Sinagogă din Tripoli

Ca şi Mubarak, Gaddafi a fost „decorat” de propriul său popor cu ordinul Steaua lui David, în semn de dispreţ profund şi ură viscerală. Pentru că pînă în ziua de azi, sau poate azi mai mult decît oricînd, pentru arabi a fi evreu este o insultă.

Pogrom în Libia, 1967

Daphne Anson

Recent s-a făcut public faptul că în timpul sinistrei sale domnii, care durează din 1969, Muammar Gadaffi a dat dispoziţie să fie distruse cimitire evreieşti din Libia. Conţinutul unora dintre ele (Tripoli de ex.) a fost împins în mare cu ajutorul buldozerelor. Precum la Cairo şi Tunis, antisemitismul şi-a făcut auzit glasul în cadrul evenimentelor curente din Libia -deşi probabil că dacă vă informaţi de la BBC & co., acest mic amănunt a fost omis.

Părintii şi bunicii demonstranţilor din prezent nu sunt scutiţi de „cea mai veche ură”, după cum demonstrează relatarea unei neo-zeelandeze, martora pogromului care a avut loc la Tripoli ca răzbunare asupra victoriei uluitoare a Israelului în războiul de şase zile. Joanne Holland a lucrat ca secretară la Tripoli între anii 1966-1968. Scurt timp după ce a revenit la Londra, Joanne a discutat cu un reporter de la Jewish Chronicle.

Pogromul a carui martoră a fost a constat din zeci de omoruri şi incendierea totală a locuintelor şi magazinelor evreieşti. Înainte de a incepe lucrul în Libia, D-ra Holland cunoscuse un singur evreu, un doctor refugiat din Germania. Dar odată aterizată la Tripoli a făcut cunoştinţă şi s-a împrietenit cu mai mulţi evrei.

Joanne a povestit că un evreu din Tripoli, după ce a stat ascuns în propria locuinţă timp de o săptămînă şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit din casă pentru a vedea dacă magazinul său mai există. Arabii l-au recunoscut imediat şi au început să-l fugărească. Evreul a fugit spre o maşină de poliţie sperînd că va primi ajutor, dar a fost călcat în loc să fie salvat.

Într-o seară, o dubă plină de poliţişti sub comanda unui colonel a oprit în faţa unei case de unde au fost scoase două familii de evrei sub pretextul că vor fi conduse la aeroport pentru a fi in siguranţă. Numai că au fost duşi de fapt în deşert, unde colonelul personal şi oamenii săi i-au omorît pe toţi – 13 persoane inclusiv doi copii mici. Colonelul mi-a explicat ulterior că „am vrut să mă răzbun pentru fraţii mei arabi” (adică pentru victoria Israelului în războiul de şase zile).

Poliţişti înarmaţi au privit ca simpli spectatori cum magazine în proprietate evreiască au fost prădate şi incendiate. Printre ele a fost şi un restaurant/magazin de băuturi alcoolice. Bandele de arabi alergau pe stradă de colo-colo sorbind din sticlele furate, şi se duceau înapoi să ia şi altele, în timp ce patru soldaţi înarmati se uitau la ei cu zîmbetul pe buze.

O familie de evrei care se baricadase în casă timp de mai bine de o săptămînă a constatat cu stupoare că vecinii lor arabi, alături de care locuiseră peste 30 de ani, încercau să le spargă uşa pentru a le da foc.

În mulţimea dezlănţuită se aflau chiar şi copii de opt ani. D-ra Holland a fost „îngrozită de prezenţa femeilor, care în mod normal nu se fac văzute decît de după vălurile lor, privind cu plăcere la orgia de distrugere şi crimă”.

Dar ceea ce a uimit-o cel mai tare pe d-ra Holland în timpul pogromului a fost reticenţa angajaţilor vestici de a interveni şi de a-i ajuta pe evreii aflaţi la ananghie. În egală măsură a fost şocată de apatia cunoştinţelor sale de la Londra cărora le-a povestit ce văzuse la Tripoli. „Păreau plictisiţi şi nu dădeau nici un semn de interes. Mulţi britanici încă aveau o impresie romantică despre arabi. Ce prostie!”

Impresia d-rei Holland a fost că vesticii din Libia „se luau la întrecere ca nebunii unii cu alţii în a-i linişti pe arabi şi in a se declara în asentimentul lor în ceea ce priveşte propria lor ură faţă de Israel şi faţă de comunitatea evreiască locală”, scrie reporterul de la Jewish Chronicle (JC, 21 februarie, 1969).
„Atunci am inţeles pentru prima dată cum au reuşit naziştii să ucidă milioane de evrei – nimeni n-a avut chef să-i ajute”, continuă d-ra Holland.

Autorităţile libiene au permis evreilor să părăsească Libia cu foi de drum temporare, care nu le permiteau să ia cu ei decît bani lichizi sau bunuri in valoare de pînă la 20 lire sterline şi care le barau reîntoarcerea în Libia după o absenţă de 4 luni. Cei cărora li s-a aprobat plecarea au fost înghesuiţi în zori de zi în faţa unui hotel, înconjuraţi de militari înarmaţi, în timp ce gloate ostile de arabi urlau la ei şi îi înjurau.

D-ra Holland a fost ea insăşi înconjurată în repetate rînduri de gloata libiană, care a scuipat-o, ba chiar a încercat să o injunghie şi să o linşeze cu bare de metal cînd s-a dus în vizită la o familie de evrei.

În original icon-caret-right A Kiwi Witness to a Libyan Pogrom in 1967

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

3 COMENTARII

  1. libia e, daca nu ma insel, singura tara care a implinit visul lui hitler; in libia nu mai exista evrei (in anii 30 reprezentau 4% din populatie), iar gaddafi a fost cel care a dat lovitura de gratie

    By the time Colonel Muammar al-Gaddafi came to power in 1969 only about 100 Jews remained in Libya; under his rule, all Jewish property was confiscated, all debts to Jews were canceled and emigration for Jews was legally prohibited. Still some Jews succeeded in leaving the country and by 1974, only 20 Jews lived in Libya. In 2002, the last known Jew in Libya, Esmeralda Meghnagi, died and it was thought that the long history of Jewry in Libya had ended. In the same year, however, it was discovered that Rina Debach, a then 80-year old woman, who was born and raised in Tripoli, but thought to be dead by her family in Rome, was still living in a nursing home in the country. With her ensuing departure for Rome, there were no more Jews in the country.

  2. un evreu tripolitan/libian – David Deor. Am cautat o arie de opera (ce-i drept, nu m-am incapatinat), dar din pacate nu am gasit. Oricum, cred ca va puteti delecta si cu acest surogat:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here