Fragment din „Sfânta Fecioară şi Sfânta Taină a Euharistiei”, discurs rostit de monseniorul Vladimir Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney.

* Fiat=fie (în latină); termenul se referă la răspunsul Fecioarei Maria la vestirea îngerului (Luca 1, 38) „fie mie după cuvântul tău”, în latină „fiat mihi secundum verbum tuum” (NT)

Iată-ne sosiți. Avem de tratat aici, în zorii acestui congres, într-o ţară [Australia] aflată în zorii tinerei şi puternicei sale vieţi, subiectul care reprezintă cel mai bine zorii mântuirii noastre, originea sa trecută şi într-un fel mereu actuală: relaţia dintre aceea care ni l-a dat pe Domnul Dumnezeu întrupat printre noi şi darul minunat – sub chipul pâinii – în care s-a dăruit pe El Însuşi, a făcut-o El Însuşi, prin ea, pentru mântuirea noastră.

La începutul acestui Congres, pentru a fi credincios spiritului său, voi cere sufletelor voastre şi sufletului meu să îngenuncheze cumva în mod nevăzut, aşa cum o facem noi în chip văzut, plecându-ne genunchii, atunci când, la sfârşitul liturghiei, spunem aceste cuvinte din Evanghelia după Sfântul Ioan, care vor domina prin zdrobitoarea şi fericita lor taină, toate cugetările noastre:  „Et Verbum caro factum est”, „Și Cuvântul s-a făcut trup”, și, prin această femeie, El se află aici. (…)

În ce priveşte tema unei apropieri noi, solemne, între Fecioară şi Sfânta Euharistie, propusă minţii şi inimilor noastre, putem repeta împreună cu Bossuet, cu toată exactitatea, că pentru înţelegerea lucrării mântuirii şi zidirea sufletelor noastre:

„acest fiu şi această mamă sunt ca două oglinzi aflate față în față care, trimițându-și una alteia tot ceea ce primesc, printr-un fel de emulaţie, înmulţesc obiectele până la infinit.”
(Prima predică pentru Vinerea mare despre Patimile Domnului Nostru.)

Datorită acestei legături deosebite dintre Sfânta Fecioară şi Sfânta Taină a Euharistiei care ni-l prezintă pe Fiul ei, sunt două etape în mişcarea gândirii noastre spre dublul subiect care ne preocupă. Una dintre ele priveşte acţiunea „fiat”-ului într-un trecut continuat, perpetuat şi se referă la Cel care ne este dat în Sfânta Taină; cealaltă se referă la Sfânta Taină Însăși. Iar cea dintâi etapă, care pare să se îndepărteze oarecum de subiect şi de împrejurarea actuală, le este, dimpotrivă, chiar condiţia şi calea de acces. Euharistia nu este decât Întruparea perpetuată, iar „fiat”-ul care, prin lucrarea Sfântului Duh, a produs venirea Mântuitorului în mijlocul nostru, este punctul de plecare care se impune mai întâi în mod inevitabil gândirii noastre.

„Ex Maria și ex Deo”

Dumnezeul care s-a făcut trup a luat de la Maria acest trup. Isus este în acelaşi timp „ex Maria și ex Deo” (din Maria şi din Dumnezeu) cum le spune Sfântul Ignaţiu [al treilea episcop al Antiohiei, după Sfântul Petru și Evodiu, a trăit, se pare, între 35-108] efesenilor încă din zorii Bisericii. Conform acestor cuvinte – care la prima vedere par puţin aspre, seci şi obscure, dar atât de pline de înțelesuri, și prin care teologia a încercat să precizeze exact gândirea umană în această privinţă – fiind, ca Dumnezeu, „consubstanţial” cu Tatăl cel veşnic, El este de asemenea, după cuvintele lui Beda venerabilul [Sfântul Beda venerabilul, 672-735, călugăr benedictin], ca om, „consubstanţial Mamei Sale”. Astfel sensul acestor cuvinte se limpezește, prinde viață, şi poate fi înţeles în toată profunzimea darului minunat, în toată înțelepciunea fără sfârşit a dragostei lui Dumnezeu în căutarea noastră.

