Spre iertare. Pe drumul drept sau pe orice drum?

Print Friendly, PDF & Email

Nu de mult, TVR a difuzat o pledoarie pentru iertare a lui Andrei Pleşu într-o discuţie cu Gabriel Liiceanu.

Nu este prima dată când cei doi vorbesc despre victime şi călăi în postcomunism. Ca de obicei, Pleşu îşi asumă poziţia creştină, Liiceanu nu neapărat. Pleşu stă la taifas, mai şi glumeşte, e un mitic simpatic, iar Liiceanu e serios, grav, cu logica lui implacabilă. Pleşu insistă pentru iertare, Liiceanu pentru dreptate. Pleşu pare de treabă, Liiceanu pare neînduplecat. Cam la fel a ieşit şi după discuţia cu Michnik, Liiceanu „procuror”, Pleşu „minte strălucită”.

Aşa să fie? Aş spune că e mai degrabă invers. Cel care este blând cu cel crud sfârşeşte prin a fi crud cu cel blând (Midraş).

Ulterior, întâlnirea Pleşu-Michnik de la Ateneu a dus inversiunea morală şi deformarea realităţii până la grotesc.

Liiceanu a fost pus la colţ de Michnik pentru istoricul sau Apel către lichele, din 1990, printr-o replică ce a stârnit hazul sălii după cum arată România liberă.

„Eu, în 1990”, a spus Liiceanu, „le-am cerut comuniştilor care ne terorizaseră vreme de 40 de ani să se dea puţin deoparte ca să nu ne mai «fericească» în continuare. Am greşit cerându-le asta?” „Da’, bineînţeles”, a replicat Michnik, spre hazul publicului, argumentând că „logica acuzelor nu are sfârşit”.

Poate că Liiceanu şi-ar fi încasat un perdaf şi mai dur de la Michnik, din cele pe care le administrează Michnik în Polonia. Noroc cu Pleşu, care a intervenit în favoarea prietenului său cu argumentul „noi doi suntem ca Stan şi Bran”.

Cel care este blând cu cel crud sfârşeşte prin a fi crud cu cel blând.
Midraş

Să privim totuşi lucrurile cu seriozitatea cuvenită. Pentru că atât moral, cât şi pragmatic, oricum ai lua-o, miza acestei discuţii e mult mai presus de estetica discursului, de hazul şi confortul afectiv al spectatorilor sau de impresia generală cu care aceştia rămân după discuţie.

Una este dacă societatea ar fi otrăvită de victimele comunismului, de conţii de Monte Cristo care nu-şi iartă călăii, alta este dacă, dimpotrivă, societatea are nevoie de lustraţie, de judecarea şi pedepsirea criminalilor, otrava din societate provenind de la ticăloşii prezentului, care descind în linie directă din tiranii psihopaţi ai trecutului.

Problema practică: persistenţa vechilor structuri, sau încăpăţânarea victimelor de a nu ierta?

Iertarea se dăruieşte, nu se obţine în „stilul smuls”. Nu este un drept fundamental al securistului, pe care acesta poate să îl revendice cu pumnul în masă.

Pentru a răspunde, e suficient să facem câteva constatări simple: Cine sunt, în România ultimilor 20 de ani, protagoniştii marilor scandaluri de corupţie, trafic de influenţă, tunuri financiare, spălare de bani, reţele de şpagoducte, afaceri cu droguri, combinaţii cu mafia rusă, chineză, arabă? Securiştii sau rămăşiţele burghezo-moşiereşti? Cine trage sforile in politică, business, sindicate, media? Vechile cadre din PCR şi organe sau victimele comunismului? Atunci, cine otrăveşte societatea?

