Predica Arhiepiscopului Marek Jędraszewski, Mitropolitul Cracoviei, de la 1 august 2019, cu ocazia comemorării a 75 de ani de la izbucnirea Insurecției Varșoviei, a scos din minți stânga sexomarxistă. De fapt, predica era despre Insurecție, despre pomenirea eroilor, despre spiritul acelor zile. Dar, venind vorba de prețul libertății și de obligațiile ce decurg din jertfa celor care au apărat-o atunci – împotriva „morții negre”, adică nazismului, dar și împotriva „ciumei roșii”, adică bolșevismului – Arhiepiscopul nu s-a sfiit să menționeze, spre finalul predicii, amenințarea actuală la adresa libertății, ce vine din partea „ciumei în culorile curcubeului”, ideologia neomarxistă. Și datoria de a-i opune rezistență. 

Insurecția Varșoviei a fost cea mai importantă operațiune de rezistență militară în Europa ocupată de Germania Nazistă. Conducătorii Statului Subteran polonez au încercat, prin această acțiune, să elibereze capitala țării de ocupanții germani, înainte de intrarea Armatei Roșii, care se apropiase de Varșovia. Din cauza disporoporției dintre forțele poloneze și cele germane, precum și din cauza lipsei oricărui ajutor, Insurecția a fost înfrântă. Ea a durat 63 de zile, de la 1 august la 2 octombrie 1944. 18.000 de insurgenți și 200.000 de civili și-au pierdut viața. Varșovia a fost complet distrusă de germani, în timp ce rușii așteptau de partea cealaltă a Vistulei. Populația civilă rămasă în viață a fost forțată de trupele germane să părăsească orașul îndreptându-se în marș către lagărul de la Pruszków și apoi către alte lagăre de concentrare germane.

Un video realizat de Fundacja Narodowa care prezintă pe scurt contextul și desfășurarea Insurecției:

Predica, a cărei traducere o veți putea citi mai jos, a avut loc în contextul în care, în ultimele luni, s-au întețit extrem de mult atacurile împotriva Bisericii Catolice Poloneze și provocările legate de tema „LGBT”.

Practic, opoziția politică față de guvernul conservator din Polonia – de la extrema stângă, postcomuniști cu cefe groase, până la liberalii lui Tusk – nu pare să mai aibă de propus nimic altceva în afară de educație sexuală obligatorie, radicală, începută din grădiniță, cf. standardelor Organizației Mondiale a Sănătății, gay marriage, adopția de copii de către cuplurile homosexuale și marginalizarea Bisericii din viața publică. 

Acest zel pro-LGBT se manifestă și în mass media sprijinitoare a opoziției. Să luăm, de exemplu, Gazeta Wyborcza, organul condus de binecunoscutul Adam Michnik – acest adevărat guru al „dreptei” românești. De la o vreme, Gazeta pare să fi dezvoltat o obsesie legată de tematica LGBT. Sunt zile în care pe pagina sa de internet poți găsi și douăzeci de articole în acest sens și nici măcar unul care să mai vorbească și despre altceva. În ziua de 17 august, de exemplu, pe pagina GW puteai găsi o pledoarie în favoarea homosexualității și adopției de copii de către cuplurile homosexuale, folosind ca argument… doi pinguini-băieți de la grădina zoologică din Berlin, care au găsit un ou fără părinți și acum îl clocesc împreună!

Interesant de notat că Sputnik, trâmbița oficială a Kremlinului, în varianta ei în limba polonă susține pe față „cauza LGBT” – deși nouă, în România, bărboșii de pe lista lui Dughin ne dau asigurări că Putin e pravoslavnic și numai el ne poate salva de decadența occidentală.

Activiștii și oengiștii LGBT nu mai prididesc cu paradele gay în Polonia; nu sunt mulți, dar se tot plimbă din oraș în oraș, încercând să ajungă mai ales în zonele cele mai conservatoare, sperând că vor reuși să provoace vreo reacție violentă, ca să se victimizeze.

Recent, la Bialystok a ieșit într-adevăr cu îmbrânceală, dar îmbrânceala s-ar putea să nu fi fost totuși chiar atât de spontană: defilarea LGBT a fost atacată de „naționaliști” – o specie despre care am mai scris pe ILDnu e nici ea prea relevantă în Polonia, nu i-a reușit până acum trecerea pragului de intrare în parlament, dar e zgomotoasă și este legată prin multe multe fire cu… Rusia.

Małgorzata Gosiewska, vicemareșal al Seimului, a apreciat că manifestațiile LGBT, precum și reacțiile pe care le provoacă, sunt „în multe locuri rezultatul activității serviciilor rusești”.

Dacă e să tragem linie, ar veni așa: nici una dintre „victimele” LGBT în urma incidentelor de la Białystok nu a ajuns la spital. Dar, în contrast cu bilanțul îmbrâncelii de la Białystok, în ultima vreme s-au întețit atacurile violente împotriva preoților, precum și actele de profanare de biserici și batjocură de simboluri sfinte.

