Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză

Print Friendly, PDF & Email

În anul 1989 d.Hr. aniversarea a 200 de ani de la Revoluţia Franceză a fost sărbătorită în nenumărate ţări. Pe la 1880, în Franţa, 14 iulie – ziua căderii Bastiliei – era deja o ocazie pentru tot felul de manifestări frivole. Pe atunci, ultimii martori ai revoluţiei erau morţi deja de multă vreme. Totul se baza deja pe interpretările unor istorici care idealizau acest eveniment esenţial al istoriei noastre, deoarece Revoluţia Franceză a însemnat momentul renașterii democraţiei după dezastrul moral în care aceasta se scufundase odată cu moartea lui Socrate.

Dar Revoluţia Franceză nu a fost un trăsnet căzut din senin. Carol I al Angliei fusese executat cu 140 de ani înainte la Whitehall de fanatici politico-religioși, iar Republica, după cum convingător argumenta Jean Lacroix, se întemeiază pe „uciderea Tatălui.” Se pare că fraternitatea şi egalitatea nu pot fi realizate decît prin paricid. Impulsul schimbării a venit în Franţa nu doar din Elveţia, ci mai degrabă de la francezii anglofili şi dintr-o înţelegere falsă a ceea ce tocmai se întîmplase în America. A fost, într-un fel, prima mare neînţelegere euro-americană. Pe de altă parte, guvernatorul Morris, trimisul american la Paris, i-a declarat vanitosului Lafayette încă de la începutul revoluţiei: „Sînt împotriva democraţiei Dvs., monsieur de Lafayette, pentru că eu sînt de partea libertății.” În 1815 el şi-a început un discurs cu cuvintele: „Bourbonii sînt din nou pe tron; Europa este din nou liberă” – cuvinte foarte greu de înțeles pentru un american de astăzi, după atîţia ani de prostii inoculate prin intermediul şcolii.

Interpretarea vulgară

Interpretarea vulgară a Revoluţiei Franceze (deloc diferită de cea a Revoluţiei Ruse) se bazează pe teoria pendulului. Oamenii săraci şi oprimaţi, conduși de idealişti foarte inteligenți, au scuturat jugul insuportabil reprezentat de regimul opresiv al monarhilor, aristocraţilor şi preoţilor şi au creat o nouă ordine în care Libertatea, Fraternitatea şi Egalitatea de şanse au fost realizate. Dar nu știm deja de la Goethe că legislatorii şi revoluţionarii care anunţă în acelaşi timp libertatea şi egalitatea sînt escroci și șarlatani? Cum nu există un astfel de lucru ca „egalitatea naturală”, ea poate fi realizată doar prin forţă brută. Pentru a aduce egalitatea într-un gard viu, trebuie să folosim foarfece de grădină. Egalitatea, idealul stîngii, este strîns legată de identitate. O sută de cenți fac un dolar, dar fiecare dolar tipărit într-un anumit an nu este identic cu nici un alt dolar tipărit tot atunci.

Prima fază a Revoluţiei Franceze, care s-a încheiat cu un avînt economic, precum şi criza financiară a statului și o serie de reforme liberale, a avut un caracter predominant aristocratic. „Ideile noi” ale primului val iluminist – greșit înțelesul război american de independenţă, anglomania, viziunile lui Rousseau, critica religiei datorată lui Voltaire (un om care avea un dispreţ special tocmai pentru omul comun) şi încă furtunoasa controversă jansenistă – toate acestea au răspîndit confuzie în rîndul claselor superioare. Francmasoneria, recent importată din Anglia, a jucat și ea un rol în această transformare. Este posibil ca însuși Ludovic al XVI-lea să fi fost francmason. Dincolo de orice îndoială, era un student conștiincios al Enciclopediei. Drept urmare, a apărut un vid imens de credinţă, care a fost rapid ocupat de ideologia stîngii radicale, care, la fel de rapid, a infectat segmente mari de populaţie. „Intelighenţia” stîngistă a jucat un rol de spărgător de gheaţă pentru revoluţie, astfel încît, cel puțin în prima perioadă, existenţa monarhiei abia dacă era pusă sub semnul întrebării, un timp în care aristocraţia şi clerul abdicaseră şi se „cununaseră” cu burghezia.

