Platoul zero al statului asistenţial

Print Friendly, PDF & Email

Madison, capitala statului Wisconsin, este de o săptămînă scena unei bătălii politice cu miză naţională şi semnificaţii care eclipsează împrejurările locale. Însă conjunctura locală trebuie adusă în prim plan. Detaliile specifice sunt reprezentative pentru criza terminală a statului asistenţial.

În noiembrie 2010, electoratul din Wisconsin a votat majoritar pentru platforma Republicană de austeritate fiscală şi eliminare a deficitelor paralizante din bugetele de stat şi ale administraţiilor locale. În consecinţă, postul de guvernator şi majoritatea în cele două camere ale legislaturii de stat au devenit Republicane. Scott Walker, noul guvernator, a chemat membrii legislaturii într-o sesiune specială, pentru a vota adoptarea unui pachet de măsuri menit să combată cu îndrăzneală criza bugetară.

Wisconsin este un datornic insolvabil. Bugetul actual este deja pe roşu cu $137 milioane. Proiecţia pentru 2011 – 2013 este un deficit de $3.6 miliarde. Spre deosebire de predecesorii săi, Scott Walker nu mai are la dispoziţie fonduri de rezervă şi acces la trucuri contabile pentru a menţine status-quoul care a ruinat Wisconsin; nu îşi mai poate permite să arunce pisica moartă în curtea viitorului. Predecesorii săi au epuizat mijloacele de a pretinde că ziua de mâine nu există. Viitorul a ajuns la scadenţă şi prezintă notă de plată.

Creşterea impozitelor pe venit şi afaceri, soluţia preferată a progresiştilor, e deja fumată. Legislatura anterioară lui Walker le-a crescut, iar miliardul de dolari suplimentar stors de la contribuabili nu a împiedicat criza din prezent. Singura realizare tangibilă a fost crearea unui climat de investiţii şi afaceri restrictiv care îi descurajează pe angajatori şi creşterea economică în general. În lipsa unor reforme bugetare drastice, Walker ar avea două alternative pentru a acoperi deficitul de $3.6 miliarde: creşterea impozitului pe venit cu 50% sau concedierea a 6000 de angajaţi din sectorul public. Reforma propusă de Walker reuşeşte să echilibreze bugetul de stat şi să pună la dispoziţia administraţiilor municipale mijloacele necesare pentru a ţine în frâu cheltuielile la nivel local, iar toate acestea sunt realizabile fără creşterea impozitelor sau o concediere masivă. Scott Walker vrea să trateze cauza principală a crizei fiscale din prezent: puterea sindicatelor din sectorul public de a impune, prin intermediul contractelor de muncă negociate colectiv, salarii şi pachete de beneficii, cum ar fi pensii şi îngrijire medicală, ale căror costuri sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale administraţiilor locale sau de stat.

În Wisconsin, costurile salariale şi de beneficii pentru angajaţii din sectorul public reprezintă 60% din bugetul de stat, iar salariile şi beneficiile celor din sistemul public de învăţământ reprezintă 75% din bugetele locale ale districtelor şcolare. Banii pe care îi încasează sub diverse forme angajaţii din sectorul public nu cad din cer, provin în totalitate din impozitele pe care le plătesc toţi salariaţii, iar majoritatea covârşitoare o reprezintă cei din sectorul privat. Aceştia din urmă nu beneficiază de garanţiile de venit şi beneficii de care se bucură cei din sectorul public, iar contribuţiile lor la pensii şi asigurări medicale private sunt substanţial mai mari decât sumele simbolice pe care le achită un amploiat la stat. Contribuabilii din Wisconsin plătesc în prezent peste un miliard de dolari anual pentru a finanţa îngrijirea medicală a amploiaţilor din sectorul public, adică mai mult decât dublu faţă de anul 2001. Începând din 2002 la nivel naţional în SUA, un angajat din sectorul public a primit şi $1.17 sub formă de beneficii pentru fiecare dolar de creştere salarială, pe când media din sectorul privat este de $0.58. 86% din forţa de lucru americană din sectorul public la nivel federal şi local are acces la planuri de asigurare medicală plătite din bugetul de stat, în timp ce doar 45% din forţa de lucru din sectorul privat beneficiază de asigurări medicale oferite de angajatorul particular. Contribuţiile unui lucrător din sectorul public la asigurarea medicală de stat sunt minimale sau inexistente – în New Jersey, 88% dintre învăţătorii din sistemul public de educaţie nu plătesc un cent în contribuţii personale – în timp ce lucrătorul din sectorul privat plăteşte contribuţii personale mai mari şi, prin intermediul impozitului pe venit, plăteşte aproape integral şi pentru „dreptul” bugetarilor la „sănătate gratis”.