Agresivitatea cu care stânga atacă Biserica Poloneză, verbal și fizic, amintește de dușmănia bolșevică din trecutul care nu a trecut de tot, față de credință și de tot ceea ce e sfânt.

De aceea, publicistul Wojciech Reszczyński scrie în revista wSieci:

Cuvintele Arhiepiscopului Jędraszewski au sosit la timp. A diagnosticat corect pericolul.

„Ciuma în curcubeu” a început să ia în stăpânire Polonia cu o nemaipomenită viteză și dinamică. În fiecare săptămână prin orașele guvernate de primari favorabili „curcubeului” trec marșuri primitive și ordinare ale dușmanilor Bisericii, culturii poloneze, tradițiilor și moravurilor. Sloganul sub care se grupează și care slujește drept pretext pentru manifestație este egalitatea. Chipurile, lipsește egalitatea, de aceea avangarda sexuală contemporană – urmașii proletarilor bolșevici – se simte nedreptățită și are de gând să lupte pentru acea egalitate. Pentru că, se știe, fără luptă nu este revoluție. Ies pe stradă cohorte de oameni ca aceia de acum o sută de ani, reparatorii lumii, dorind să existe pe scena politică având sprijinul activ al vechiului comunism și al stângii europene contemporane.

Se pare că există și acum forțe pe lumea asta care sunt gata să investească mult pentru a frânge rezistența polonezilor la „progres”.

Dar, dacă ne întrebați pe noi, tindem să-i dăm dreptate popularului blogger Piotr Wielgucki:

„Din nou, Kaczyński este cu un kilometru înaintea opoziției, și încă în pas de plimbare. Dar foarte curând va începe campania pe bune, iar atunci distanța se va mări cu hectare. Mucoșii se distrează alergând pe străzi în chiloți în culorile curcubeului, sau chiar fără chiloți, oamenii politici serioși fac politică serioasă. Niciodată nu am fost atât de liniștit în privința rezultatului alegerilor ca aici și acum.” 

Mulți polonezi consideră că poporului lor îi revine misiunea să oprească această nouă ofensivă globală împotriva Civilizației, așa cum, la 15 august 1920, au respins, cu ajutorul Maicii Domnului, atacul bolșevicilor asupra Poloniei și asupra Europei („Minunea de pe Vistula”). Este semnificativ că o întrebare în acest sens a fost pusă de portalul conservator wPolityce ca sondaj în rândul cititorilor săi.

Aceasta este atmosfera în care și-a rostit predica Arhiepiscopul Marek Jędraszewski, Mitropolitul Cracoviei, la 1 august, iar ecourile ei nu au încetat până în clipa de față.

Stângiștii îl înjură, îl fac „diavol întrupat”, îl acuză că „instigă la omor”. Deunăzi, la Poznań, în cadrul unui show „Mr. Gay”, un drag queen a tăiat, simbolic, gâtul unei păpuși cu imaginea arhiepiscopului

Dar au apărut și continuă să apară nenumărate manifestări de solidarizare, de sprijin și de recunoștință adresate Mitropolitului Cracoviei, din partea colegilor din episcopatul polonez, din partea autorităților Statului, din partea multor cetățeni – care semnează scrisori și organizează mitinguri de susținere. Episcopi catolici din alte țări – Cehia, Slovacia, Ungaria, i-au trimis și ei mesaje călduroase arătându-și aprecierea pentru curajul ierarhului polonez.

„Ca oameni de știință, privim critic presupusa natură științifică a studiilor de gen – printre altele datorită amestecului de concepte magice (voluntarism magic, reinterpretare magică a teoriei lingvistice a actelor vorbirii) și a lipsei compatibilității acestora cu diferitele științe despre om (inclusiv biologia și antropologia fizică în sens strict). Constatăm că în sfera publică funcționează fără îndoială platforma ideologică a „mișcării LGBTQ”. Este o ideologie atât datorită pedigree-ului său (sincretism cultural modern, concepte de la Marx și Engels, neo-marxism), cât și datorită scopului său (o transformare juridică și politică profundă, revoluționară). Este o ideologie a emancipării, orientată spre crearea de conflicte în societate; ideologie care își are, de asemenea, puternicii săi beneficiari economici  declarați.”

(Fragment dintr-o scrisoare de susținere – care a înregistrat până acum peste 15 mii de semnatari)

Cei care îl cunosc personal pe Mitropolitul Cracoviei sunt convinși că acesta nu-și va schimba atitudinea, deci presiunile asupra lui nu numai că nu par să aibă rost, dar reușesc să-i mobilizeze cercuri tot mai largi de susținători. În ultimele două săptămâni ierarhul a mai ținut câteva predici, în care a repetat și a extins cele spuse la 1 august.