Evenimentul emblematic al Revoluţiei Franceze a fost nu atît alianţa între stări de după întîlnirea de la Jeu de Paumes, cît asaltul asupra Bastiliei, moment la care a existat un om care a jucat un rol la fel de crucial pentru cursul evenimentelor ca și Rousseau:

Vorbesc despre Marchizul de Sade.

Înfățișare a marchizului de Sade - H. Biberstein, L'Œuvre du marquis de Sade.

Înfățișare a marchizului de Sade – H. Biberstein, L’Œuvre du marquis de Sade.

El este cunoscut acum mai ales ca eponim al „sadismului”. Totuşi, în nenumăratele sale scrieri pornografice şi extrem de plictisitoare, există şi lungi pasaje filozofice şi politice în care se dezvăluie ca un ateu materialist și stîngist turbat. El a fost principalul responsabil pentru luarea cu asalt a Bastiliei deoarece, la cererea soacrei sale – și mulțumită unei lettre de cachet (o scrisoare prin care era scos de sub incidența normală a legii prin ordin direct al regelui, n.t.) -, era închis la Bastilia, împreună cu alti şapte deţinuţi – falsificatori, cartofori, nebuni şi datornici. Din celulă Sade, folosind un megafon improvizat, îi incita pe oamenii din cartier să le vină în ajutor și să-i elibereze. De Launay, guvernatorul Bastiliei, era neputincios. Nu îndrăznea să-l pună pe importantul prizonier în cămaşă de forţă (sau într-o temniţă), dar a cerut, în schimb, regelui să-l scape de el. Drept urmare, Sade a fost transferat la 04 iulie 1789 la spitalul pentru nebuni criminali de la Charenton de unde a fost eliberat în 1791. Atunci a devenit președinte al revoluționarei Section des Piques, în care „Cetăţeanul Sade” a fost activ ca iacobin radical pînă cînd s-a certat cu Robespierre şi a fost din nou internat la spitalul pentru nebuni criminali. Sade, împreună cu masochistul nevrotic Rousseau, care scria romane pedagogice, dar își interna propriii copii în orfelinat, sînt adevărații reanimatori ai democraţiei din timpurile noastre şi, bineînţeles, veritabili eroi ai intelectualilor noștri de stînga.

Asaltul Bastiliei / Colapsul moral

Asaltul asupra Bastiliei din 14 iulie şi consecinţele sale imediate au aratat adevărata față a Revoluţiei Franceze, şi anume consecința directă a unui colaps moral preparat de stînga, radicalii chic și literaţii momentului. De Launay a negociat cu gloata, care i-a promis liberă trecere pentru el şi pentru mica sa garnizoană de invalizi (veterani, n.t.) şi mercenari elveţieni. Cu toate acestea, în momentul în care apărătorii au ieșit pe poartă, mulţimea i-a atacat şi i-a ucis în modul cel mai brutal posibil. În primul rînd invalizii care nu apucaseră să fugă au fost rupți în bucăţi. O vreme bună gloata a încercat în zadar să-l decapiteze pe de Launay; cuțitele erau prea tocite. În cele din urmă cineva a găsit un ajutor de măcelar, qui savait faire les viandes (care era priceput la tranșarea cărnii), care să despartă capul guvernatorului de trupul său, deja rece. Capul a fost apoi plimbat în triumf prin oraş.

Gloata ucigașă cu capetele lui Jacques de Flesselles și marchizului de Launay.

Gloata ucigașă cu capetele lui Jacques de Flesselles și marchizului de Launay.

Încercările de a întemeia o monarhie constitutionala nu au reuşit. Impulsul identitar și egalitar, adus la punctul fierberii prin ură şi invidie, dovedesc adevărul din cuvintele lui Benjamin Constant: „În unele epoci trebuie parcursă întreaga scară a nebuniei înainte de a regăsi rațiunea.” Totul, oricît de puțin ar fi diferit, era condamnat şi persecutat. Conformismul se celebra prin orgii.