Iată, în aceste condiţii, planul guvernatorului Scott Walker:

  • Angajaţii din sectorul public vor plăti jumătate din contribuţiile lunare pentru pensia de stat. Aceasta înseamnă 5.8% din salariu şi ar fi în continuare mai puţin decât contribuţia medie lunară din sectorul privat. În prezent, sectorul public din Wisconsin plăteşte în jur de zero cenţi la fondul public de pensii.
  • Contribuţia sectorului public pentru asigurările medicale va creşte de la 6% la 12.6% din costul poliţei de asigurare. Media naţională în sectorul privat este de peste 20%.
  • Eliminarea contractelor de negociere colectivă pentru beneficii (pensii şi îngrijiri medicale) şi menţinerea acestora în cazul salariilor, dar creşterea salarială este limitată la indicele de inflaţie. O creştere mai mare de salarii trebuie aprobată direct de electorat. Poliţiştii şi pompierii sunt exceptaţi de la această măsură.
  • O serie de măsuri pentru reducerea puterii şi influenţei politice a sindicatelor din sectorul public. Astfel, membrii de sindicat nu vor mai fi forţaţi să plătească automat contribuţia financiară lunară către sindicat sub formă de deduceri din salariu colectate de către stat şi apoi vărsate în contul sindicatelor. Aceste rate lunare obligatorii devin benevole, iar sindicatele au obligaţia să îşi pună la punct propriul sistem de colectare (practic, statul nu va mai asigura un serviciu gratuit pentru sindicatele publice). Devenind benevole, membrul sindical nu îşi va mai pierde automat slujba în momentul în care nu mai doreşte să cotizeze financiar la sindicatul său (în prezent, structura contractului colectiv de muncă stipulează „legarea de glie” a lucrătorului: ieşi din sindicat, pierzi automat slujba). Membrii de sindicat vor avea posibilitatea să voteze anual în secret în ce priveşte hotărârea de a menţine sau desfiinţa sindicatul (votul secret este inexistent în sindicatele publice).

Ultimul set de măsuri a înfuriat în mod special marea boierime sindicală din Wisconsin şi a pus în mişcare maşinăria agitatorică a lui Obama şi a partidului Democrat. Scott Walker a îndrăznit să se atingă de un pilon esenţial al puterii progresiste: puterea sindicatelor publice. În virtutea contribuţiilor obligatorii pe care le colectează gratis şi garantat de la milioane de membri (nu vrei să cotizezi? pierzi locul de muncă), sindicatele din sectorul public dispun de fonduri enorme pentru susţinerea candidaţilor politici ce favorizează menţinerea privilegiilor de care se bucură aceste sindicate. În proporţie covârşitoare, aceştia aparţin partidului Democrat. Din 1990 şi până în prezent, sindicatele publice au cheltuit $667 milioane pentru finanţarea de campanii electorale, iar în proporţie de 92% aceste fonduri s-au îndreptat către candidaţi Democraţi. Numai Service Employees International Union a finanţat campania prezidenţială Obama din 2008 cu $60.7 milioane.

Contractul dintre sindicate şi politicienii aserviţi sindicatelor funcţionează astfel: sindicatele pun la dispoziţie fonduri generoase de campanie şi mobilizează milioane de membri în activitatea de susţinere electorală, iar politicienii răsplătesc favoarea cu legislaţie care menţine şi întăreşte privilegiile sindicale, mai ales în ce priveşte abilitatea sindicatelor de a impune creşteri salariale şi de beneficii „gratis” într-un ritm care nu ţine cont de realităţile economice şi de disparitatea crescândă dintre sectorul privat majoritar şi cel public. Altă recompensă constă în supradimensionarea forţei de muncă guvernamentală chiar şi în perioade de criză, când cheltuielile bugetare ar trebui ţinute sub control. Administraţia Obama s-a dovedit foarte prolifică în acest sens: sectorul privat american a pierdut aproape 8 milioane de locuri de muncă de la începutul crizei financiare şi până în prezent, în timp ce guvernul federal şi cele locale s-au extins cu aproape 600.000 locuri de muncă. Absolut interesantă este statistica după adoptarea programului de stimulare economică American Recovery and Reinvestment Act, semnat de Obama în februarie 2009. În urma acestui program de relansare naţională pentru care guvernul federal a alocat $800 miliarde din fonduri publice, sectorul privat a suferit o pierdere netă de 2.650.000 locuri de muncă, în timp ce sectorul public s-a extins cu 400.000 de locuri de muncă. Beneficiarul acestei „investiţii” este evident: sindicatele din sectorul public. Baza puterii sindicale s-a lărgit considerabil pe cheltuiala populaţiei productive, într-o perioadă de recesiune şi deteriorare a nivelului de trai general.