Mijlocitorul ne arată aici cum se ţin cele două capete ale lanţului în lucrarea mântuirii noastre: firea dumnezeiască venită prin nașterea din vecie a Cuvântului, firea omenească prinsă acolo, prin cea mai strânsă, cea mai apropiată, cea mai deplină dintre înrudirile pământului, de către Acela care este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, totul făcând una, fire omenească împrumutată pentru a fi luată, trecută într-o altă ordine; nici distrusă, nici amestecată, nici alterată, ci rămânând întreagă, desăvârșită şi preacurată, răpită doar pentru a alcătui o singură persoană împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Oricât ar putea fi lucrurile de strâns unite, Dumnezeu prin Cuvântul veşnic, adresându-se unei firi pe care o ia în această lume, nu mai spune: „Acesta este al meu”, ci „Acesta este una cu mine, acesta sunt Eu.”

Simbolul penei şi al călimării

În pietatea sa plină de cunoştinţe subtile şi de rezonanţe profunde, Evul Mediu exprimase până şi în operele de artă legătura creată între Isus şi Maria de către această maternitate umană a Fiinţei dumnezeiești şi ştiuse să o facă printr-un nobil şi tainic simbol, al cărui sens a rămas mult timp obscur generaţiilor noastre moderne, mai puţin preocupate de a trăi printre realităţile credinţei şi mai puţin la curent cu textele liturgice alese în mod intenţionat de Biserică: simbolul penei şi al călimării.

Folosit în operele de sculptură şi de pictură, acest motiv al penei şi al călimării abundă în secolul al XV-lea întâlnindu-se pe pământurile flamande precum şi în nordul Franţei şi Italia, unde Botticelli a făcut din el subiectul unui tablou admirabil.

Sandro Botticelli, Madona Magnificat, 1481

În toate aceste imagini, care îi surprind şi îi intrigă pe cei neavizaţi, Maria este reprezentată ţinând o călimară în care, cu ochii ațintiți asupra mamei sale, pruncul Isus înmoaie o pană pentru a scrie, pe un pergament ce îi este întins, cuvinte încă nehotărâte. Aluzia se îndreaptă în întregime şi foarte exact către Taina Întrupării. Folosirea în timpul Crăciunului, la liturghiile dedicate Sfintei Fecioare, a fragmentului din psalmul 44: „sicut calamus velociter scribentis” (ca o pană de scriitor iscusit) este punctul de începere liturgică a alegoriei aleasă în rugăciunea Bisericii.

Zanino di Pietro, Madonna con Bambino, începutul secolului XV

Dar însăşi alegoria spune aceasta: Cuvântul divin, necreat, Cuvântul inefabil, Cuvântul mai întâi gângurit în limbajul uman, este în sfârşit scris în întregime de Maria cu litere de carne şi sânge pentru mântuirea tuturor. De-acum înainte Sfintele Scripturi nu mai sunt profeţii şi imagini. Cuvântul s-a făcut Fiul omului după „fiat”-ul Mariei, şi El scrie cu trupul şi sângele Său tot Cuvântul lui Dumnezeu, toată taina lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte – şi pentru Veșnicie.

Mântuitorul şi această Pâine a vieţii ne-au fost date de un „fiat” care exprimă Cuvântul şi, prin atotputernicia lui Dumnezeu, îi înfăptuieşte venirea printre noi.

Bossuet ne spune în prima lui Predică despre Bunavestire:

„Tatăl cel veşnic trimite un înger la această femeie «binecuvântată între femei» pentru a-i propune Taina, o taină care nu se va realiza atâta timp cât Maria Nu va fi sigură, astfel că această mare lucrare a Întrupării care de atâtea secole ţinea în aşteptare toată firea, chiar atunci când Dumnezeu este hotărât s-o împlinească, mai rămâne în suspensie până când Fecioara Îi va da consimţământul ei. Atât de mare nevoie aveau oamenii ca Maria să dorească mântuirea lor.”

Tot ceea ce este omenesc pe pământ şi în afara acestei lumi, ca şi întregul univers, aşteptau acest cuvânt [Fiat-ul Mariei].

Îl aştepta şi Dumnezeu se poate spune (este cazul să ne reamintim cu această ocazie, pentru că preamărim aici Pâinea ospăţului tainic), mai ales Cel care „dorise atât de mult să mănânce împreună cu noi acest Paşte”, cel dintâi din lumea nouă.