Numai căderea lui Robespierre în iulie 1794 a impiedicat planurile de nivelare pe care Babeuf ,după toate probabilităţile, le-ar fi executat. Astfel, Robespierre planificase nu numai să-i îmbrace pe toți francezii (bărbați şi femei) în uniformă (asemănătoare „furnicuțelor albastre” ale lui Mao Zedong), ci și să demoleze turlele tuturor bisericilor pe motiv că erau „nedemocratice”. Erau mai înalte decît celelalte clădiri și astfel se evidențiau „aristocratic”. (În Strasbourg, pregătirile erau deja în desfăşurare pentru mutilarea barbară a catedralei.) O altă problemă care trebuia rezolvată era limba alsacienilor, qui ne parlent pas la langue républicaine (care nu vorbesc limba republicană), cunoscută și sub numele de limba franceză. Una dintre sugestii a fost luarea copiilor din familiile din Alsacia-Lorena sau mutarea și dispersarea tuturor vorbitorilor de limba germană pe întreg teritoriul Franţei. Acestea erau planuri costisitoare şi, în consecință, s-a elaborat o soluție mai practică, şi anume exterminarea completă a populaţiei germanice. După cum se poate vedea, Revoluţia Franceză a fost interesată nu doar de implementarea metodei mecanice de ucidere în masă datorată bunului doctor Guillotin, ci a fost, de asemenea, interesată și de genocid, şi nu doar în Alsacia, ci şi în alte regiuni ale République Une et Indivisible.

Revoluţia Franceză a fost înțeleasă de majoritatea autorilor ca fiind un eveniment predominant politic, social sau – sub influență marxistă – chiar economic. Burke, Young, Rush, precum şi alţi vizitatori britanici şi americani în Franţa înainte de izbucnirea revoluţiei indică spre aristocraţie, cler şi clasele superioare; totuşi, atît scepticismul cît şi ateismul au făcut ravagii în cele mai înalte cercuri şi existau în rîndul clerului ceea ce Spengler numea „gloată sacerdotală” sau ceea ce noi am numi astăzi catolici „progresişti” stîngişti. Cenzura, aflată în mîna fruntașilor liberali care sufereau de moderno-snobism, favoriza extrema stîngă şi persecuta dreapta, orice numai să nu fie etichetați drept „reacţionari”. Toate acestea au influenţat în timp și clasele de mijloc şi de jos.

Coșmarul

Nu există nici o altă modalitate de a înţelege circumstanţele de coșmar în care s-a petrecut măcelărirea Prințesei de Lamballe. Această prietenă a reginei a fost arestată, dar a refuzat să depună jurămîntul în fața Constituţiei în închisoarea La Force. Ca urmare a refuzului ei, a fost predată gloatei furioase. Aceasta se întîmpla chiar înainte de uciderile din septembrie 1792, atît de atent organizate de Danton, un Republican „moderat”. Protagoniştii acestei băi de sînge au primit pentru osteneala lor cîte şase livre de carne și vin cît puteau să bea.

Moartea prințesei de Lamballe.

Moartea prințesei de Lamballe, Maria Tereza de Savoy-Carignan.

Închisorile au fost golite într-o adevărată orgie a crimei, în care nu numai deţinuţii politici, ci și prostituatele, delicvenții minori, de multe ori simpli copii, au fost măcelăriți. Scene care amintesc dezastrele războiului din Goya au avut loc în Bicetre şi Salpetriere. (Exterminarea prostituatelor a fost, de asemenea, efectuată fără milă de acești favoriți eterni ai stîngii – republicanii spanioli, probabil ingrijorați de răspîndirea bolilor venerice printre curajoșii apărători ai democraţiei.) În anul 1792, la căderea Tulieries, gărzile elveţiene, credincioși jurămîntului lor, au luptat pînă la ultimul om. Elveţianul care a căzut în mîinile gloatei în viaţă a fost mutilat şi apoi tăiat în bucăţi. Un ajutor de bucătar care încercase să apere cuplul regal a fost uns cu unt şi apoi prăjit de viu.