Teama pe care acesta o inspiră în rândul stângiștilor este justificată. Nu degeaba Gazeta Wyborcza se lamenta în 2017, echipei lui Adam Michnik nevenindu-i să creadă că un papă atât de progresist precum Francisc a putut să-l numească la Cracovia tocmai pe Marek Jędraszewski!

Arhiepiscopul este un redutabil polemist, un distins intelectual, profesor de filosofie, dar și un om de profundă spiritualitate și de mare curaj personal. Rețineți acest nume. Probabil veți mai auzi de el. 

Iată textul predicii care a aprins atâtea reacții:

Sub conducerea lui Moise, Dumnezeu a scos pe poporul lui Israel din pământul păgân al Egiptului – din casa robiei, pentru a-l aduce în Țara Făgăduinței – în casa libertății. La un moment dat, această cale a fost întreruptă. Dumnezeu a poruncit să I se construiască un Cort al Întâlnirii. Ca să fie în mijlocul poporului lui Israel ca un semn deosebit al prezenței lui Dumnezeu. Ca sub coperișul Cortului să se afle Chivotul, iar în acesta, Legământul, adică cele două table de piatră, cuprinzând Legea lui Dumnezeu, rezumată în Zece Porunci. Încă un mesaj foarte însemnat din pasajul din Cartea Ieșirii, pe care tocmai l-am citit: Dumnezeu era Cel care hotăra ritmul mersului către Țara Făgăduită. Numai când norul se ridica deasupra Cortului Întâlnirii, israeliții își înfășurau corturile lor și luau drumul către casa libertății. Dumnezeu este în mijlocul poporului său. Dumnezeu hotărăște ritmul îndreptării spre țelul pe care El îl statornicește. Dumnezeu este viața poporului Său.

Dragi frați și surori! Înainte de a intra în Bazilica Mariacka (Sf. Maria, NT) din Cracovia, în liniștea impresionantă, umplută de geamătul sirenelor, ne-am oprit în fața ei timp de cinci minute la ora 17.00. A fost clipa noastră sfântă de pomenire a celor petrecute la Varșovia în urmă cu 75 de ani. Această sfântă clipă își găsește acum urmarea în Casa lui Dumnezeu, când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și unim rugăciunile noastre cu jertfa sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a chemat la libertate. Acesta este timpul nostru sfânt și sfânta noastră pomenire a luptătorilor Insurecției, a populației civile, a nenumăratelor victime care au fost atunci înghițite de sfânta cauză numită Polonia. Noi suntem paznicii amintirii acelor vremuri și a acelor oameni. Puțini dintre ei mai sunt în viață astăzi. Cei care erau ofițeri de legătură, infirmierele, care erau atunci adolescenți, băieți și fete, au acum peste nouăzeci de ani. Alții, mai bătrâni decât ei, au plecat deja în veșnica slujire. Ceea ce s-a întâmplat atunci a marcat pentru noi un timp sacru al memoriei, care dăinuie și îndatorează – la fel cum memoria israeliților a fost pătrunsă de îndatoririle Decalogului săpate pe cele două tăblițe de piatră. Cărțile sfinte din august și septembrie 1944 ne reînnoiesc amintirea. Sunt cântecele Insurecției: o consemnarea acelor vremuri – o consemnare redescoperită și aprofundată întru înțelegerea sensului acesteia, care nu încetează să oblige. Așa precum Cărțile Sfinte, ca acel fragment pe care l-am citit din Cartea Ieșirii, au fost mai întâi tradiții înrădăcinate în memoria fiilor lui Israel și abia mai târziu trecute în scris.

Ne întoarcem astăzi la aceste cărți sfinte ale Insurecției Varșoviei și încercăm să înțelegem sensul acelui eveniment, care nu a fost doar o mobilizare pur militară, ci o mare revendicare a Poloniei, al cărei simbol era capitala țării noastre – Varșovia. Am vrut să fim stăpâni în ea, după alungarea nemților și ca stăpâni să-i întâmpinăm pe cei care veneau din est. Aceasta a fost intenția organizatorilor operațiunii „Burza” („Furtuna”, NT) – am vrut să fim stăpâni în Polonia, nu o mulțime înrobită, lipsită de memorie, îndatoriri și onoare. Această clipă a fost pregătită, după cum dă mărturie cântecul, care a fost transmis la 1 august (1944, NT) de postul de radio insurgent „Błyskawica” – „Copiii Varșoviei”. Textul a fost scris de Stanisław Ryszard Dobrowolski „Goliard”, iar muzica a fost compusă de Andrzej Panufnik. Cântecul dădea glas așteptărilor și sensurilor clipei când avea să vină Ora „W” (criptonimul pentru momentul desemnat al izbucnirii Insurecției, 1 august 1944 ora 17.00, NT): „Copii ai Varșoviei, vom pleca la luptă, / Pentru fiecare piatră a ta, capitală, vom da sânge / Pe cei liberi nu-i frânge nicio nenorocire, / Pe cei îndrăzneți nu-i înfricoșează nicio greutate – / Vom merge împreună la victorie, / Când poporul se va ridica umăr la umăr / Copii ai Varșoviei, vom pleca la luptă, / Pentru fiecare piatră a ta, capitală, vom da sânge / Copii ai Varșoviei, vom pleca la luptă, / La comanda ta, ne vom ridica mânia asupra dușmanilor! / Powiśle, Wola și Mokotów (numele unor cartiere ale Varșoviei, NT) / Fiecare stradă, fiecare casă – / Când se va trage primul glonț, fii gata, / Ca tunetul în mâna lui Dumnezeu / Copii ai Varșoviei, vom pleca la luptă, / Pentru fiecare piatră a ta, capitală, vom da sânge / Copii ai Varșoviei, vom pleca la luptă … „.