„Conţii de Monte Cristo”? Cine ar putea fi ei? Foştii deţinuţi politici, în primul rând. Adică eroii noştri, cei care au salvat obrazul ţării atunci când era ocupată de ruşi în timp ce prea mulţi trădau, profitau sau nu le păsa. Chiar trebuie să ne întrebăm dacă ei sunt cei care otravesc de 20 de ani societatea? Nu ar trebui să le arătăm cinste şi respect mai întâi? Iar apoi, aceia care sunt mai buni decât ei, pot să le arate cu degetul eventualele slăbiciuni.

E destul de amuzant că, la noi, unii susţin poziţia lui Michnik din considerente creştine, în timp ce el o susţine ca ateu – doar că o presară cu citate din Scriptură.

Dar să ne gândim dacă se pot enumera cazurile de răzbunare. Nici măcar nu s-a pus problema răzbunării! Ştie cineva măcar un exemplu de torţionar care să fi cerut iertarea şi pacea şi să fi fost refuzat? Nu!

Tuturor ne vine însă în minte circul făcut de Vadim, PSD şi de ceilalţi tovarăşi, cu concursul PNL, la condamnarea crimelor comunismului, filmele comuniste difuzate nu demult pe la televiziuni, nomenclaturiştii şi securiştii cu pensii grase plătite de noi, beţele în roate în calea accesului la dosarele securităţii şi conţinutul răvăşit al acestora, piedicile în calea retrocedării bunurilor furate de comunişti.

Aşa ar trebui să se comporte cei care îşi regretă crimele şi se străduiesc să obţină iertarea? Nu. Aşa se comportă cei care au chinuit, jefuit şi omorât pe vremea comunismului iar acum îşi bat joc în continuare de aceleaşi victime.

Îşi închipuie cineva că vreun Merce, Iliescu, etc, vor împăcarea din motive de natură duhovnicească şi suferă pentru că victimele se încăpăţânează să nu-i ierte?

Michnik s-a împăcat cu fosilele comuniste. Îl apără şi admiră public pe Jaruzelski pentru că s-a purtat mai bine decât s-ar fi purtat ruşii dacă ar fi ocupat Polonia în 1981. Michnik spune că Jaruzelski e scuzabil pentru că nu a făcut ca Ceauşescu. (Dar noi suntem în ţara lui Ceauşescu, un motiv în plus pentru a nu aplica modelul de iertare Michnik).
Iertarea pe care a dăruit-o Michnik e doar pentru comunişti, nu se extinde şi la foştii săi colegi de Solidaritate din anii ’80. Are un colţ de mamut împotriva fraţilor Kaczynski şi Bisericii catolice.

Să fim serioşi, toată lumea ştie că pe ei de fapt nu îi interesează să fie iertaţi, ci să scape de pedeapsa cuvenită şi să-şi păstreze privilegiile. Nu remuşcările şi refuzul iertării le tulbură somnul şi le strică tihna pensiei, ci Proclamaţia de la Timişoara, condamnarea comunismului, lustraţia şi măsurile anticorupţie. Ticăloşii de anvergură învârt bine vorbele, nu degeaba sunt maeştri ai manipulării. S-au prins că disertaţiile cu iertarea-răzbunarea pot să fie în folosul lor şi, cunoscând limbajul şi argumentele, le mânuiesc bine şi se distrează pe cinste!

Cum poate atunci un om ca Andrei Pleşu să spună că răzbunarea, revanşa, obsesia dreptăţii sunt o problemă în România anului 2011? Problema, ştie toată lumea, e perpetuarea minciunii şi menţinerea ticăloşilor în posturi cheie.

Din păcate, acesta este și tendința europeană. În instituţiile UE nu se respectă eroii, ci numai foştii înalţi funcţionari europeni. Acolo nu lucrează şi nu au lucrat victime ale comunismului. Foştii nomenclaturişti şi fiii lor sunt preferaţi pentru că au deja poziţii cheie, mentalitate asemănătoare şi posibilităţi de alcătuire a unui CV de succes. Câţi copii de nomenclaturişti, care sunt azi în posturi interesante la  Bruxelles, Bucureşti sau în altă capitală a UE au intrat în închisorile de la Sighet sau Râmnicul Sărat?