Însă pentru Wisonsin şi alte state, în lipsa unor măsuri care să demonteze monopolul sindical asupra forţei de lucru din sectorul public, ruina financiară este iminentă. În pofida acestei situaţii evidente, sau mai degrabă deoarece au înţeles ameninţarea pe care o reprezintă noul guvernator, sindicatele din Wisconsin s-au mobilizat într-o acţiune de protest masivă şi atent co-ordonată de Organizing for America – organizaţia de mobilizare şi propagandă a Casei Albe – şi de către Democratic National Committee – forul organizatoric al partidului Democrat. Au fost aduşi în Madison mii de sindicalişti, în special din învăţămînt, au fost organizate demonstraţii de presiune care s-au revărsat în incinta clădirii parlamentului. Învăţătorii i-au dotat pe elevi cu pancarde şi lozinci şi i-au încolonat în marşuri de protest împotriva „dictatorului” care vrea să „distrugă educaţia”. Doctori solidari dau oricărui sindicalist din stradă scutiri medicale pentru a justifica zilele de absenţă la locul de muncă. Toţi cei 14 senatori Democraţi din legislatura locală au fugit în statul vecin Illinois şi se ascund prin moteluri. În lipsa lor nu se întruneşte cvorumul necesar pentru efectuarea votului, iar legislatura este blocată. Între timp, sindicatul local Wisconsin Education Association Council a dat publicităţii adresele de acasă ale tuturor legislatorilor Republicani care sunt chemaţi să voteze măsurile propuse de Scott Walker: puţină intimidare „democratică” nu strică.

Deocamdată guvernatorul Scott Walker nu a cedat şi intenţionează să supună în continuare la vot planul său neschimbat. Are majoritatea necesară, dar trebuie să aştepte întoarcerea Democraţilor fugitivi. Majoritatea cetăţenilor din Wisconsin continuă să meargă zilnic la slujbă şi observă cum o minoritate, ale căror salarii şi beneficii grase ei le plătesc, s-a cuplat cu Washingtonul pentru a se pune de-a curmezişul votului din noiembrie 2010. Guvernatorul şi noua legislatură au fost aleşi deoarece contribuabilii din Wisconsin vor ordine şi curăţenie în casa lor financiară. Ei au încredinţat un mandat democratic, pe care Scott Walker şi Republicanii au intenţia de a-l duce la bun sfârşit. Sindicatele şi Democraţii în schimb, oricât de multă hărmălaie ar face vizavi de „dictatură” şi „drepturile” lor, nu reuşesc decât să arate cine se opune cu adevărat democraţiei şi insistă să dicteze restului obedienţa faţă de privilegiile tradiţionale, dar nemeritate ale clasei obişnuite să fie ţinută în puf.












25 de gânduri despre “Platoul zero al statului asistenţial

  1. Filmuleţele îmi aduc aminte de bancul acela clasic:

    Dumnezeu a dat lumii două mari calităţi: cinstea şi inteligenţa, şi un mare defect: comunismul. Şi a făcut în aşa fel încât un om să nu poată avea decât cel mult două din trei în acelaşi timp. Astfel, dacă e inteligent şi comunist nu e cinstit, dacă e cinstit şi comunist nu e inteligent, iar dacă e inteligent şi cinstit nu e comunist.