Calitativ mai rău

Din acestea şi din alte evenimente similare, se vede ceva foarte clar: din punct de vedere pur cantitativ, atrocităţile socialiştilor roşii sau bruni au fost mult mai rele decît cele din Revoluţia Franceză; însă din punct de vedere calitativ, lucrurile stau invers. Crimele internațional și naţional-socialiştilor au fost executate în cea mai mare parte în cadrul unor lagăre de concentrare şi temniţe de către propriii lor asasini instruiţi, în timp ce atrocităţile republicanilor francezi au fost comise sub sloganul Libertății, Fraternității şi Egalității într-o mare măsură de către înșiși oamenii sau cel puţin au fost însoţite de aplauzele spectatorilor încîntați – toate s-au petrecut la lumina zilei, în public. Ghilotinările nu erau simple sărbători generale, erau atent gîndite ca happening-uri sadice în care (pentru a da doar un exemplu) un aristocrat cu mîinile legate şi cu capul deja pe butuc era obligat să asculte un discurs ironic, rostit tărăgănat, despre victoriile armatelor republicane, astfel încît să le poată împărtăși strămoșilor săi în viaţa de apoi. Transformarea complet naturală a democraţiei în socialism, a egalității politice în egalitate financiară, își are începuturile în acea perioadă. Nu doar aristocrații, ci și bogații din cauza bogăţiei lor au fost predați către notre chére mère la guillotine (scumpa noastră mamă, ghilotina). (În fapt, doar 8% dintre cei ghilotinați au fost aristocraţi; peste 30% au fost ţărani.)

„Moderaţii” s-au comportat la fel de rău. Oraşe precum Lyon, Bordeaux sau Toulon care au fost conduse de girondini împotriva iacobinilor, au fost parţial dărîmate, iar locuitorii lor au fost decimați. Cînd ghilotinarea părea că avansează prea încet, multe victime erau înecate, iar alţii erau executați cu puşti de vînătoare, astfel încît mulţimile se puteau delecta vazîndu-i sîngerînd încet pînă la moarte. (Napoleon, un iacobin şi prieten apropiat al lui Robespierre, a obţinut prima sa victorie prin înfrîngerea „nesupusului” Toulon).

O uriașă orgie sexuală sadică

Revoluţia franceză nu a devenit cu adevărat o enormă orgie sexuală sadică pînă după zdrobirea revoltelor din Bretania şi Vendeea. Trebuie reaminit faptul că în Vendeea a avut loc o revoltă ţărănească la care au participat și aristocraţii. Conducerea Chouanneriei a fost parţial tărănească (Cathelineau) şi parţial aristocratică (Larochejacquelein); în plus, Charles Armand Tuffin, Marchizul de la Rouerie, un prieten al lui Washington, și-au găsit sfîrşitul în această bătălie. (Cadavrul său a fost dezgropat şi decapitat mai tîrziu.) Teroarea care a însoţit acest genocid deliberat fusese prevestită de atrocităţile din Paris, în special prin pîngărirea pe scară largă a mormintelor şi cimitirelor, dat fiind că oamenii care își pot îndrepta o astfel de furie împotriva morţilor – împotriva regilor, aristocraţiei, dar și a sfinţilor – nu se vor împiedica de mustrări de conștiință cînd vor avea de făcut aceleași lucruri împotriva celor vii. (Trebuie să mărturisesc aici, însă, că pîngărirea cadavrelor practicată de republicani în Războiul Civil Spaniol – în special în cimitirul din Huesca – este în aceeaşi ligă cu ceea ce au făcut republicanii francezi.) În prefața cărții lui Reynold Sechers, „Le Génocide Franco-Francais”, profesorul Jean Mayer spune că autorul a omis mult material şi că lucrurile cele mai rele nu puteau fi descrise. Adevărul este mult mai îngrozitor.