La ceasul când oamenii par, ca prin ironie, atât de îndepărtaţi de viaţa cu Dumnezeu, atât de închinaţi răului pe toată faţa pământului, o femeie smerită, într-un colţ pierdut din sărmana Iudee, va îngădui într-o zi printr-un singur cuvânt împlinirea acestei dorințe [dorința Domnului de a mânca Paștile cu noi].

Iar Sfânta Împărtășanie care v-a atins buzele în această dimineaţă, această prezenţă reală a Omului – Dumnezeu care a pătruns în această dimineaţă în trupul şi în sufletul vostru, de acolo au pornit. Să vă amintiţi de aceasta în timp ce vă vorbesc.

Un cuvânt mai hotărâtor chiar decât cuvintele creaţiei

Există acolo, după cum s-a spus, un cuvânt mai hotărâtor chiar decât cuvintele creaţiei. Apare o altă ordine, infinit mai presus decât firiea însăşi. În prima zi s-a spus: „Să fie lumină […] şi lumină se făcu.”

Aici este ceea ce Bisericii îi place să numească „lumen Christi”, lumina lui Hristos, cu toată ordinea mântuirii care apare. Şi printr-o uimitoare apropiere, în care se adevereşte într-o „lumină” nouă (cuvântul se impune din nou) infinitatea desăvârșirilor divine în iubire, atunci Dumnezeu nu mai spune doar: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ci: „Acela care este Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, să se facă asemenea omului decăzut”; nu numai pentru a-i reda locul pierdut, ci pentru a-l ridica şi pe el la demnitatea necuvenită de Fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Hristos, doar să răspundă la toate chemările lui Dumnezeu cu un „fiat” asemănător cu cel al Mariei, să se folosească, așa cum vrea Dumnezeu, de ceea ce acest „fiat” a adus lumii în timp şi în veșnicie.

Acest răspuns la „fiat lux” (Să fie lumină!), această corespondenţă de termeni care a avut, în mod tainic, cel mai mare efect produs vreodată de înșiruirea cauzelor şi a veacurilor, sunt inaugurate de aceea care începe era divină a acestei lumi, fără a înceta să fie pentru noi aceași femeie sărmană, aceeași creatură umană delicată care era, și totodată fiinţa topită în Dumnezeu aşa cum este acum, exercitând peste tot universul regalitatea cea mai nelimitată ce poate exista.

Vladimin Ghika
Vladimir Ghika

De la începutul acestei ere, în noua ordine pe care acest „fiat” a adus-o, avem o răspundere nemaipomenită pentru fiecare răspuns al sufletelor noastre la chemările Dumnezeului nostru, la fiecare condiţie ce ne-o pune, pe care noi o putem admite sau respinge. Să nu uităm că prin aceasta rămânem totdeauna fiii Mariei şi fraţii lui Isus, iar aici apare o întreagă lume de condiţionări, depinzând, cu nesfârșite consecinţe, de un singur gest al nostru, executor voluntar al voinţei divine.

„Fiat” aşadar, „fiat” al asentimentului înţelegător, ghicind, prin plinătatea harului, ceea ce Dumnezeu închide adânc în Sine, ceea ce El poate prefera în această lume după asemănarea celor mai incomunicabile desăvârșiri ale Sale. „Fiat” amânat pentru o clipă pentru a răspunde în modul cel mai desăvârşit, simţindu-se gata de a refuza, în numele unei mai mari iubiri de Dumnezeu, cea mai sfântă dintre misiuni, dacă această misiune cerea ca preț o jertfă prin care o realizare mai umană a îndurărilor divine ar fi trecut înaintea grijii de un bun mai sfânt, mai păstrat pentru Dumnezeu şi anume absoluta ei consfințire feciorelnică neprihănirii nesfârșite a lui Dumnezeu; şi „fiat” răsplătit poate încă şi mai mult pentru această condiţie pusă, mai demnă de Dumnezeu, decât pentru asentimentul însuşi la ceea ce Dumnezeu îi propunea.