    Acum realizez cât de mulţi comunişti cinstiţi sunt în America…

  2. Oamenii pe care ii vedem protestand impotriva guvernatorului din Wisconsin sunt produsele tipice ale statului asistential. Wisconsin e doar inceputul, majoritatea statelor se indreapta spre faliment daca nu vor revizui sistemul de beneficii de care beneficiaza angajatii din sectorul public. Media si-a ales favoritii in disputa guvern-sindicate si nu e greu de ghicit care sunt acestia.
    http://teacheru.blogspot.com/2.....erala.html

  3. De fapt s-au luminat comunistii ca mi-s fratii Koch aka Lorzi raului implicati care vezi dumneata ii dau bani guvernatorului sa distruga statul

  4. Criza americana si europeana a inceput din SUA. Iesirea din criza asisderea.Solutiile,normal , vin tot de acolo. Obama este din pacate ,primul om afroamerican si luptator pentru drepturile omului care a ajuns presedinte al SUA.Din pacate,fiinca nu vom sti niciodata care din cele doua calitati a dus la faliment.Important este ca americanii au in sange democratia ,socialismul nu o sa patrunda in SUA,chit ca exista din ale timpuri un curent de sorginte comunistoido-socialista care da bine la ten,ipocrizie,public .Intelectualii americani,care sunt intr-o proportie semnificativa de stanga,(cel putin cei care se exprima) sunt de fapt expresia democratiei.

  5. Lapidarea adulterilor este tot o expresie a democratiei, ce-i drept, in Iran. Nu vad relevanta „expresiei democratiei”. Democratia este un mecanism si nu garanteaza ca o sa invinga cel mai bun, ci cel mai placut majoritatii, asa ca odele cantate democratiei nu isi au rost. Democratia, lipsita de stat de drept, nu valoreaza doua parale.

    Cat despre presedintele Hussein, putem spune doar ca este primul negru care a ajuns presedinte al Statelor Unite. Sustinator al drepturilor omului nu a fost niciodata, iar socialist este pana in maduva oaselor. Victoria lui nu este o eroare de parcurs, ci dezvoltarea naturala a bolilor de care sufera America, ceea ce inseamna ca optimismul nu isi are nici un loc. Obama a invins in America datorita americanilor, nu impotriva lor, iar tot dezastrul care il urmeaza este opera desteptilor care s-au dus la vot ca sa il voteze pe primul presedinte negru. Daca ar mai fi avut in cap si altceva in afara de rasism, nu l-ar fi ales pe idiotul asta.

  6. Vlad

    Dacă aranjez oleacă (numai la punctuație, ortografie & diacritice!) intervenția D-nului cristoiu@6, iese mai digerabil. Părerea mea!…

    Criza americană si europeană a început din SUA. Ieșirea din criză așijderea. Solutiile, normal, vin tot de acolo. Obama este, din păcate, primul „om” afroamerican și „luptător pentru drepturile omului” care a ajuns președinte al SUA. Din păcate, fiindcă nu vom ști niciodată care din cele două „calități” a dus la faliment. Important este că americanii au în sânge democrația, socialismul nu o să pătrundă în SUA, chit că există din alte timpuri un curent de sorginte comunistoido-socialistă care dă bine la ten, ipocrizie, public. Intelectualii americani, care sunt într-o proporție semnificativă de stânga, (cel puțin cei care se exprimă) sunt de fapt „expresia democrației”.

    Așa bibilit, dacă mai fac o unică modificare:

    …americanii au în sânge democrația libertatea…

    e binișor altceva! 🙂

  7. Am si uitat de emisiunea lui Zakharia. Jenanta. Il adora pe Soros, l-a lasat sa spuna numai prostii.

    P.S. Geniala descriere de pe burtiera CNN. Nici nu ti se spune ca nea Soros a participat la exproprierea evreilor unguri.

  8. emil b.:

    Ce se intimpla in confruntarea dintre platitorii de taxe si sindicalistii bugetari din Wisconsin, etc. nu mai tine, cred eu, de problema statului asistential, care, in formula clasica, ii asista social, din cistigurile celor cu putere de munca, pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu pot sa munceasca. Fenomenele sunt inrudite, dar nu se suprapun.
    Intr-o diversitate de formule, asistenta sociala a „oropsitilor” e veche de cind lumea, dar a atins apogeul in statul socialist de dupa crahul din 1929 si WWII in Vest (Europa si SUA).

    Sindicalistii bugetari nu pot fi descrisi–orice formula ai folosi–ca asistati sociali: sunt in stare de munca, au ceva educatie, au slujbe asigurate pe viata–oricit de incompetent, nu poti fi dat afara, ca esti aparat de sindicat–si pensii si beneficii care-i pun pe sindicalistii bugetari cu mult deasupra salariatilor obisnuiti. In San Francisco, contribuabilii platesc chiar si pentru un „sex re-assignment” al unui prof/sindicalist.