Problema morală: iertarea creştină sau iertarea impusă de Stat

Nici din punct de vedere moral lucrurile nu sunt greu de înţeles. Trebuie pornit de la clarificarea sensului termenilor iertare, împăcare şirăzbunare. Altfel propovăduim o mila creştinească strâmb înţeleasă sau o meditaţie zen fără cap şi fără coadă.

Iertarea se dăruieşte, nu se obţine în „stilul smuls”. Nu este un drept fundamental al securistului, pe care acesta poate să îl revendice cu pumnul în masă începând cu data de, să zicem, 22 decembrie 1989, în cazul României.

Pentru ca iertarea să aibă rost, trebuie să se ştie ce anume se iartă, să se definească şi să se recunoască răul, să fie regretat şi să nu se repete.

Iertarea nu înseamnă uitare. Răul făcut trebuie reparat, adică trebuie să se refacă reputaţia celui defăimat, să se dea înapoi bunul furat, să se restabilească un drept legitim care a fost îngrădit, etc.

Dacă cineva decide să ierte un rău suferit, rămâne totuşi îndreptăţit să primească reparaţii.

Împăcarea, reluarea unor relaţii omeneşti după iertare, e un demers greu şi îndelungat, care cere omenie, încredere şi sinceritate. Se face în primul rând de la om la om şi apoi la televizor.

Dacă e vorba de renunţarea la o acţiune în justiţie, aceasta nu înseamnă întotdeauna milostenie, nici că victima l-a iertat automat pe făptaş. Dacă e vorba de dreptatea lui Dumnezeu, iertarea înseamnă să îi laşi lui Dumnezeu judecata, iar tu să nu osândeşti şi să nu ţii vina. Nu e vorba de suspendarea dreptăţii. Dumnezeul nostru este drept. Dumnezeu însă ne îndeamnă să iertăm şi se bucură când o facem, dăruieşte haruri celor care iartă, aude glasul celui nedreptăţit şi ia seama dacă acesta iartă pe duşmanii săi, şi se roagă pentru ei.

Am spus că iertarea se dăruieşte, nu se pretinde şi nu poate fi decretată. Tot astfel, alegi să faci milostenie. Dar dacă Statul impune ca politică a sa nesocotirea adevărului şi nepedepsirea crimelor, atunci victima nu alege liber să ierte.

Sunt nenumărate victime ale comunismului care şi-au iertat, din milostenie creştină, călăii, chiar dacă aceştia nu şi-au recunoscut faptele, nu s-au căit, nu au încercat nici cel mai mic gest de reparaţie. Dar asta e doar o – deosebit de nobilă – decizie personală. Societatea nu poate să o impună, nu poate să ierte in numele victimelor.

Cea care are dreptul să ierte este victima. În cazul comunismului, majoritatea covârşitoare a victimelor a murit deja. Ca să-l citez şi eu o singură dată pe Michnik „nu stă în puterea noastră să iertăm în numele celor care au fost ucişi în zori“.

Iertarea nu este toleranţă pentru păcat. Este bine ca cel care greşeşte să fie certat. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui”. (Leviticul 19, 17)

Tot din această perspectivă, şi păcătosul trebuie privit ca un fiu demn şi matur al lui Dumnezeu. Trebuie să i se acorde şansa de a se dezbăra cu totul de răul pe care l-a făcut. Nu să fie tratat ca un toxicoman căruia i se dau droguri ca să nu intre în sevraj. Trebuie să afle ce a făcut, să cunoască victima ca pe un om, după ce a tratat-o mai rău decât pe o vită, să încerce măcar să repare ce se mai poate. Un intelectual creştin ar trebui nu numai să facă apeluri în favoarea iertării, ci să dorească întoarcerea şi mântuirea păcătosului. Un intelectual creştin care a citit comentarii biblice sofisticate ar trebui să ştie ce ştie orice preot de la ţară, că un suflet, cu cât e mai împovărat de păcate, cu atât are mai mare nevoie de un reper solid, de pocăinţă, de îndreptare, de pace şi încredere, de iertarea adevărată, nu de un surogat impus prin lege. În fond, cei care nu ţin seamă de aceste exigenţe, nu slujesc iertarea care aduce pacea, ci ispita de a bifa repede o reconciliere de formă.

