Cristian Câmpeanu: Unde a dispărut socialismul? Cazul Venezuelei

    1

    „Metoda de repliere a socialiştilor de peste tot este ca, atunci când ideile socialiste produc consecinţe catastrofale şi sângeroase (cum este cazul în Venezuela), să extragă rapid „esenţa“ socialismului din orice eveniment istoric şi să şteargă nestemata socialistă, oricare va fi fiind aceea, de urmele de sânge. Dincolo de sofisme, Venezuela este încă un experiment socialist ratat, iar socialiştii care să îl apere sunt de negăsit zilele acestea”, scrie Cristian Câmpeanu în Revista 22.

    „Cu cât criza umanitară din Venezuela se adân­ceşte – deşi guvernul de la Caracas a respins drept exagerate avertismentele se­cretarului generalONU, Ban Ki-moon, pri­vind deteriorarea gravă a situaţiei -, cu atât creşte nu­mărul jurnaliştilor şi al comentatorilor români şi internaţionali care încearcă să ne convingă că actualul dezastru economic şi social (pentru că avem de-a face cu un dezastru de proporţii biblice) din această ţară nu are nimic de-a face cu so­cia­lismul asumat, de altfel, de fostul preşedinte Hugo Chávez şi de ac­tualul preşedinte Nicolás Maduro. Două sunt liniile de argumentaţie care ni se ser­vesc. Prima este că, în pofida propagandei oficiale, chávismul n-a fost niciodată so­cia­lism, ci doar unul dintre multele po­pu­lisme sud-americane drapat în culori roşii pentru a prinde la mase, iar a doua este că nu politicile socialiste ale cháviştilor au adus ţara în prag de război civil şi dez­mem­bra­re, ci politicile greşite, corupţia ş.a.m.d.

    În ceea ce priveşte primul argument, noi am luat contact cu el încă de acum 27 de ani, când Ion Iliescu tuna la proaspăt eli­berata Televiziune Română în după amia­za de 22 decembrie 1989 că „Ceauşescu n-a avut nimic de-a face nici cu co­mu­nismul, nici cu socialismul ştiinţific… A în­tinat doar idealurile socialismului“ etc. Fireasca întrebare care se naşte este: da­că Republica Socialistă România nu a fost socialistă, iar regimurile comuniste şi/sau socialiste din România şi din restul lagărului socialist, inclusiv din URSS, nu au fost cu adevărat comuniste sau socia­liste, atunci ce au fost de fapt? Şi, mai important, ce este socialismul adevărat, au­tentic, şi unde îl putem găsi, dacă so­cialismul real, cel trăit de noi, nu a fost, de fapt, socialism?

    Socialism sau capitalism de stat?

    Un răspuns în acest sens a fost dat încă de pe la mijlocul anilor 1980 de nimeni altul decât socialistul Noam Chomsky într-un text intitulat Uniunea Sovietică versus Socialism, în care susţinea că „elementul esenţial al idealului socialist rămâne: să transfere mijloacele de producţie în pro­prietatea producătorilor asociaţi în mod liber şi astfel să transforme proprietatea socială a oamenilor care s-au eliberat de exploatarea de către stăpân într-un pas fundamental către un tărâm mai vast al libertăţii umane“. Cum, în mod evident, bolşevicii n-au făcut asta, Chomsky acuză elita comunistă sovietică pornind de la un citat pe care i-l atribuie lui Lenin, că nu a făcut altceva, după naţionalizare, decât să înlocuiască vechii exploatatori cu unii noi, birocraţia comunistă, şi că a instituit de fapt un„capitalism de stat“ mascat sub pătura propagandei în „socialism“. Atât liderii sovietici, cât şi cei occidentali (adi­că americani) erau complici, în opinia lui Chomsky, în lupta lor împotriva socia­lis­mu­lui autentic. În consecinţă, socialismul real, cel din statele comuniste, nu era de­loc socialism, ci capitalism de stat, o idee ce avea să facă o carieră deosebită până în ziua de astăzi, când mediile de stân­ga sunt convinse că nu comunismul şi socialismul s-au prăbuşit în 1989, ci ca­pitalismul de stat mascat sub comunism. Găsim acea­s­tă mistificare nu numai la Chomsky, dar şi la alţi gân­ditori de stânga, precum Slavoj Žižek, dar şi la Ilie­s­cu sau la tinerii militanţi prezenţi în spa­ţiul public românesc. Dacă esenţa socia­lismului ar fi cea exprimată de Chomsky, atunci unde ar fi de găsit acest socialism în lume? Răspunsul e nicăieri, în absolut niciun sistem economic şi social existent în acest moment pe Terra, dacă exceptăm câteva comunităţi de hippies. Dintr-o dată, deşi pare să fie peste tot, socialismul nu mai este de găsit nicăieri. Adepţii en­tuziaşti ai senatorului autodeclarat socia­list Bernie Sanders vorbesc la nesfârşit despre economiile scandinave sau despre modelul german de economie socială. Ger­mania trebuie scoasă din calcul pentru că are un sector privat extrem de solid, iar însăşi economia socială de piaţă germană este un concept de dreapta, nu de stânga, SPD nefăcând altceva decât să strice de-a lungul anilor modelul ordoliberal originar. Cât despre nordici, sectorul privat încă re­prezintă cea mai mare parte a economiei – mai mult în Finlanda şi Suedia, mai puţin în Norvegia şi Danemarca, dar tot ma­joritar -, sindicatele joacă un rol pu­ternic, dar nu se substituie proprietarului privat, nivelul de reglementare variază, dar tendinţa, chiar şi în paradisul social-democrat, este de liberalizare. Forme de asociere există peste tot cu mai mult sau mai puţin succes, dar o formă de pro­prietate socială generalizată nu există nică­ieri în lume.