Revoluţia Germană care a început în anul 1933 a trecut, de asemenea, printr-o fază relativ umană; cu toate acestea, 30 iunie 1934 a fost un semnal de avertizare exploziv care a fost urmat de o plonjare abruptă şi ineluctabilă, de tipul celor descrise în tragediile greceşti, în iadul totalitar al tiraniei de stînga. Ca şi în cazul Revoluţiei Franceze, calea a fost așternută în acest sens încă de la început. Acelaşi lucru este valabil și pentru Rusia. Așa cum în cazul Franţei au fost scrierile Enciclopediştilor, Morelly, Rousseau, Diderot şi de Sade, sau în ţările germanice scrierile lui Haeckel, Chamberlain şi Rosenberg, precum şi cele ale lui Hitler şi Goebbels, aşa au fost în Rusia scrierile lui Marx, Tschernyschewsky, Plechanow şi Lenin cele care au conturat şi determinat dezvoltările politice ulterioare. Ceea ce s-a întîmplat ulterior în cadrul Revoluţiei franceze, în special în Vendeea, în Bretania sau în Anjou a fost, în logica sa internă, pur şi simplu realizarea practică a mărețului ateism materialist al primului val Iluminist.

Situaţiile de acest tip ne obligă să ne confruntăm din nou cu dictonul lui Dostoievski:

„Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.”

Ghilotinări în masă

În Arras – unde liderul iacobin Lebon urmărea ghilotinările în masă de la balcon, alături de draga sa soție – cadavrele decapitate de bărbați şi femei erau dezbrăcate și legate împreună în poziţii obscene, în aşa numitele Batteries Nationales, de către nebuni scăpaţi parcă din cele 120 nopți ale Sodomei de Sade. Practici similare au avut loc în Noyades în Loire unde bărbați și femei erau legaţi împreună goi și apoi erau aruncaţi, încă în viață, în rîu în cadrul unor aşa numite „nunţi republicane”. Cînd mulțimea nu putea găsi suficienţi bărbaţi și femei, organizau „legarea nodului” în stil homosexual. Carrier, care a sfîrşit prin a-şi pierde el însuşi capul, era regizorul acestor spectacole. El numea aceste atrocități „Le Flambeau de la philosophie”, o expresie preluată de la Marchizul de Sade. Fireşte, principalele victime ale acestor atrocități comise de bărbați erau femeile (precum și copiii acestora, de multe ori uciși în fața ochilor lor). Misoginismul sadic al Revoluției a atins proporții de necrezut.

Istoria atrocităților comise de iacobini în orașele girondine nu a fost încă spusă pîna la capăt. Majoritatea amănuntelor care se cunosc privesc pandemoniul din Vendeea și din regiunile învecinate. Aici republicanii (precum și curajoşii lor colaboratori girondini) au planificat nimic mai puțin decît exterminarea completă a populației, chiar dacă această operaţiune implica şi nimicirea „patrioților” și a familiilor acestora – nu era momentul să se împiedice în astfel de mofturi. O întreagă „regiune trădătoare”, împreună cu locuitorii săi, trebuia să fie rasă de pe fața pămîntului. Vorbim aici nu despre tipul de genocid practicat de către socialiștii internaţionalişti ruşi sau de național-socialiștii germani; vorbim despre satisfacerea unor pofte sexuale denaturate, întreprinsă cu o minuțiozitate diabolică. Saint-Just a declarat (pe 10/X 1793) că nu doar trădătorii, ci şi indiferenţii trebuie să fie exterminați. Danton spunea că aristocrații și preoții erau vinovați pentru că ameninţau viitorul prin însăși existența lor, iar Robespierre voia „o Justiție rapidă, strictă și de neclintit ca rezultat al virtuții și coerenței principiilor democratice.” Toate acestea s-au concentrat în Vendeea, al cărui nume a fost oficial schimbat în „Vengée” (joc de cuvinte, Vendée – Vengée, n.t.), adică „răzbunat.”

„Vendeea nu mai există”

Generalul Westermann raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încît să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”. Westermann, cu toate acestea, şi-a întîlnit în curînd propria Nemesis; a fost ghilotinat puţin timp mai tîrziu, împreună cu prietenul său Danton.

Femei și copii atacați în fața unei biserici din Vendeea.

