cu cîteva cuvinte clare și hotărîtoare. De pildă: cutare afirmație a ziarului sau a prezentatorului TV care anunță că Ungaria se scufundă în extremism e dovedită de următoarele fapte. În cel mai bun caz, articolele și emisiunile care vorbesc de rătăcirea Ungariei menționează legi și decizii ale guvernului maghiar, asigurîndu-și cititorii că e vorba de abuzuri inadmisibile. Asta ar trebui să fie deajuns. Dar nu e.
    Referințele presei cumsecade și pro-democratice reproduc unul și același catalog de acuzații și, mai mult, folosesc, adesea, aceleași fraze. Rechizitoriul pare, în prea mare măsură, preluat din pachetul pasat de inamicii lui Orban. Lista acuzațiilor începe cu noua Constituție pe care editorialiștii o denunță sub culpa de naționalism-creștin. Nu văd care e problema, cu atît mai mult cu cît lipsesc exemplele incriminante. Cert e că noua Constituție nu interzice și nu condamnă liberalismul sau ateismul. Prin urmare: dacă ești adversar sincer al națiunii, al familiei sau al bisericii, foarte bine. Constituția e neutră, nu condamnă și nu exlcude. În plus, asta nu înseamnă că libertatea rănită de Orban cerea menținerea Constituției comuniste pe care guvernul socialist a vegheat-o fără să se atingă de o virgulă.
    Urmează acuzația după care atribuțiile Curții Constituționale au fost restrînse. Au fost. Acuzația nu e, însă, urmată de amănunte: ce atribuții ale Curții au fost eliminate? Răspunsul: Curtea nu mai are dreptul să se pronunțe în chestiuni de natură economică. De pildă, să fixeze impozite și salarii. Cu alte cuvinte, restricția abolește un abuz juridic introdus sau curtat, și în România, de socialiști. A elimina un abuz e o restrîngere dar o restrîngere pozitivă. Dacă asta înseamnă că Guvernul maghiar se apropie de fascism, atunci fasciste sînt demult toate statele membre UE care păzesc principiul separației puterilor în stat.

    În genere, suita de nelegiuri a Guvernului Orban e de neiertat, exact în măsura în care sistemul de control socialist asupra vieții publice în Ungaria a fost o binecuvîntare.

    Altă piesa legislativă atacată încă de la începutul războiului cu Guvernul Orban e legea mediilor de informare care – sîntem avertizați – pune în pericol libetatea presei. Cum? Nimeni nu știe. Unii au spus: prin numirea de directori media apropiați guvernului. Posibil. Dar asta nu înseamnă că legea e un abuz, deși înseamnă că rețeaua de control socialistă asupra mediilor de informare publice a fost demontată. Și mai înseamnă că, atîta vreme cît media a fost în mîna socialiștilor, lucrurile au fost în ordine. Numai controlul dreptei duce la abuz. Controlul stîngii e altceva: o eliberare care n-are cum greși, pe măsură de se întețește.
    Lista continuă cu redesenarea colegiilor electorale spre avantajul FIDESZ. Și aici indignații nu știu sau nu vor să spună că desenul electoral al Ungariei fusese creat de socialiști pentru socialiști. Ceea ce, după cum am arătat mai sus, nu poate fi abuz ci un pas înainte. În genere, suita de nelegiuri a Guvernului Orban e de neiertat, exact în măsura în care sistemul de control socialist asupra vieții publice în Ungaria a fost o binecuvîntare.

     Un bun socialist își ruinează țara și crede vîrtos că tocmai asta îl îndreptățește să o ia de la cap. 

    Comentariile critice impută duetului infernal FIDESZ / Orban că numirea în funcții publice importante a numeroși prieteni, asociați și simpatizanți. Astfel, Președintele, Procurorul General, Directorul Serviciului de Audit, și Președintele Autorității Media sînt cunoscuți pentru legăturile lor cu FIDESZ sau pentru convingerile lor de dreapta. Există, într-adevăr, un caz mai mult discutabil – recuperarea, într-un post minor (director adjunct de teatru) a fostului mare preot al hungarismului, Istvan Csurka. Curios, însă, atîta vreme cît deținătorii acestor funcții erau cunoscuți pentru legăturile lor cu Partidul Socialist sau pentru convingerile lor de stînga, situația era suportabilă sau de-a dreptul lăudabilă. Rezultă de aici că Guvernul Orban nu avea decît să îi mențină în funcții pe socialiști sau să numească socialiști proaspeți în locul celor vechi și totul ar fi fost impecabil.

    În mod normal, problema socialiștilor scoși din joc în Ungaria ar fi trebuit să rămînă o frustrare de grup. Extensia internațională a acestei frustrări e rezultatul comportamentului naiv sau complice al mediilor de informare. Lipsa de rigoare e un defect profesional, dar complicitatea jurnaliștilor stîngiști care pozează în slujitori independenți ai interesului public e un viciu moral grav. Concluzia cea mai amară a acestui spectacol care repetă automat operații de defăimare a guvernelor dreptei ține de principala maladie a conștiinței contemporane, de autodistrugerea spiritului critic prin mijloacele așa numitei prese libere, transformată în cameră de ecou a mitologiei socialiste.