Și au plecat. Atmosfera acestei plecări este redată de poezia citită la începutul acestei sfinte Liturghii de către părintele protopop. Poezia lui Józef „Ziutek” Szczepański. „Astăzi plec la luptă – Mamă!” În această hotărâre a tânărului de a pleca, știind, în același timp, că astfel se alătură altor mii care și-au dat deja viața pentru Polonia și și-au vărsat sângele, citim un ecou îndepărtat, dar limpede, al despărțirii tăcute a lui Hristos de Maica Sa. A lăsat-o în nesiguranță și durere, deoarece știa că sunt momente și sunt cauze pentru trebuie spus: „Rămâi cu bine, plec astăzi să-mi duc crucea”. Și și-au dus-o. La început, plini de încredere – la urma urmei, insurecția trebuia să dureze doar între trei și cinci zile. Nici chiar măcelul din Wola din primele zile ale Insurecției, nici uciderea cu sânge rece a zeci de mii de civili nu au împiedicat bucuria că, iată, Varșovia este liberă – că este alb-roșie (culorile steagului Poloniei, NT). Că astfel, ea simbolizează toată Polonia, care de cinci ani tânjea după ziua libertății, după ruperea cătușelor, după suveranitate. De aceea, printre insurgenți domnea un optimism constant, răsunând chiar în Wola, exprimat într-un alt poem minunat – cântat atunci și mai târziu – al lui „Ziutek” Szczepański: „Palatul Michla”: „Palatul Michla, Żytnia, Wola, / Băieții de sub „Umbrelă” se apără. Deși au arme pentru „tigri” / Sunt băieți faini din Varșovia. / Veghează credința și încordează-ți auzul, / Încordează-ți spiritul tânăr, / Lucrând ca pentru doi. / Veghează credința și încordează-ți auzul, / Încordează-ți spiritul tânăr, / ca oțelul! “.

Trebuia într-adevăr să ai un spirit de oțel, ca să aștepți și să te aperi și să lupți – chiar dacă sângele curgea din belșug și nu venea niciun ajutor. E adevărat că Armata Roșie se apropia dinspre est, dar aceasta s-a oprit la un moment dat, așteptând ca nemții să împlinească ordinul lui Hitler de a distruge complet orașul și să-și ducă la capăt toate planurile lor criminale. Pentru că Stalin nu voia ca polonezii să fie stăpâni la Varșovia, să fie la ei acasă în țara lor. Așadar, încet-încet, s-a stins speranța că va veni vreun ajutor din afară și s-a născut convingerea disperată că vor trebui să vină de la est cei care nicidecum nu vor aduce libertatea. De aici următorul poem al lui „Ziutek” Szczepański, de la sfârșitul primei luni a Insurecției, când a căzut Orașul Vechi. Nu mult după aceea, el însuși avea să fie rănit de moarte, apoi purtat prin canale de colegii săi în Śródmieście, ca să moară acolo. Poezia „Ciumă roșie”: „Te așteptăm, ciumă roșie, / să ne salvezi de moartea neagră, / ca după ce ne vei fi sfâșiat Țara în sferturi, / să ne fii mântuire primită cu scârbă. / (…) Te așteptăm, nu pentru noi, soldații, / ci pentru răniții noștri – avem cu miile / sunt și copii aici și mame care alăptează / și molima se răspândește prin pivnițe / Te așteptăm – tu zăbovești și zăbovești, / Te temi de noi și noi știm asta. / Vrei să cădem cu toții, unii lângă alții / aștepți nimicirea noastră lângă Varșovia / (…) Nu vei face nimic – ai dreptul să alegi, / poți să ne ajuți, poți să ne salvezi / sau să aștepți și să ne lași morții… / Moartea nu este groaznică, știm să murim. / Dar să știi că din mormântul nostru / o nouă Polonie se va naște – învingătoare – / Și nu vei umbla pe acest pământ, / stăpânitorule roșu al puterii sălbăticiei”.