Femei și copii atacați în fața unei biserici din Vendeea.

Le Mans a fost scena unor atrocităţi şi mai cumplite; femeile, bătrînii şi copiii care se ascundeau în casele acestui mare oraș au fost descoperiţi și apoi, sub ochii lui Barbott și Prieure, hainele le-au fost rupte şi smulse de pe trup cu săbiile și baionetele; femeile și fetele au fost violate şi, deoarece nu erau suficiente femei vii pentru „băieții în albastru”, au fost violate şi cadavrele. Punctul culminant al acestei orgii, cel puțin în parte necrofilică, a fost atins atunci cînd gloata, însoțită de uralele soldaților guvernamentali, a legat cadavrele împreună în „batteries republicaines”, așa cum făcuseră şi la Arras. În Angers, gloata i-a decapitat pe cei pe care îi spînzuraseră și au cerut medicilor să îmbălsămeze capetele pentru a fi amplasate apoi pe crenelurile zidului care înconjura orașul. Deoarece operaţia medicilor dura prea mult, mulțimea şi-a pierdut răbdarea şi a decapitat rapid un alt grup de prizonieri, printre care şi o sfîntă stareţă de 82 de ani.

Marşurile morţii

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau colonnes infernales (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pîine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care au fost apoi încălzite. Un general, care nu a putut împiedica acest tip de divertisment printre trupele sale – Desgraviers Mergeau – a devenit atît de melancolic încît a fost fericit să moară în 1796 în bătălia împotriva austriecilor. Generalului Turreau i s-a spus că soldații săi se comportau chiar mai rău decît canibalii; cu toate acestea, el însuși a dat ordinul de incendiere a tuturor caselor (ordin care a fost executat). Peste tot se puteau vedea „Batteries Nationales” din cadavre umane. Turreau, liderul acestor Promenades, cum erau denumite marşurile morţii, avea în faţă o lungă carieră de succes. Între 1803 şi 1811 a fost trimisul francez în Statele Unite (unde a sprijinit alianța împotriva Angliei); a fost imortalizat mai tîrziu în piatră pe fața de est a Arcului de Triumf.

Așa cum am arătat deja, girondinii nu erau mai puțin implicaţi în aceste atrocități decît iacobinii. Barere, care şi-a început cariera ca girondin, declara că intenționează să transforme Vendeea într-un cimitir. Cu toate acestea, unitățile care s-au remarcat în ultimii ani ai revoluției sînt cele care dezvăluie pe deplin caracterul sadic și masochist al acesteia. Deoarece bărbaţii din Vendeea luptaseră împotriva lor, ispășirea a trebuit să fie făcută de femeile și de copiii lor – pînă la cel mai mic. (Britanicii au făcut, în principiu, același lucru în lagărele de concentrare din timpul Războaielor Burice.) În Vendeea, un sport deosebit de popular în rîndul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze pînă la moarte. Alte femei gravide au fost strivite pînă la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sînge s-a dezlănţuit în aşa măsură încît comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întîlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite. Privind retrospectiv, putem vedea greutățile şi suferința fără sfîrșit pe care „progresiştii” violatori de oameni, morminte și biserici le-au adus peste tot în Europa. (Interioarele de biserici vechi franceze arată pînă în ziua de astăzi distrugerile acestor brute barbare.)

Ceva pozitiv?