În plus, dacă cineva nu iartă deşi i s-a cerut iertare, nu înseamnă numaidecât că el intoxică societatea. Nu înseamnă neapărat că cere răzbunare. Înseamnă doar că el, ca victimă, rămâne cu sufletul amărât, neputând  trece peste răul care i s-a făcut. În definitiv, este problema lui cu Dumnezeu, nu e problema societăţii. Oricum, revanşarzii şi ciudoşii dintre noi nu sunt în primul rând victimele comunismului, aşa că atmosfera de ură nu li se poate imputa acestora din urmă.

Răzbunarea este atât refuzul iertării cât şi întoarcerea în fapt a răului suferit, plata cu aceeaşi monedă. Răzbunarea şi dorinţa de răzbunare nu sunt acelaşi lucru.

Aplicarea legilor unui stat normal nu este expresia răzbunării.

Soluţia Michnik: iertarea ca drept inalienabil al securistului

Intelectualii gingaşi care nu pot să sufere tonul ridicat, ar trebui să înceapă să înţeleagă ce ştiu oamenii simpli: anume că minciuna este o violenţă asupra conştiinţelor şi că nu coexistă cu iertarea şi împăcarea. Altfel, o să credem că minciuna, dacă e ambalată ca pentru Valentine’s day, nu e toxică şi că nu e nici o legătură între minciună, perpetuarea urii dintre oameni şi faptul că de zeci de ani celui mai bun i se dă la cap în timp ce ticălosul şi şmecherul plutesc la suprafaţă.

Cum e posibil ca Andrei Pleşu să emită o frază ca asta „…de pildă, în Polonia, oameni ca Adam Michnik au stabilit că a continua în stilul Contele de Monte Cristo sfârşeşte prin a face exact ce au făcut ăia, a hrăni o formă de ură…”?

Cine e Michnik să „stabilească”?  Şi ce dacă „a stabilit”? Nu mai e nevoie de legătura cu realitatea? Dar în Polonia cine sunt conţii de Monte Cristo? Unde sunt răzbunările? De ce nu am auzit de ele?

După câteva zeci de ani de comunism, a dat Dumnezeu să nu mai fie teroare, deşi artizanii terorii sunt bine mersi printre noi. Michnik ne spune că această schimbare ar fi în sine suficientă pentru reconciliere. Prin urmare soluţia este amnistia. Dacă nu e adoptată, Michnik ne dă şi un avertisment: victimele, în frunte cu Biserica, sunt acum în poziţia să declanşeze ceva asemănător comunismului.

Michnik s-a împăcat cu fosilele comuniste. Îl apără şi admiră public pe Jaruzelski pentru că s-a purtat mai bine decât s-ar fi purtat ruşii dacă ar fi ocupat Polonia în 1981. Michnik spune că Jaruzelski e scuzabil pentru că nu a făcut ca Ceauşescu. (Dar noi suntem în ţara lui Ceauşescu, un motiv în plus pentru a nu aplica modelul de iertare Michnik).

Iertarea pe care a dăruit-o Michnik e doar pentru comunişti, nu se extinde şi la foştii săi colegi de Solidaritate din anii ’80. Are un colţ de mamut împotriva fraţilor Kaczynski şi Bisericii catolice. Dar şi comuniştii polonezi au crime pe conştiinţă. În Polonia anilor 81-89, au fost mulţi oameni omorâţi de SB (securitatea poloneză), ca să nu vorbim de trecutul mai îndepărtat, stalinism, etc. Existau mulţi deţinuţi politici. Exista şi tortură. Chiar nu se mai ştiu împrejurările în care a murit Jerzy Popiełuszko? Sau sunt doar „accidente de parcurs”?