    Chávez şi stânga-caviar

    Chomsky a crezut că a găsit agentul so­cialismului mult visat în Hugo Chávez, pe care l-a şi vizitat în 2009, după ce, la rân­dul său, Chávez îi făcuse un bine lui Chomsky, agitând în faţa Adunării Ge­nerale a ONU una dintre cărţile antia­me­ricane ale celui din urmă, ceea ce a trans­format peste noapte respectivul op într-un bestseller mondial. În momentul pri­mirii (imaginile pot fi găsite pe YouTube, unde îl puteţi vedea şi pe Maduro, undeva în spate), Chomsky a spus ceva despre cum re­voluţia bolivariană a lui Chávez va crea un model economic şi politic care se va răspândi peste tot în lume. Chomsky gă­sise în sfârşit izvorul din care socialismul mondial putea să se reverse. Ulterior, când Chávez a devenit din ce în ce mai autoritar şi mai represiv, Chomsky şi-a mai schimbat părerea, dar nu prea mult, ca să nu laude chávismul după moartea lui Chávez, în 2013. Şi ca el au fost mulţi. Michael Moore a fost un susţinător entu­ziast şi la fel Sean Penn, Danny Glover ori Jesse Jackson, dar parcă niciunul la fel de entuziast ca regizorul Oliver Stone, care a făcut nu unul, ci două documentare hagio­grafice despre revoluţia lui Chávez. În martie 2013, publicaţia online de stânga Sa­lon publica un text cu titlul Miracolul economic al lui Hugo Chávez. Nici mai mult, nici mai puţin. Câteva luni mai târ­ziu, în noiembrie 2013, un economist chá­vist pe nume Mark Weisbrot, care a făcut apologia chávismului peste tot pe unde a publicat, scria în The Guardian un articol cu titlul Scuze, cei care urâţi Venezuela: această economie nu este Grecia Ame­ricii Latine şi subtitlul A prezice apo­calipsa venezueleană nu înseamnă că se va şi întâmpla. Toţi aceşti socialişti de lux au contribuit la construirea unui mit al liderului care va instaura în sfârşit so­cia­lismul, va eradica sărăcia şi va crea o so­cietate în care toţi cetăţenii vor fi egali şi prosperi. Astăzi, când Venezuela este în pli­nă apocalipsă socială şi economică, co­rul lăudătorilor lui Chávez este mut. În schimb, avem parte de tot mai multe co­mentarii şi articole în care suntem aver­tizaţi să nu cumva să dăm vina pe socia­lism, pentru că Chávez, odinioară spe­ranţa mişcării socialiste globale, nu era de fapt decât un populist de rând, iar Ma­du­ro este încă şi mai rău, un populist incom­petent. Poate că este aşa, dar, în acest caz, rămânem cu o frustrare şi o între­ba­re: unde este de găsit acel socialism ideal care poate vindeca răni sociale şi şterge inegalităţile? Unde a funcţionat el vreo­dată ca să îl adoptăm de îndată, spre feri­cirea tuturor?