„Fiat” pregătit de un întreg șir de urcușuri succesive, „păstrate în inima sa” [Luca 2, 19] în timpul întregii sale existenţe de până atunci, într-o acumulare de haruri niciodată împiedicate, ajungând, ca pe o culme, la zămislirea spirituală a Fiului lui Dumnezeu aşa cum îl aştepta lumea, aşa cum este El, pentru a putea, dacă nu să se învrednicească în sens absolut de a-L face să coboare în sânul ei, cel puţin să nu fie nevrednică de a face, în plinătatea harului, tot ceea ce o fiinţă umană putea face pentru a-L chema în ea prin rugăciunile ei, prin virtuţile ei, prin lucrarea ei asupra Inimii lui Dumnezeu, şi a fi sfinţită, aleasă de El dintre toate fiinţele:

“Ecce ancilla Domini, fiat mihi secundum verbum tuum…” (Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău).

„Fiat” care face ca „slujitoarea lui Dumnezeu” (pentru că ea este şi vrea în mod absolut să fie numai slujitoarea Domnului) să-l vadă pe Dumnezeu punându-se de acum înainte în slujba noastră. El ne-a spus: „A venit să slujească”: „Venit ministrare” ca şi cum ar rămâne la ordinele noastre. El ne-a spus: „orice veţi cere Tatălui în numele meu, voi face”: „quodcumque petieritis Patrem in nomine meo, hoc faciam.” Printr-o „porunca nouă”, pe care o îndeplineşte înaintea noastră şi mai mult decât noi, ajunge să se pună la picioarele copiilor lui pentru a le spăla.

Iar din această clipă, Dumnezeu, de ale Cărui porunci ascultă toate cele, pentru a ne face să luăm parte la mântuirea pe care ne-o oferă, se pune la îndemâna noastră, ca și cum ar asculta de bunul nostru plac, de la spălarea picioarelor până la Cruce, de la ascultarea de Iosif în atelier până la ascultarea mărturisită faţă de fiecare preot la altar, de la tabernacol până la împărtășania din ceasul nostru cel din urmă.

„Fiat”-ul care a fost destul pentru ca, în aceeaşi clipă, din trupul şi sângele Mariei, să se formeze primul început al Trupului şi Sângelui lui Isus, acelaşi Trup pe care voi l-aţi primit, pe care noi l-am primit și pe care, în această dimineaţă, noi l-am chemat din nou în această lume. Cum? Trebuie oare să cercetăm? Despre aceasta, din imnul Acatist al grecilor, dintre miile de nume pline de rosturi care se adună şi se grăbesc într-o litanie aproape fără sfârşit, pentru a o lăuda pe Sfinta Fecioară, unul îmi vine în minte, mai nimerit decât oricare altul: „Bucură-te, ceea ce n-ai învățat pe nimeni în ce chip a fost”. A fost „adumbrirea Duhului Sfânt”, iară nu flacăra Rusaliilor, cea care a învăluit-o atunci pe Maria pentru împlinirea tainei. În această umbră trebuie să rămână un suflet care urmează chipul Mariei – până în trăirile evlavioase pe care Duhul Sfânt le poate trezi în sufletele noastre – când ne este propusă această taină.

„Quis enarrabit generationes suas?” (Cine poate explica zămislirea sa?)

Formula folosită de cărţile şi învățăturile de astăzi ne face să înţelegem că trupul Domnului nostru, acelaşi pe care îl sărbătorim şi îl primim aici, a fost zămislit din „sângele preacurat al Mariei”; această redactare destul de plată nu este inexactă, dar pare oarecum seacă, fiind în acelaşi timp prea răspicată. Evocă ceva în același timp prea material și prea vag. Spune prea mult şi prea puţin; de asemenea, prea stângaci, cu încărcătură de semnificaţii şi sfială în credinţă.

Dacă ne este îngăduit să ne gândim mai precis şi mai satisfăcător despre aceasta, nu ar fi oare mângâietor să spunem că trebuie să fi fost sângele însuşi, care, curgând prin vene, a permis în clipa hotărâtoare formularea gândului de supremă iubire de Dumnezeu, sângele care ajungând în inimă şi pe buze a determinat voinţa şi rostirea „fiat”-ului, acela care s-a tulburat la prima arătare a îngerului, acela care a slujit, cu adevărat a slujit vieţii de har în realitatea vie a acestui trup; nu este îngăduit oare să spunem că sângele a fost materia cu adevărat aleasă care a venit să formeze primele contururi ale Trupului şi Sângelui lui Isus, aşezându-se pe o părticică infimă, fără de prihană strămoşească, dintr-o fiinţă deja răscumpărată de Sângele care avea să izvorască din rodul trupului ei?