După cum știm, trupele de pe cealaltă parte a Vistulei au intrat în Varșovia abia la jumătatea lunii ianuarie 1945 – doar în ruinele ei. Înainte de aceasta a fost și marșul, în special al populației civile, părăsind orașul după semnarea capitulării la 2 octombrie 1944. Marșul către Pruszków și apoi către alte lagăre. Duminica trecută dimineața, pe programul trei al postului de radio național, D-na redactor Agnieszka Trzeciakiewicz a stat de vorbă cu D-na Anna Żochowska. Din relatările acelor oameni, care au părăsit Varșovia, după 63 de zile de luptă inegală, eroică, s-a născut poezia ei, „Zece pași” – pentru că trebuiau să meargă, părăsind Varșovia, ducând și copii mici, care nu reușeau să țină pasul, dar trebuiau să meargă la Pruszków , erau forțați. „Copilașul meu, încă puțin, încearcă / încă zece pași / pentru tata, pe care l-au ucis la Pawiak (închisoare germană pe teritoriul Poloniei ocupate, NT), încă zece pași / pentru bunica cea moartă în beci, / acum zece pentru surioara / ca neamțul să nu o audă cum plânge. Și pentru mine, fiul meu, încă zece / ca să nu cad sub greutatea copilului / și a vieții … / zece, zece sau măcar unul … ”.

Astăzi, când au trecut deja 75 de ani de la acele evenimente, știm: s-a împlinit ceea ce a scris Józef „Ziutek” Szczepański. Din mormintele luptătorilor Insurecției s-a născut noua Polonie, deși a trebuit să așteptăm foarte mult nașterea ei – mai întâi până în 1989, până la primele sclipiri de redobândire a suveranității de către țara noastră. Iar astăzi deja știm că ciuma roșie nu mai umblă pe pământul nostru. Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că nu există una nouă, care să vrea să ne stăpânească sufletele, inimile și mințile. Nu marxistă și bolșevică, dar născută din același spirit – neo-marxistă. Nu roșie, ci în culori de curcubeu. Trăim un paradox pe care atât de potrivit l-a exprimat societatea romană din vremuri îndepărtate, când puterea imperiului a fost ridicată pe legea acestuia. Atunci a apărut zicala: Summum ius, summa iniuria – „acolo unde este legea cea mai înaltă, acolo foarte adesea este și cea mai mare nedreptate”.

Din experiențe tragice, printre altele, cele din cel de-al Doilea Război Mondial, știm perfect că dacă legea nu face referire la Dumnezeu, atunci ea poate fi astfel manipulată încât în numele „domniei legii” se poate face foarte mult rău unor oameni nevinovați. Referindu-mă la această afirmație, voi repeta, dragii mei, ceea ce am spus ieri la Jasna Góra: cea mai mare toleranță este și culmea intoleranței. Pe buzele celor care predică tuturor și peste tot toleranța, apar violența, ocara și batjocura de cele mai sfinte semne: de Preasfânta Taină, de Maica Domnului de la Częstochowa, de însăși Sfânta Fecioară și, zilele trecute, și de simbolul Poloniei Luptătoare. Amintirea mormintelor, despre care a scris Józef „Ziutek” Szczepański, ne poruncește să ne ridicăm pentru a ne împotrivi și să nu ne oprim, spunând ca eroina poemului „Zece pași”: Nu te opri, fiule, „încă zece pași, (…) zece sau măcar unul”. Să apărăm adevărata libertate, să-i cinstim pe eroi, să avem sentimentul datoriei care decurge din acele 63 de zile tragice cuprinse între 1 august și 2 octombrie 1944. Și să repetăm cu Zbigniew Herbert „Mesajul Domnului Cogito”: „Fii credincios, du-te”.

UPDATE 19 aug 2019, 16.30:

Pe pagina de internet a Arhiepiscopiei Cracoviei a apărut textul scrisorii adresate Mitropolitului Jędraszewski în numele Conferinței Episcopale Romano-Catolice a Ucrainei, de către Președintele acesteia, Bronisław Bernacki, Episcop de Odessa-Simferopol.

Iată un fragment:

Noi, Păstorii țării ucrainene, am trăit de-a lungul multor ani, și astăzi încă trăim, urmările distrugătoare ale ideologiei comuniste, care a dus multe vieți omenești la pustiire spirituală și care, ca și ideologia de gen, a luat masca luptei pentru egalitate. Cu durere în suflet, privim cum această nouă ideologie își seceră astăzi recolta nimicitoare, punând în pericol instituția căsătoriei și a familiei. Aceasta amintește de începuturile regimului din URSS care, printre primele decizii ale sale, a permis divorțul rapid și avortul. Nu este de mirare că susținătorii ideologiei de gen acționează într-un spirit care cu siguranță nu este de la Dumnezeu! Un vechi proverb slav spune: „Mărul nu cade departe de pom” – ambele ideologii au apărut din ateism, din negarea lui Dumnezeu Creatorul, care este Izvorul vieții adevărate și Viața însăși.