    http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-campeanu-1asdasdas.jpg
    Preşedintele venezuelean Hugo Chávez agitând în faţa Adunării Generale a ONU una dintre cărţile antiamericane ale lui Noam Chomsky (New York, septembrie 2006)

    Mitul scăderii preţului petrolului

    Apărătorii chávismului dau vina pentru ca­tastrofa venezueleană în general pe scă­derea drastică a preţului petrolului în ul­timii doi ani. Unii, mai radicali, dau vina pe o conspiraţie americano-saudită, alţii, mai puţin radicali, vorbesc despre o con­junctură nefericită, generată, pe de o par­te, de scăderea preţului petrolului şi, pe de alta, de o secetă severă cauzată de El Ni­ño, care a dus la scăderea debitelor râu­rilor şi la secarea lacurilor de acumulare ale hidrocentralelor care alimentează cu ener­gie electrică Venezuela. Apărătorii so­cialismului subliniază faptul că încă din anii ’50, când din Venezuela a început să se extragă petrol, ţara s-a bazat pe veni­tu­rile provenite din petrol pentru a finanţa programe sociale generoase şi că a în­tâmpinat probleme grave şi revolte pu­bli­ce atunci când preţul petrolului a scăzut. Prin urmare, problemele prin care ar tre­ce regimul nu sunt noi, sunt mai degrabă efectul aceloraşi slăbiciuni ale unui stat slab şi corupt, care nu este capabil să îşi di­versifice economia pentru a scăpa de dependenţa de petrol. Într-un fel, ni se spune, Venezuela plăteşte preţul pe care îl plătesc toate economiile care se bazează prea mult pe petrol, în niciun caz preţul politicilor socialiste ale guvernului. În aproape toate articolele pe care le veţi citi despre Venezuela veţi găsi o menţiune că ţara are cele mai mari rezerve de petrol do­vedite din lume, mai mari decât cele ale Arabiei Saudite sau ale Rusiei. În­tre­barea este: cum o ţară care stă pe o ase­menea bogăţie nu este capabilă să livreze cetăţeanului făină de porumb, aspirină şi hârtie igienică? Explicaţia sună în felul următor: Venezuela depinde în măsură foar­te mare de importuri pentru orice bun de consum. Câtă vreme preţul petro­lu­lui a fost mare, iar ţara era inundată de petrodolari, Venezuela şi-a permis luxul de a importa absolut orice. Atunci când pre­ţul petrolului s-a prăbuşit, economia a rămas fără dolarii necesari pentru im­por­turi şi de aici criza.

    Nimic mai fals. Las la o parte faptul că nici măcar unul dintre exportatorii de pe­trol, deşi toţi au suferit, nu a ajuns la co­laps, dar totul în catastrofa venezueleană se datorează celor mai inepte politici eco­nomice întâlnite vreodată în lume, al că­ror scop declarat a fost întotdeauna unul socialist: naţionalizare, reducerea sărăciei, promovarea egalităţii, şcolarizare, asis­ten­ţă medicală extinsă, toate la preţuri mici. O vreme scurtă a mers, aşa cum au mers pentru scurtă vreme toate proiectele socia­liste. Atunci când a venit vremea achitării notei de plată, a venit şi Ziua Judecăţii. Re­ducerea preţului petrolului n-a făcut de­cât să agraveze deznodământul. Proble­me­le erau deja acolo.

    Care politici sunt socialiste şi care populiste?