Acest Sânge care de acum înainte se reuneşte cu Dumnezeu prin ceea ce este cel mai sfânt pe pământ şi în cer, se leagă în trecut de omenirea cea mai amestecată, de oamenii păcătoşi precum şi de oamenii buni, în această seminție de la prima Evă la noua mamă a celor vii; arborele lui Iesei, creanga purtată de arborele primelor zile, devine arborele vieţii, via din care, la rândul nostru, devenim mlădiţele purtătoare de rod binecuvântat. Şi, în acea privinţă, ce taine profunde de lucruri voite până în ascunzișul trupurilor şi sufletelor, de-a lungul atâtor generaţii, în aceste planuri ale lui Dumnezeu, la adăpost de cercetări asidue, dar în care totul este rânduit în mod minunat prin arta cea mai greu de închipuit, doar în armonia unui act unic şi neprihănit!

Iar dacă ordinea naturală a fost urmată, iată aici taina „unei singure inimi”, ce bate într-un ritm unic după prima clipă a Întrupării, inima neprihănită a acestei Fecioare între fecioare şi Mame între mame, pentru că dintre toate a fost singura mamă care a zămislit numai din ea trupul copilului ei. Și sângele care se dăruieşte neîncetat, şi laptele care va fi dat spre hrănire. Dar mai mult decât atât, pentru unirea apropiată a fiinţelor, sufletul care-l urmează pe Dumnezeu în toate lucrurile şi care devine prin aceasta tot mai vrednic de a-L purta în sânul său.

Cel dintâi „fiat” care face din Maria Maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru este urmat de multe altele care ne îndrumă nu numai spre Acela pe care noi îl primim în taina altarului, ci către taina însăşi. Cele despre care vorbim sunt mai ales cel al Crucii şi al primei liturghii…

„Fiat-ul” cel înspăimântător al Crucii.

De-acum nu mai suntem la momentul acceptării lui Dumnezeu în darul lui Dumnezeu. Suntem departe de bucuria fără nume simţită la venirea îngerului şi la Magnificat [Magnificat – „Mărește suflete al meu pe Domnul”, Luca 1, 46-55]. Ieslea a cedat locul spânzurătorii; braţele stâlpului infamiei le-au înlocuit pe cele ale mamei; cuiele – strângerea la pieptul său. Acceptă… „fiat”. Pierzându-L din ochi pe cel care înseamnă totul pentru ea, ea îi primeşte pe cei pe care nu-i cunoaşte – nenumărata mulţime anonimă a tuturor păcătoşilor răscumpăraţi; în Sfântul Ioan ea păstrează un fiu unic, dar oricât de iubit ar fi, este înlocuit, schimbat cu cel adevărat, cel Divin – iar pe de altă parte, ea are parte de mizerabila şi nesfârşita noastră gloată.

Iar durerile facerii, pe care nu le-a cunoscut la nașterea Mântuitorului, se află strămutate acolo, înmulțite şi sporite fără măsură, pentru a ne naşte printr-o moarte trăită şi o moarte împărtăşită în mod spiritual. Toate acceptările dureroase au loc aici, pentru o jertfă a cărei urmare se continuă fără încetare la liturghia noastră. „Stabat” şi „stat”. [„Stătea”/„stă” la picioarele crucii]. După obţinerea iertării, ofranda veşnică şi paşnică, singura jertfă desăvârșită, Pâinea Vieţii, sunt şi ele dobândite cu acest preţ.

„Fiat”-ul primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii.

După acest “fiat” al Crucii, atât de înspăimântător încât nu a putut fi rostit decât de către suflet, atât era de nespus de îngrozitor, şi asupra căruia Evanghelia tace, urmează „fiat”-ul primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii. Nu mai este sabbat-ul, nu mai este templul în care și-a petrecut tinerețea; ordinea veche s-a prăbușit în crimă. Fiul trupului ei nu mai este în această lume; este apusul zilei de odihnă divină atâta timp sărbătorite, este ziua Domnului care, încet, încet este așezată. Nu mai este ziua odihnei divine, ci a lucrării; este aniversarea luminii, sunt zorii zilei celui Înviat, ieşit din Mormânt, dar de acum și izgonit din Universul văzut, – zorile lumii noi în tot necunoscutul timpului ce va urma închinat numai Duhului Sfânt, care suflă unde vrea el, după ce, înaintea ochilor noştri a plutit pe ape în primele tenebre.