    Asistam, de fapt, la un asalt al comunismului clasic mafiot, extortionar, imbuibat si dornic de putere absoluta, ca cel al sefilor mari ca hidosul Trumka–al carui salariu era, in 2010–citez un sindicalist dezabuzat:

    $238,975, a 44% increase in his salary in 4 years. I have taken a steady salary cut in the last 4 years as a public employee. I am currently take 5 furlough days. I am glad that Richard is feeling our pain and setting a good example! NOT!”

    Salariul nu acopera ceea ce inseamna, aici, compensatia totala, adica asigurarea de sanatate si pensia, care, in cazul sindicalistilor, dubleaza sau tripleaza salariul.
    Compensatia totala a profilor din Wisconsin depaseste $100.000 pe an, cu o pensie platita pe vecie de contribuabili, la care contribuie din banutii lor cam 1%–5%.

    Cum in SUA nu mai exista proletarii clasici ai comunismului clasic, fortele de actiune ale noului comunism sunt sindicatele imbracate in haina „muncitoreasca” de odinioara (vezi plancardele din Wisconsin cu ‘Workers’ Rights’) dar care mascheaza, nu prea abil, intentia de a-si pastra privilegiile nemeritate de clasa suprapusa omului comun.
    Adica, o noua burghezie comunista, ca cea de la Casa Alba.

  9. Da Panseluta, dealtfel schema era foarte simpla: Democratii imparteau cu darnicie banii din taxe sindicatelor care la randul lor finantau campania lor electorala.
    Problema este nu numai ca s’au terminat banii dar nu mai au de unde sa se imprumute.
    Asa ca piramida sta sa cada.
    Este imposibil de descris insa ipocrizia acestora – cand vine vorba de taxat banii altora – plang de mila „napastuitilor”, insa cand vine vorba de veniturile lor, se schimba situatia la 180 de grade, nu ar renunta nici la cresterea de 4,9% anuala la salar cu toate ca vistieria e goala.
    Asta insa nu e problema lor, daca cineva isi poate inchipui cat sunt de ipocriti.

  10. dr pepper @ 17:

    Da, banii din cotizatiile obligatorii si de la guvern se varsa, in cea mai mare parte, in cuferele politicienilor leftisti care promit sa mentina sau sa sporeasca privilegiile nemeritate ale sindicalistilor din sfera publica–printre care siguranta jobului pina la pensie, indiferent de merit, asa cum e in sectorul privat. Cercul asta, care rasplateste mediocritatea, e aproape imposibil de spart. Chiar si in statele in care nu exista putere de negociere colectiva, sindicatele publice au o multime de alte mijloace de a impiedica improspatarea rindurilor de profi cu oameni exceptionali, printre care impiedicarea ajungerii la catedra a celor care nu au o licenta de la o facultate de educatie–facultati stiute ca pepiniere de prostie inregimentata la stinga, unde nu se studiaza disciplinele universale ci metode de spalare a creierului copiilor, ca „social justice” prin studiul matematicii si al „diversitatii”, si la care se inscriu absolventii de liceu cu cea mai slaba performanta academica.
    Mediocritatile astea, ajunse in posturi administrative/legislative, isi apara cu dintii puterea cladita pe apartenenta la un sindicat, nu pe merit profesional, si corpul profesoral vindut lor pentru dulciile beneficii de care se bucura ii urmeaza ca oile.

    In alta ordine de idei, am observat azi, in mediile leftiste, construirea concertata a imaginii Guvernatorului Scott Walker din Wisconsin ca „dictator” similar dictatorilor din lumea araba/musulmana. Walker e un Mubarak, un Hitler, etc., care „refuza democratia”, desi omul a cistigat alegerile democratic, ca toti cei din guvernul sau, si nu face decit sa incerce sa aplice reformele pentru care a fost votat la putere. E un dictator, nu face concesii, tzipa mafia comunista, uitind ca harpia Pelosi si falanga sa leftista n-au vrut sa faca nici o concesie cu Obamacare. Nu am nici un dubiu ca naratiunea e orchestrata de la Casa Alba.

    „Ipocrizie” nu e adjectivul operant in cazul comunistilor. Notiuni morale de felul asta nu-i intereseaza. Orice inselaciune, orice extorsiune, orice siluire a adevarului si orice oroare impotriva umanitatii merge atita timp cit le asigura puterea asupra „masselor”. Noi, aici, o stim prea bine.