În înfruntările actuale, în numele Păstorilor Bisericii Romano-Catolice din Țara Ucrainei, doresc să transmit dragului nostru Arhiepiscop solidaritatea noastră frățească, sprijinul nostru și, mai ales, să-L asigur de rugăciunea noastră!

Print Friendly, PDF & Email

4 COMENTARII

  1. Extraordinar articol! Multumim!
    Gandul meu dureros e ca in istoria noastra am avut un vecin ca Polonia atatea sute de ani, de la care nu am reusit sa preluam si sa ne impartasim cu nimic… pentru ca noi priveam spre bulgari, greci si Fanar… cu exceptiile de rigoare bineinteles…

  2. Mihai, mulțumesc mult pentru încurajare.

    De-a lungul istoriei, am avut totuși câte ceva de împărțit cu Polonia – și bune și mai puțin bune.

    De ex. marii cronicari-boieri moldoveni, mai toți au studiat / au trăit mult timp / în Polonia, ca diplomați, sau în exil. Au fost așadar marcați profund de cultură poloneză.

    http://old.unibuc.ro/CLASSICA/Istorialiteraturiivol2/cap2.pdf

  3. Postez aici fragmente dintr-un text recent al filozofului american Edward Feser

    http://edwardfeser.blogspot.com/2019/07/psychoanalyzing-sexual-revolutionary.html

    [……………]When I was a teenager, people with looser morals in the area of sex tended to characterize those with more conservative attitudes as prudes or killjoys. The attitude was that of the frat boy who pities the nerd or bookworm who doesn’t know how to have a good time. Nowadays the mentality is instead like that of a Bizarro-world Cotton Mather, or perhaps a mashup of Hugh Hefner and Mao Zedong. Critics of the sexual revolution are treated as agents of the devil or enemies of the people – bigots, haters, oppressors who must be hounded and silenced.

    What accounts for this weird transformation? Of course, the sexual revolutionaries in question would claim that it reflects deepening moral understanding on their part. But that presupposes that traditional sexual morality is mistaken, which it is not. But this post is not about defending traditional sexual morality, because I have done that in many other places. What I am asking is: What accounts for this weird transformation, given the truth of traditional sexual morality?

    There is a kind of Stockholm Syndrome among conservative religious believers of a certain mindset, which treats these developments as the regrettable but understandable excesses of well-meaning wounded souls who’ve been done wrong by overzealous and insensitive defenders of traditional morality. In my opinion, this is delusional. If it were true, you’d expect that the shrillness of the revolutionaries would decrease as the rhetoric of tolerance, compassion, and respectful coexistence with those who reject traditional sexual morality has become more prevalent among conservatives and religious believers. Instead, the shrillness has also increased, and dramatically.[……………]

    [……………]I would argue that there are at least three psychological factors underlying the increasing extremism and nastiness of those with “progressive” views on matters of sex:

    1. The daughters of lust: In Summa Theologiae II-II.153.5, Aquinas identifies eight “daughters of lust” or malign effects on the intellect and will that tend to follow upon sexual vice. For our purposes, the most important are what he calls blindness of mind and hatred of God. As Aquinas notes in another context, “lust…is about the greatest of pleasures; and these absorb the mind more than any others.” Sexual pleasure is like the pleasure of alcohol use in being perfectly innocent in itself, but also very easy to abuse.[……………]

    [……………]Repeatedly taking sexual pleasure in activity that is directly contrary to nature’s ends dulls the intellect’s perception of nature, to the point that the very idea that some things are contrary to the natural order loses its hold upon the mind. The intellect thereby loses its grip on moral reality.

    Suppose that some people had a strange psychological deformation that led them to take intense pleasure in entertaining the thought that 2 + 2 = 5. Repeated indulgence of the desire to contemplate this proposition would make such contemplation addictive, and the very idea that there is such a thing as an objective arithmetical truth to the effect that 2 + 2 = 4 would lose its hold on such a person. He might judge that it is objectively true instead that 2 + 2 = 5, or he might reject altogether the idea that there is such a thing as objective truth where arithmetic is concerned. Either way, his intellect will have been blinded. That is analogous to the blindness of mind that can follow upon ingrained sexual vice.

    Such a person is also likely to become hostile to those who try to convince him that 2 + 2 = 4 and that he is simply in the grip of a delusion to think otherwise. He might take this as a personal attack on him, on what he is. “I can’t help but believe that 2 + 2 = 5! That’s just the way nature made me! Why are you so hateful?” Other people might pity him and start to think it cruel to teach arithmetic as it has always been understood, since it will seem to be an implicit marginalization of those who have the odd predilection in question. They might go along with schemes to alter the mathematics curriculum so that it affirms the legitimacy of such alternative arithmetical beliefs, encourage people to affirm and even celebrate the predilection, and so forth.