Acesta este sfârşitul unei lumi, dacă este începutul unei lumi noi, şi iată că se leagă deodată, printr-un nou „fiat” o legătură profundă şi consubstanţială cu fiinţele trecutului şi cu cele ale viitorului. Este surghiunul consimţit mai întâi şi reîntâlnirea amânată până în ceasul în care Voia Domnului va fi cel mai bine împăcată. Întârziere îndelungă de a-şi regăsi Fiul, trup şi suflet; pentru ea şi pentru ucenicul cel iubit, Sf. Ioan; cei mai iubiți aşteaptă cel mai mult şi ştiu să se jertfească fără a socoti. Ea ştie că întâlnindu-l mai rar şi în alt fel aici pe pământ, îl întâlneşte în realitate mai mult şi că dobândește mai mult pentru ceilalţi, dobândește mai multe haruri pentru mulţimea sufletelor ce trebuie mântuite şi, aşteaptă… „Fiat”… Ea aşteaptă, înzestrată cu „aceeași taină ca şi noi”, ducând aceeaşi viaţă ca şi noi față de Fiul său şi Dumnezeul său, trebuind să facă pentru a-l primi acelaşi act de credinţă ca şi noi, și făcându-l cu o vrednicie neînchipuit mai mare decât a oricărei fiinţe cunoscute.

Această bucată de pâine [Sfânta Împărtășanie] pe care Ioan, într-un colţ al casei sale, i-o întinde, după ce a rostit tremurând cuvintele şi gesturile Aceluia pe pieptul Căruia şi-a odihnit capul în seara aceea de neuitat [la Cina cea de Taină], este fiul ei, cel pe care l-a purtat în pântecele ei, în braţele ei, care a fost toată viaţa ei, trup din trupul ei, sufletul sufletului ei, pe care L-a ţinut mort pe genunchii ei, asupra Căruia, după ce s-a ridicat din mormânt, a încercat să reverse mângâierea mâinilor ei, dar poate L-a auzit spunându-i chiar ei, oricât de blând I-ar fi fost glasul: „Noli me tangere…” („Nu mă atinge”) [Ioan 20, 17]. (…)

Voi încheia cu o rugăciune, adaptând-o timpurilor şi locurillor în cărora li se poate potrivi întotdeauna într-un sens anume, orice s-ar întâmpla, aşa cum le șade bine cuvintelor sfinţilor, inspirate în sufletele lor de Sfântul Duh; voi încheia, deci, cu rugăciunea unui mare călugăr din Răsărit, Sf. Teodor Studitul, într-o predică la Adormirea Maicii Domnului:

„În numele acestui Fiu pe care ni l-ai dat, devenit Pâinea vieţii, prin tine venit la noi, în numele acestui Fiu aflat printre noi, împreună cu care te afli în acest ceas și în orice ceas, pentru a Cărui dragoste, chiar dacă ceasul unui har nu a venit, tu ai puterea de a-l grăbi, tu care de acum ai pătruns în Sfânta Sfintelor, în mijlocul cântărilor de biruință şi de veselie…

Binevoieşte să binecuvântezi, o Maică a lui Dumnezeu, întreaga lume” (această lume care a vrut să fie reprezentată aici)

„Dăruiește pace Bisericii” (unde şi când nu are ea nevoie de această pace?), „biruinţă Adevărului” (îl avem aici pe Cel care nu minte şi Biserica sa negreșelnică),

“Apără ţara” (această frumoasă ţară, este vrednică şi te iubeşte),

“Alungă-i pe barbari” (totdeauna şi pretutindeni vor exista barbari de temut, prin neamul sau sufletul lor),

“Arată bunăvoinţa ta întregului popor creştin” (priveşte spre toate mulţimile adunate, credincioase sau nu, dar toate chemate de tine),

“În sfârşit, iartă-mi îndrăzneala de a mă fi încumetat să vorbesc despre tine – Amin.”

Prinţul VLADIMIR GHIKA

Fragment din „Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament”, discurs rostit de Monseniorul Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney (Australia).

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here