    Există o secvenţă celebră în care Chávez, plimbându-se ca un senior cu suita după el pe străzile din Caracas, îşi îndreaptă degetul spre o clădire şi întreabă: „Ce e asta?“. „O clădire privată de birouri.“ „Să se exproprieze!“ „Si, Presidente!“, vi­ne răspunsul servil al primarului. „Dar as­ta?“ „Un mall.“ „Să se exproprieze!“ Cam aşa s-a desfăşurat procesul de naţio­nalizare sub chávism. Fără nicio noimă, doar pentru a mima restituirea către po­por a unor proprietăţi la care nu aveau acces decât bogaţii. Este vorba de socia­lism sau populism? Ei bine, era o vreme când naţionalizarea era o marcă defini­to­rie a socialismului. Cel puţin, când Cle­ment Attlee s-a apucat în 1945 să naţio­nalizeze industria britanică, a făcut-o în numele socialismului democratic. A reuşit să pună respectiva industrie pe butuci pentru 35 de ani, dar măcar nu şi-a as­cuns intenţiile socialiste. Astăzi, aflăm că na­ţionalizarea nu mai este marca defi­nitorie a socialismului, pentru că există suficienţi populişti „de dreapta“ care au recurs la naţionalizare. Ceea ce este ade­vărat. Ceea ce a făcut însă Chávez este altceva. Pe lângă faptul că a naţionalizat tot ce mai rămăsese privat în industria pe­tro­lului, a politizat compania de stat PDSVA astfel încât numai membrii Par­tidului Unităţii Socialiste să aibă acces la funcţii de conducere. În felul acesta, şi-a trecut în subordine principala vacă de muls, dar a pierdut din vedere alte lu­cruri, cel mai important fiind acela că PDSVA nu avea tehnologia necesară ext­ra­gerii petrolului venezuelean, care apar­ţi­nea altora. Spre deosebire de petrolul saudit, care este „uşor“, cel din Venezuela este „greu“, foarte vâscos, şi necesită tehnici speciale de extracţie, cu multe pu­ţuri şi echipamente adecvate. IarPDSVA nu dispune de această tehnologie şi trebuie să închirieze echipamente de la capitalişti, care vor bani adevăraţi. Cum bani adevăraţi nu mai sunt, PDSVA este în imposibilitatea de a fora după propriile rezerve şi este pe cale să dea faliment. Chá­vez nu s-a mulţumit cu industria pe­trolului, ci a naţionalizat şi principalele com­panii de producţie a bunurilor de ba­ză – pâine, orez, lapte -, astfel încât să aibă la îndemână instrumentele pentru a-şi duce la îndeplinire politicile sociale. Ce­ea ce a rezultat este fără precedent.

    „Cea mai ridicolă politică privind rata de schimb din istoria omenirii“

    Dacă sunteţi tineri, nu vă mai amintiţi des­pre aşa-numitele mercuriale din pieţele României din anii ’80, prin care autori­tă­ţile comuniste fixau preţurile la care ţă­ranii erau obligaţi să îşi vândă produsele. Preţurile nu erau stabilite de cerere şi ofertă, ci de ceea ce considera statul că es­te preţul corect. Rezultatul? Bunurile rare cu cerere mare erau tranzacţionate pe pia­ţa neagră, în vreme ce rafturile oficiale ră­mâneau goale. Este asta o politică socia­listă autentică sau o schemă a „capi­ta­lis­mului de stat“ pentru a prezerva iluzia bunurilor accesibile? Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceasta este singura politică socialistă de care am avut parte. Nu trecu­seră nici patru ani de când Chávez fusese ales preşedinte, când acesta a decis că trebuie impus controlul guvernamental asu­pra monedei şi ratelor de schimb, pre­cum şi controlul asupra preţurilor pro­du­selor de bază (apropo, subordonarea Băn­cii Naţionale autorităţii guvernului şi controlul preţurilor sunt politici socialiste sau nu?), pentru că inflaţia începuse să cam crească. Ce a urmat nu s-a mai în­tâm­plat niciunde în lume, după ştiinţa noas­tră. Chávez s-a lansat într-o campanie de investiţii în locuinţe sociale, şcoli şi educa­ţie, programe de asistenţă financiară, ali­mentară, slujbe în sectorul public, toate finanţate de stat. Preţul benzinei era echi­valentul a doi cenţi (acum a crescut la trei), în paralel cu atacul asupra com­pa­niilor private producătoare de bunuri de larg consum şi în special de bunuri ali­mentare. De aceea, în scurtă vreme, cre­zând că în felul acesta asigură bunuri de consum la preţuri accesibile pentru săraci, a impus controlul preţurilor. După cum sperăm că românii care au prins anii ’80 au învăţat, atunci când impui controlul pre­ţurilor, bunurile dispar. Poţi să decre­tezi valoarea preţurilor, dar nu poţi decre­ta costurile de producţie. Dacă produ­că­torul este obligat să vândă la preţuri mai mici decât costul de producţie, atunci dă faliment şi nu mai produce. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu-i nimic, importăm – şi-a spus Chávez. Dar, pentru a preveni infla­ţia, trebuie impusă o rată fixă de schimb. Rate fixe mai există şi prin alte părţi ale lumii, exemplul cel mai apropiat fiind Arabia Saudită, dar ceea ce a făcut Chávez es­te dincolo de imaginaţie. Este, cum scria economistul american de origine ve­ne­zueleană Ricardo Hausmann (fost minis­tru în guvernul de la Caracas înainte de Chávez şi în prezent profesor la Harvard), „cel mai ridicol diferenţial în privinţa ratei de schimb din istoria omenirii“. Pe scurt, guvernul a impus nu una, ci trei rate de schimb, iar cea reală este, desigur, a patra. Primele două sunt preferenţiale. Inflaţia în Venezuela este acum de 700%, deci cifrele sunt volatile, deci le vom lua pe cele publicate anul trecut de The New York Times, coroborate cu alte date. Im­portatorii puteau cumpăra dolari în 2015 la o rată fixă de 6 bolivari sau 12 bolivari, în funcţie de bunurile importate. La ghi­şeul băncilor, dolarul era cotat în martie 2015 la 178 de bolivari, dar pe piaţa nea­gră, adică pe piaţa liberă, singura care con­tează, valoarea dolarului era de 264 de bo­livari, bani de care puteai să cumperi 42 de dolari la rata oficială preferenţială. Ideea era, aşa cum scriau autorii din The New York Times, că în Venezuela puteai să cumperi o bancnotă de 20 de dolari cu una de un dolar, cu condiţia ca de cei 20 de dolari să imporţi bunuri pe care apoi să le vinzi înapoi în ţară la preţ de 2 do­lari. Mecanismul nu a funcţionat nicio­dată, pentru că nimeni nu este atât de smintit încât, dacă are posibilitatea să ob­ţină un profit de 42 la 1, să-şi mai bată ca­pul cu operaţiuni de import din care să câş­tige dublu.