Michnik nu este cel mai strălucit intelectual polonez, este doar cel mai mediatizat, ceea ce nu e un merit în sine, mai ales pentru presa de azi. Suntem contemporani şi cu alţi mari intelectuali polonezi, Stefan Wilkanowicz, Zdisław Krasnodębski, Jacek Trznadel, Bronisław Wildstein şi alţii. Încep să cred că cei care îl citează pe Michnik nu au mai ştiu nimic altceva despre Polonia. E destul de amuzant că, la noi, unii susţin poziţia lui Michnik din considerente creştine, în timp ce el o susţine ca ateu – doar că o presară cu citate din Scriptură.

Intelectualii gingaşi care nu pot să sufere tonul ridicat, ar trebui să înceapă să înţeleagă ce ştiu oamenii simpli: anume că minciuna este o violenţă asupra conştiinţelor şi că nu coexistă cu iertarea şi împăcarea. Altfel, o să credem că minciuna, dacă e ambalată ca pentru Valentine’s day, nu e toxică şi că nu e nici o legătură între minciună, perpetuarea urii dintre oameni şi faptul că de zeci de ani celui mai bun i se dă la cap în timp ce ticălosul şi şmecherul plutesc la suprafaţă.

29 de gânduri despre “Spre iertare. Pe drumul drept sau pe orice drum?

  1. Felicitari pentru articol. In privinta lui Michnik nu putem decat sa tragem concluzia ca informatia si cunoasterea nu te face automat mai intelept(sau mai de buna credinta). Sa ne intoarcem la cuvintele lui Cristos:
    „Cine are urechi de auzit să audă.
    Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde?
    Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.
    Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.
    De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. „.

  2. Foarte gresit apelul catre lichele, spune Michnik.
    Adica, ce ne faceam daca lichelele, cum sunt ele, rusinoase din fire, s-ar fi dat putin la o parte?
    Unde era tara asta fara Iliescu, Magureanu, Vadim, mineriade, fire rosii cu Moscova, sercuristi-businessmani-politicieni-moguli, etc?

  3. A scris si Costi despre asta. Problemele lui principale sint, bineinteles, istericalele remunerate ale falangei anticomuniste:

    Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb.

    In restu.. un articol scris pe genunchi, fara idei, doar cu cinism anti-anticomunist.

    cit despre comunisti, tortionari, vadimi si iliesti, sa ii ierte Dumnezeu, eu nu servesc.
    Florina a punctat foarte bine. Nu refuzul iertarii comunistilor („resentiment”, in ochii lui Duca) este problema, ci ignorarea crimelor lor.
    Mi se pare cel putin indecent sa pui problema iertarii tortionarilor din momet ce nici unul dintre ei nu a fost pedepsit. Care iertare sa o discuti din moment ce toti au primit-o inca din 23 decembrie 1989? Daca toti ar fi fost bagati de atunci in inchisoare, acum, dupa 20 de ani, ar fi avut sens o astfel de discutie, dar cum tortionarii si toti criminalii inca isi fac si azi de cap prin parlament si la televiziuni…. wtf?!

  4. Puritatea morala ceruta de Gabriel Liiceanu si Vladimir Tismaneanu e o chestie misterioasa pentru alde Costi.
    Evident, cum altfel?

  5. Eh, Duca e doar un tovaras oportunist deghizat in conservator. El e de acord si cu Costi, si cu Iliescu, sustine impozitarea progresiva pentru dujmanii boborului si statul socialist si il considera pe Dan Voiculescu unul din marii angajatori privati.