    The conception of God as having created the natural order according to eternal and immutable mathematical truths would also come to seem odious, as would any religion that incorporated this conception. Indeed, the entire cultural tradition that had incorporated traditional mathematics would appear oppressive and something to be torn down. All of this is analogous to the hatred of God, as author of the moral order, that Aquinas says follows upon ingrained sexual vice. Religion comes to be either rejected altogether, or replaced by an idolatrous ersatz more hospitable to the vice.

    It gets worse. In Summa Theologiae II-II.53.6, Aquinas teaches that disordered sexual desire is the chief source of sins against the cardinal virtue of prudence, which governs practical reason in general. Similarly, in Summa Theologiae II-II.46.3 he says that foolishness as a general moral vice arises chiefly from sexual sin. He isn’t saying that sexual sins are of themselves the worst sins – obviously there are worse sins, such as murder – but rather that they have a special tendency to dull general moral understanding, like the first domino that knocks down the others. A person or society which has become highly corrupted in matters of sex is especially likely to become morally corrupt full stop.

    Hence, return once again to my arithmetic analogy. In a person or society which started to think in terms of a revisionist arithmetic that made space for the legitimacy of holding that 2 + 2 = 5, the corruption of the intellect would not be confined to arithmetic alone. General capacity for sound reasoning could not survive such a deformation of the intellect, because it would implicitly undermine the most basic logical principles (such as the law of non-contradiction).

    Similarly, in a person or society dominated by sexual vice, it isn’t just moral understanding in matters of sex that would be undermined, but moral understanding in general. For the general idea of human faculties having natural purposes is unlikely to survive when the natural purposes of our sexual faculties, specifically (which are about as obvious as natural purposes can be), are obscured. And the capacity for a coolly dispassionate critical evaluation of our contingent desires in light of nature’s purposes cannot survive in minds that are in thrall to sexual passions, which are the most intense of passions. But an awareness of natural purposes, and the capacity for dispassionate and critical evaluation of desire, are prerequisites to morality in general.

    The infection is bound to leap from the individual, to the culture at large, to the political sphere. In the Republic, Plato suggests that egalitarian societies tend to become dominated by lust, and have a tendency to degenerate into tyrannies. For souls dominated by lust are least able to restrain their appetites or to tolerate disapproval of them, which leads to general moral breakdown and an increase in the number of individuals with especially disordered and ruthless temperaments. Tyranny results when such individuals take advantage of the social chaos and impose their wills on the rest. In Plato’s view, nothing locks you into the allegorical Cave and its world of illusions, fanatically held on to, like sexual immorality.

    I have discussed the daughters of lust at greater length in several earlier posts (here, here, and here), and have discussed the way that sexual sins can destroy prudence at greater length in a lecture on cooperation with sins against prudence. The point to emphasize for present purposes is that the analysis of the effects of disordered sexual desire offered by thinkers like Plato and Aquinas suggests that we should expect such desire to become ever more extreme in its manifestations, and that those in thrall to it will become ever more shrill and hateful toward those who resist them. And that is exactly what we are seeing today.

    2. [……………]

    Now, nothing counteracts lingering feelings of shame and moral failure the way that feelings of pride and self-righteousness can. The former can be masked if one can work oneself into the latter. One can tell oneself: “It is those who call what I do shameful who should be ashamed. They are the bad people – they are bigots, haters, oppressors. And I am doing something noble in rejecting their opinions and fighting against them! Yes, that’s it!” By a kind of psychological alchemy, vice is transformed into virtue and virtue into vice, and one’s self-esteem is thereby salvaged and even enhanced.

    [……………]

    It is also worth noting that as the sexual revolution has progressed, it has led to claims ever more bizarre and manifestly preposterous – such as the claim that the biological distinction between male and female is bogus and an expression of mere bigotry. How could anyone seriously believe such nonsense? The motive for wanting to believe it is not mysterious, since one might have gotten oneself locked into sexual vices so extreme that their rationalization requires such an absurd thesis.[……………]

    We might call this the law of compensatory moralism: The more manifestly shameful or absurd one’s sexual vices, the more shrilly moralistic one will tend to be in attacking those who object to them, so as to compensate psychologically for one’s own deep-down awareness of this shamefulness and absurdity.

    3. Counter-Pharisaism: But why do so many people who do not share such vices go along with this compensatory moralism? Why do even many people whose personal sexual behavior is relatively conservative nevertheless strongly object to any insistence that such conservatism ought to be normative?

    In part this is simply a consequence of the lazy relativism and sentimentalism that tend to prevail in egalitarian societies. The very idea that any one way of life is better than another, and the prospect of someone’s feelings being hurt if one were to suggest otherwise, become intolerable. (Again, see Plato’s analysis of democracy in the Republic.) Hence even those who prefer to live more conservative lives often won’t let themselves commit the thought-crime of believing that it is morally better to do so.