    http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-campeanu-2asdasdas.jpg
    Rafturi goale într-un supermarket din Caracas (ianuarie 2015)

    Rezultatul a fost că, fără posibilitatea de a extrage şi de a vinde mai mult în condiţii de reducere a preţurilor, ca urmare a poli­ti­cilor autodistructive, fără posibilitatea de a importa pe scară largă, ca urmare a lipsei de bani şi uriaşelor scheme de ex­ploatare a regimului unicat al ratelor de schimb şi fără posibilitatea de a produce mi­nimum necesar în ţară, Venezuela a in­trat într-o spirală a morţii din care nu mai poate ieşi decât dacă renunţă la pre­tenţiile socialiste. Dar nu numai că Gu­ver­nul Maduro nu recunoaşte în faţa ONU că se află într-o criză umanitară, nici măcar nu recunoaşte oficial că în Venezuela exis­tă inflaţie. A circulat recent o ştire că gu­vernul nu îşi mai poate permite să tipă­rească bani. Acest lucru se întâmplă pen­tru că, din motive ideologice, guvernul re­fuză să tipărească denominaţii mai mari de 100 de bolivari „fuerte“, deci trebuie să tipărească o cantitate uriaşă de bani şi nu mai are resursele să o facă. Oamenii sunt obligaţi să umble cu geamantane cu bani tipăriţi la costuri mult superioare pen­tru valori nominale mici, doar pentru a salva aparenţele. Spirala nu poate fi opri­tă. Dacă banii din exporturi sunt mai pu­ţini ca oricând, iar din interior nu vine de­cât specula bişniţarilor pe piaţa neagră şi revărsările sutelor de mii de venezueleni disperaţi în Columbia şi Brazilia pentru a-şi cumpăra bunuri de strictă necesitate, sin­gurele deznodăminte posibile, dacă Ma­duro nu pleacă singur, sunt revolta ge­ne­rală, războiul civil sau dezintegrarea Vene­zuelei, odată cel mai bogat stat din Ame­ri­ca Latină.