    „Democratia”

  11. Ann Coulter, iarasi at her best 🙂 a ales acelasi subiect pentru articolul ei saptaminal:

    „[…] government workers think the job of everyone else in the economy is to protect their high salaries, crazy work rules and obscene pensions. They self-righteously lecture us about public service, the children, a „living wage” — all in the service of squeezing more money from the taxpayer to fund their breathtakingly selfish job arrangements.

    There’s never a recession if you work for the government. The counties with the highest per capita income aren’t near New York City or Los Angeles — they’re in the Washington, D.C., area — a one-company town where the company is the government. The three counties with the highest incomes in the entire country are all suburbs of Washington.

    Eleven of the 25 counties with the highest incomes are near Washington. For decades now, the Democrats have had a good gig buying the votes of government workers with outrageous salaries, benefits and work rules — and then sticking productive earners with the bill. But, now, we’re out of money, no matter how long Wisconsin Democrats hide out in Illinois.”

    http://townhall.com/columnists.....page/full/

  12. Un video de la raliul sindicalistilor publici din statul Rhode Island de sustinere a „fratilor” din Wisconsin a circulat astazi, masiv, pe bloguri, din cauza asaltului verbal si fizic al unui cameraman de catre un sindicalist suparat:

    http://michellemalkin.com/2011.....ou-faggot/ (Please embed!)

    Pe mine m-au interesat mai mult discursurile tinute de „lucratorii” sindicalisti, in care am auzit nu numai ecouri ale propagandei rosii de acasa, cu aceleasi minciuni si tertipuri, dar si chestii noi:

    1. Prezentarea democratiei republicane reprezentative ca o „dictatura”. Alesii contribuabililor actioneaza in afara „legii””, deci sunt dictatori, pentru ca legea o fac sindicatele.
    2. Fara „organized labor” societatea nu va supravietui.
    Cifrele spun o alta poveste:

    Unions now represent 37.5 percent of public-sector employees but only 9.5 percent of private-sector workers. Private-sector union representation peaked in 1953 at a level of 35.7 percent, and it has been a downhill slide for unions since that time.

    http://www.mackinac.org/2324

    3. Ca atare, sindicalistii publici, al caror numar a crescut urias, se roaga la cei din sindicatele private sa li se alature in solidaritate; AFL-CIO, de exemplu, are un prestigiu urias in lumea rosie. Omul in trening rosu le spune sindicalistilor din economia privata: „We are all in this together” pentru ca toata disputa s-ar reduce la „corporate greed” (lacomia corporatiilor) si „political power”.
    Numai ca e o diferenta esentiala intre cele doua entitati: sindicatele din sectorul privat negociaza, ideal, in numele lucratorilor, pentru profiturile obtinute de companie din munca lor.
    E o miscare tactica interesanta, avind in vedere decaderea miscarii sindicaliste din sfera privata si umflarea celei din sectorul public parazitar, pe care Obama se straduieste s-o sporeasca si mai mult.

  13. Emil

    Promisesem la #12 că voi insera pe acest fir emisiunea lui Glenn Beck de acum două zile. Ei bine, lăsînd la o parte disponibilitatea mea limitată, acest video a fost ascuns de mașinațiunea de căutare Goagăl. L-am găsit totuși via The Right Scoop, iată-l:

    De remarcat că în prima jumătate a emisiunii (aproape 21 de minute!) Glenn se dezlănțuie cum rar l-am văzut, explicînd cum înțelege el Noua Ordine Mondială, enunță trei scenarii (opțiuni):
    – Open Society/ONU (Soros/Clinton)
    – United Islamic Nations (The Caliphate) – Ahmadinejad + Al Qaradawi & co.
    – Global Communism (State Capitalism)

    Menționează conceptul său (mai demult enunțat) de „Perfect Storm”, cu 6 (șase) componente: Economie, Război/Islam, Probleme la Frontieră, Energie, Corectitudine Politică, Inamicul Dinăuntru (Ennemy Within).

    Și încheie enumerarea cu întrebarea: „Where do you stand, Mr. President?”…
    De vizionat!

    P.S. Voi scrie cîteva rînduri pline de năduf mîine…

  14. Ann Coulter, Uncivil Unions

    For Democrats, the purpose of government is to generously provide jobs for people who otherwise couldn’t be hired — because their skills, attitude or sense of entitlement are considered undesirable in the private sector. And no, I’m not just talking about Barack Obama.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.