A lăsat Revoluția Franceză ceva pozitiv pentru posteritate? Numai sistemul metric, care, desigur, a apărut din predilecția democratică pentru eterne măsurări și numărări. Dar Declarația Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului? Acesta a fost un document pur antropocentric, un produs bombastic tipic al primului val al Iluminismului, conceput în 1789 și inclus în cele din urmă în constituţia Republicii Sadiste în 1793. În manuale se poate citi despre perioada terorii – „Le Terreur était terrible mais grande!” (Teroarea a fost atroce, dar măreaţă!) Chiar dacă un număr mare de moderați au sfîrşit şi ei tot sub lama ghilotinei. Din punct de vedere istoric, trebuiau să se aştepte la asta, dar ei nu au luat în considerare ce se întîmplă de obicei atunci cînd cineva distruge vechea ordine. Charlotte Corday d’Armont, o girondină entuziastă, l-a ucis pe însetatul de sînge Marat și apoi a fost ea însăşi executată; Andre de Chenier, marele poet liric liberal, a murit pe eșafod; Marchizul de Condorcet, ideologul-șef al „moderaților”, s-a sinucis pentru a scăpa de Chere Mère („Scumpa mamă”, ghilotina). Madame Roland de la Planière, de asemenea girondină, a exclamat înaintea execuţiei, „O libertate, ce crime sînt comise în numele tău”. (Metternich, pe de altă parte, comenta despre această înfloritoare „fraternitate” că, dacă ar fi fost să aibă vreun frate, de acum înainte l-ar numi doar văr.) Cu totul tragică a fost soarta lui Chrétien de Malesherbes, un liberal foarte luminat care a rămas fidel regelui. L-a apărat pe Ludovic al XVI-lea și a trebuit să privească cum fiica, ginerele și nepoții săi au fost decapitați înainte ca ghilotina să pună capăt disperării sale.

Execuția regelui Ludovic al XVI-lea

Execuția regelui Ludovic al XVI-lea.

Nu trebuie să uităm că o mare parte din ceea ce poate părea pozitiv pentru noi astăzi – liberalismul, intelectualismul, umanitarismul – fuseseră deja aduse de absolutismul liberal, curtenesc, în timp ce Revoluția Franceză care a utilizat toate aceste cuvinte, în realitate nu a făcut nimic mai mult decît să le înece în sînge. Să ne reamintim de reacția lui Caffinhals, care, ca răspuns la protestul zgomotos al apărătorilor lui Lavoisier care strigau „Condamnaţi la moarte un mare învățat”, a spus „Revoluția nu are nevoie de învățați.” Bietul om avea dreptate; de la Revoluția Franceză încoace doar cantitățile, cifrele și numerele mai au valoare. Discursul elitelor nu mai este tolerabil.

Din punct de vedere intelectual, Revoluția Franceză a fost un conglomerat de inconsistențe nejudecate însă crezute în mod fanatic şi a prezentat limpede, așa cum au mai făcut-o şi multe alte revoluții, adevăratul caracter al marii majorităţi a Genus Humanum.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău. În zilele noastre, în plin proces de tîmpire electronică, este absolut sigur că, la 200 de ani mai tîrziu, această monstruozitate va fi punctul central al unor festivități orgiastice. Omul mediu se agață întotdeauna în mod disperat de clișee. Dacă i le-ar lua cineva, ar fi nevoit să cerceteze singur, să gîndească singur și să decidă și atunci ar trebui să înceapă din nou, altfel. Nu ne putem aștepta la un astfel de comportament elitist de la aceşti bieţi oameni. Celor pe care zeii vor să-i distrugă, întîi le iau minţile.

Articol apărut în Fidelity Magazine, oct 1989; o variantă a articolului fusese publicată în National Review, la 14.07.1989.
Traducere de Liviu Crăciun.

Cărți disponibile online:

The following two tabs change content below.

Erik von Kuehnelt-Leddihn

Latest posts by Erik von Kuehnelt-Leddihn (see all)

    3 gânduri despre “Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză

    1. excelent articol! asa zisa revolutie franceza este radacina tuturor nenorocirilor care au lovit umanitatea, si care continua sa fie ocultata de urmasii celor cu singe omenesc pe miini. orice dezvoltare documentata a subiectului va fi binevenita…

    2. De câțiva ani buni încoace, ma tot întreb împreună cu câțiva amici ce își vor fi închipuind oare francezii ca „sărbătoresc”, cu atâta pompă si fast, de ziua lor națională.. Măcar de s-ar abține. Sau măcar dacă ar mai putea avea luciditatea să comemoreze, DOAR, nebunia genocidară a sceleratei lor.. „revoluții”..
      Vorba lui Malesherbes: cine si-ar fi imaginat ca pana si toleranta își va avea fanaticii săi!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.