    Ce se întâmplă de fapt în Venezuela

    Televiziunile au difuzat la nesfârşit ştiri des­pre lipsa de hârtie igienică de parcă ar fi fost un fapt divers amuzant. Nu este. În Venezuela nu se poate cumpăra nimic de la supermarketurile naţionalizate. Nimic. Nu există alimente de bază – vă amintiţi motivul pentru care s-a introdus controlul preţurilor în 2003 -, nu există produse pen­tru igienă. Nu există medicamente de ni­ciun fel în sistemul sanitar cu care se lău­da Chávez. Un articol din The New York Timesdespre situaţia spitalelor din Ve­ne­zuela începe cu următoarea frază: „Pâ­nă în zori, trei nou-născuţi erau morţi“. Mii de copii mor din lipsa unei minime asis­ten­ţe, la fel ca mii de bătrâni. Zeci de mii de bolnavi de cancer nu au ac­ces la chi­mioterapie şi sunt condamnaţi la moarte. Alte zeci de mii de seropozitivi cu HIV nu mai pot primi antiretrovirarele şi sunt în pericol să se îmbolnăvească de SIDA. Nu­mărul cazurilor de Zika a crescut, fără ca autorităţile să poată fi în stare măcar să evalueze riscul, darămite să-l contra­ca­reze. Spitalele nu numai că nu au me­di­camente, dar, fiind prinse „la comun“ cu restul lumii, suferă atât întreruperi de electricitate, cât şi de apă. Cam aici se în­cheie mitul spitalelor pentru popor ale lui Chávez. Potrivit aceluiaşi The New York Times, malaria a revenit în Venezuela prin oa­menii care caută disperaţi în vechile mi­ne de aur după o urmă de metal preţios. Criminalitatea în Caracas e una dintre cele mai mari, dacă nu cea mai mare din lu­me. Cea mai slabă economie, cea mai ma­re criminalitate, criză umanitară într-o ţară care nu merita o asemenea neno­rocire.

    Nu poţi să nu vezi acelaşi model al po­li­ticilor socialismului real, care se bucură de succes mai întâi, pentru ca în final să eşu­eze în tragedii de nedescris. The Atlan­tic scria, bunăoară, despre soarta unui băiat de 16 ani cu epilepsie, care a murit pen­tru că părinţii nu au putut găsi anti­convulsivul de care avea nevoie. Metoda de repliere a socialiştilor de peste tot este ca, atunci când ideile socialiste produc con­secinţe catastrofale şi sângeroase (cum este cazul în Venezuela), să extragă rapid „esenţa“ socialismului din orice eveni­ment istoric şi să şteargă nestemata so­cia­listă, oricare va fi fiind aceea, de urmele de sânge. Dincolo de sofisme, Venezuela es­te încă un experiment socialist ratat, iar socialiştii care să îl apere sunt de negăsit zilele acestea.”

    Cristian Câmpeanu

    Print Friendly, PDF & Email

    1 COMENTARIU

    1. Venezuela e doar încă un exemplu din nesfârșitul sir al dezastrelor umanitare care au transformat lumea după al doilea război mondial într-un „cimitir de experimente socialiste eșuate”, ca sa-l citez pe F. Revel (inclusiv in varianta „celei de-a treia căi” – de exp.modelul iugoslav). Venezuela e doar ultima consecință in ordine cronologica. Trebuie spus in mod raspicat ca, cu cateva excepții, asa se explica, adică prin exportul de socialism si chiar comunism, adevărata tragedie a Africii si a altor tari postcoloniale din anii `60, si mai ales in anii `70-`80. Nu prin efectele colonialismului european si a rapacității exploatatoare a omului alb, capitalist, bla, bla.. Etiopia, Angola, Mozambic, Zimbabwe, Cuba, Algeria naționalizărilor post-coloniale, Coreea de Nord, Nicaragua, Laos, Cambodgia und so weiter.. Nu pot uita cazul dezastrului umanitar petrecut pe la sfârșitul anilor` 70 într-una dintre Guineile africane căzute „sub incidența” binefacerilor exportului de socialism orchestrat pe atunci de la Moscova sau dupa caz Beijing – caz citat de F. Revel intr-o carte din anii `70 si editata la noi undeva imediat după revoluție in condiții foarte precare, al carei titlu nu mi-l mai amintesc : țara a pierdut mai bine de doua treimi din populație : naționalizări, exterminări justificate ideologic, nu-i asa?, teroare, război civil, mortalitate extinsa datorate efectelor asociate foametei de masa, exod masiv.. Mai bine de doua treimi din locuitorii Guineei lipseau la apelul de seara după experimentul comunist. Procentual, bate pana si dosarele comunismului rus, chinez si chiar cambodgian. Au cu ce se mândri socialiștii de toate culorile.. Cu N. Chomsky in frunte.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here