    În lipsa argumentelor concrete și raționale critica administrației Orban e, pur și simplu, o operațiune masivă de defăimare. Adevărata problemă nu privește comportamentul guvernului maghiar ci obișnuințele și răspunderile celor ce au dezlănțuit sau reprodus acest atac. Guvernul Orban e așezat între monștrii anti-democratici în urma unei decizii, nu la capătul unei analize. Cu alte cuvinte, adversarii lui Orban au hotărît cum arată realitatea. Aceiași critici au stabilit cum arată realitatea și au stabilit că arată bine în 2006, cînd au avut în față cazul ”Gyurcsany contra adevărului și a societății maghiare”. Merită să ne amintim.
    În 2006, Primul Ministru Socialist, Ferenc Gyurcsany, a rostit faimosul discurs al minciunii în care recunoștea pe față și de față cu tot activul Socialist că Guvernul lui a mințit în permanență, că nu a luat nici o măsură utilă și că își păcălește continuu populația. Înregistrarea a ajuns în știri dar a fost urmată de o indiferență totală. Vocile care se cutremură astăzi în fața pericolului extremist de dreapta au tăcut în fața dovezii imediate a manipulării anti-democratice a stîngii.
    Acest reflex nu e un accident sau o inexactitate rezervată unui guvern majoritar de dreapta, într-o țară mică. Duplicitatea și dezinvoltura acestei operații de falsificare și îndoctrinare au o consecvență și o energie propagandistică de nivel dogmatic. La originile acestei practici vizibile aproape oriunde dreapta guvernează stă o aberație hrănită de dictumul marxist-teologic după care socialismul și numai socialismul e adevărata cale și doctrina revelată. Oricine se plasează în afara acestei sfere mîntuitoare e eretic și oricine cîștigă alegerile împotriva acestui adevăr inatacabil e un reacționar aducător de fasicsm.
    Ideea după care socialiștii gîndesc propagandistic e corectă dar insuficientă. Tehnicile de propagandă lucrează pe structuri de fond care țin de gîndirea religioasă sau, mai exact spus, de un fanatism incompatibil cu democrația politică. Astfel, dat fiind că primatul socialist e în același timp indiscutabil, revelat și științific, democrația e un joc burghez îngust, mai ales atunci cînd duce la victorii ale dreptei, adică ale forțelor eretice. Singura definiție corectă a democrației e, pentru socialiști, o democrație care validează socialismul.
    Adevărul trist și banal e că socialiștii maghiari nu pot suporta eșecul zdrobitor de la alegerile de anul trecut. O instanță revelată nu poate fi bătută măr la alegeri, adică nu poate fi respinsă de o majoritate populară și pămînteană, de o turmă de proști neinițiați. De aici, orbirea activă a socialiștilor de pretutindeni care au pretenția ca dezastrele, inclusiv dezastrul economic desăvîrșit de ei în Ungaria, să fie trecute cu vederea în numele Idealului. Un bun socialist își ruinează țara și crede vîrtos că tocmai asta îl îndreptățește să o ia de la cap.
    În mod normal, problema socialiștilor scoși din joc în Ungaria ar fi trebuit să rămînă o frustrare de grup. Extensia internațională a acestei frustrări e rezultatul comportamentului naiv sau complice al mediilor de informare. Lipsa de rigoare e un defect profesional dar complicitatea jurnaliștilor stîngiști care pozează în slujitori independenți ai interesului public e un viciu moral grav. Concluzia cea mai amară a acestui spectacol care repetă automat operații de defăimare a guvernelor dreptei ține de principala maladie a conștiinței contemproane, de autodistrugerea spiritului critic prin mijloacele așa numitei prese libere, transformată în cameră de ecou a mitologiei socialiste. Într-o epocă în care denunțul autorității și al abuzului politic e o temă permanentă, presa are un comportament de arbitrar absolut și răspundere nulă. A patra putere în stat a devenit o putere abuzivă care își arogă dreptul de judecată suprem și nu rabdă nici o fărîmă de răspundere. E cazul clasic al beției de putere, cu o instituție nealeasă care își asumă fără control drepturile unui organ public ales.
    Exact ca în cazul refrenului obsesiv care descrie, în România, ”dictatura lui Băsescu”, adevărul răsturnat spune ceva important. Nu despre Băsescu sau Orban ci despre inițiatorii defăimării. Prostia vorbește clar despre cei ce o îndrugă. În esență, mesajul ascuns și ireductibil al acestui tip de aberații rostite apodictic spune: Băsescu și Orban nu ne lasă să punem mîna pe tot. Au fost ei aleși democratic? Nu contează, pentru că mulțimea e oarbă (atunci cînd nu ne alege pe noi). Băsescu și Orban sînt dictatori. Cu ce probe? Nu contează, important e că nu ne convin.
    Mai e ceva trist și meschin în campaniile de asfixiere mediatică a regimurilor non- sau anti-socialiste din statele Uniunii Europene. E ușor. E pe gratis. Indignații nu riscă nimic. În schimb, aceiași curajoși tac sau șușotesc inaudibil, atunci cînd e vorba de China, Belarus, Ucraina, sau alte împărății în care nu se știe ce expluzare, ce răpire sau glonte în cap aduce mîine protestul de astăzi. Dacă e vorba de Ungaria sau de România, lucruile se schimbă și realitatea democratică a acestor societăți libere devine rampa de lansare a celui mai respingător atac la libertate.
    The following two tabs change content below.
    Traian Ungureanu

    Latest posts by Traian Ungureanu (see all)

    Un gând despre “Manual de defăimare (ediție româno – maghiară)

    1. Exceptional ! Un articol de colectie scris de un mare prieten al Adevarului, asta intr-o lume si in niste vremuri, cand a-i fi prieten, inseamna sa-ti asumi un risc.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.