    But I would suggest that there is more to it than that. Consider the following analogy. The Pharisees are often described as having built a “fence” around the Mosaic Law, so as to make it as unlikely as possible that anyone will violate it. The fence consisted of a set of secondary prohibitions, respect for which was meant to ensure that one wouldn’t even get close to offending against the primary ones. For example, if you do not allow yourself even to pick grain on the Sabbath, then you will be sure to avoid anything that might more clearly constitute working on the Sabbath.

    Now, what I am suggesting is that tolerance of more recherché sexual vices allows those whose vices are more humdrum to build a “fence” of permissibility around them. It’s a kind of Bizarro-world parody of Pharisaism. If even really extreme things are not prohibited, then it is less likely that more mundane things will be prohibited. For example, traditional sexual morality condemns fornication as well as transsexualism, but it regards the latter as more directly contrary to nature than the former. Hence if even the latter comes to be seen as permissible, it will be that much easier to justify the former.

    So, Pharisaism expands the boundaries of what is impermissible so as to safeguard the prohibitions that the devout person really cares most about. And the counter-Pharisaism of the “bourgeois bohemian” progressive expands the boundaries of what is permissible to safeguard the milder sexual vices that are what he really cares about.

    * * *

    I am not saying that the three psychological tendencies I’ve identified – the daughters of lust, the law of compensatory moralism, and Bizarro-world Pharisaism – are at work in absolutely everyone with more liberal views about sexual morality, or that they are equally strong in everyone in whom they are at work. But they are a big part of the story, and an increasingly big part as the sexual revolution metastasizes.

    Nor, of course, am I saying for a moment that identifying these psychological factors suffices to refute the claims or arguments of those with liberal views about sexual morality. That would be an ad hominem fallacy. Those claims and arguments need to be (and can be) answered on their own terms, entirely independently of the motivations of or psychological influences on those who make them.

    Still, it is important to consider these psychological influences. For one thing, bad ideas and arguments often have a hold over people even when the logical problems with them are laid bare. It can be useful for someone in thrall to such errors to consider the non-rational influences that might be leading him to give them more credence or consideration than they deserve.

    For another thing, those who would defend traditional sexual morality need to have a realistic understanding of the cultural situation. As I have said, some conservative religious believers lack this. For example, even contemporary Catholic churchmen, on the rare occasions when they talk about sexual morality at all, often do so only in the vaguest and most inoffensive way. They will bend over backwards to attribute good motives to their opponents and to concede the alleged injustice and insensitivity of past upholders of Christian morality, even though such courtesies are never reciprocated by the liberal side. And they will deemphasize the importance of sexual morality relative to, say, questions of social justice.

    The great churchmen and saints of the past would regard all of this as breathtakingly delusional. In reality, there cannot possibly be true social justice without sound sexual morals, because the family is the foundation of social order and the family cannot be healthy without sound sexual morals. The sexual revolution is the cause of millions of children being left fatherless, with the intergenerational poverty and social disorder that that entails. Nor is there any greater manifestation of the deep selfishness that makes social justice impossible than the callous willingness of millions to murder their own children in the womb. Talk about social injustice that ignores the fundamental role of the sexual revolution in fostering such injustice is mere chatter – unserious, sentimental, and prone to make modern people comfortable in their sins rather than telling them what they really need to hear. The warrior for true social justice must be an uncompromising reactionary in matters of sex.

    And not the least of the reasons for this is the role that sexual immorality plays in undermining moral understanding in general, as Aquinas teaches us. We are not dealing with a mere intellectual mistake made by well-meaning people but nothing less than a culture-wide psychosis. As the twelve-steppers say, the first step is to admit the problem.

  4. In textul postat de mine mai sus, Feser foloseste termenul de „prudence”pentru a desemna ceva ce eu as traduce prin virtutea intelepciunii. Nu este vorba de prudenta, in sensul uzual al termenului.

    Ei bine, viciile sexuale afecteaza aceasta intelepciune. Asta este una dintre explicatiile pentru avantul luat de LGBT in ultimii ani. Insa nu doar „ei”, homosexualii, sunt afectati de vicii sexuale. Si „noi”, heterosexualii, suntem (multi dintre noi) afectati de propriile noastre vicii sexuale, si nu mai vedem realitatea corect, deoarece intelepcinea noastra e ciobita. Din aceasta cauza, este greu de luptat impotriva LGBT in tari in care majoritatea heterosexuala a abandonat moralitatea sexuala traditionala. Ca multi dintre noi nu reusim sa traim conform moralei crestine e rau. Insa si mai rau e ca multi dintre noi nici macar nu ne mai straduim. Nici nu mai intelegem de ce ar trebui sa o facem. Eu zic sa incercam, fara sa ne lasam descurajati de eventuale esecuri. Important e sa nu abandonam lupta cu pacatele noastre. Ma indoiesc ca exista o solutie exclusiv politica la problema LGBT (asta nu inseamna ca trebuie abandonata lupta politica). Este nevoie de castitate, si nu doar in randul celor cu inclinatii nefiresti, ci si in randul nostru, al heterosexualilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here