    Michnik este liberalul tipic: fara repere morale, impaciutorist, relativist, gata oricand sa condamne anticomunismul si fermitatea morala ca razbunare ingusta. Liberalului ii este strain conceptul de retribution, ca si cel de dreptate. De, Michnik are probleme mai mari de combatut: discriminarea (a se citi diferentierea). Asta este marea drama a Estului, discriminarea, nu tovarasii care ne conduc si in „democratie”.

    Imi vine greu sa cred ca Plesu nu stia la ce s-a inhamat atunci cand l-a chemat pe Michnik, cu atat mai mult cu cat a putut sa rosteasca o asemenea aberatie precum:

    „…de pildă, în Polonia, oameni ca Adam Michnik au stabilit că a continua în stilul Contele de Monte Cristo sfârşeşte prin a face exact ce au făcut ăia, a hrăni o formă de ură…”

    Asta place intelectualului liberal: ne-diferentierea, uitarea senila, acceptarea bovina a realitatii revoltatoare. Va spun inca o data, nu degeaba Dilema Veche are atatia stangisti prin redactie.

  6. Sustine „distributivismul”, s-avem pardon. Si „contractul social” in baza caruia el poate sa ia de la cei care produc si sa dea la cei care intind mana, ca doar oamenii au nevoi, sunt neajutorati si cineva trebuie sa stabileasca asta, nu?

    The new “theory of justice” [of John Rawls – „contractul social” :)] demands that men counteract the “injustice” of nature by instituting the most obscenely unthinkable injustice among men: deprive “those favored by nature” (i.e., the talented, the intelligent, the creative) of the right to the rewards they produce (i.e., the right to life)—and grant to the incompetent, the stupid, the slothful a right to the effortless enjoyment of the rewards they could not produce, could not imagine, and would not know what to do with.

    Ayn Rand – “An Untitled Letter,” Philosophy: Who Needs It, 110

  7. Pun si aici un citat ce cred ca se potriveste perfect:

    Bogdan Baltazar: As vrea cu povestea asta pe care mi-a evocat-o schimbul asta interesant de replici, as vrea sa va spun o experienta proprie care pentru mine a fost absolut iluminanta…

    In primele zile dupa 21 decembrie eu eram inginer la o fabrica de anvelope de langa Bucuresti… Eram trimsi acolo din anumite motive strict politice. Am fost director in anii 70-80 in Ministerul Afacerilor Externe si am fost socotit spion american. Nu eram deloc agreabil tovarasilor care conduceau sectii externe… Fiind o nuca destul de tare si, cu lipsa de modestie, si performante care ii faceau pe unii de atunci, inclusiv minstrul, sa zica „Domnule da e foarte bun. Cand avem nevoie sa recuperam 200 milioane de dolari il trimitem pe el”. Ei a murit asta. Si am facut 9 ani la munca de jos la Danubiana.

    Singurul lucru bun din acea perioada e ca mi-am demonstrat mie ca sunt greu de distrus si de acolo, fiind fortat, mi-am luat nevasta, o nevasta extraordinara.

    Si e cunoscuta lui Dan C. Mihailescu, au fost colegi. Si in zilele alea 23-24, voi trebuie sa stiti mai bine, a fost o sedinta de constituire a grupului de dialog social, cred ca la Intercontinental. Eu disperat cand am auzit ca era pe acolo razboi, m-am dus acolo, nu incepuse inca sedinta… Si conu Alecu Paleologu facea recrutari, asa intreba… „Va intereseaza?”… Si am facut greseala, dupa cum s-a dovedit, sa ma duc la conu Alecu sa-i spun „As vrea sa particip si eu”. Zice: „Draga, ce studii ai?”. Pai i-am zis ca sunt inginer-politehnician si am un doctorat in economie in Statele Unite. Era foarte derutat si sa va explic si de ce… Fiindca intelectualitatea tehnica, doctoratele in economie… astea sunt niste mari pacate sau erau in mintea lui cel putin… Si va spun, jur…

    Teodor Paleologu: Mai usor cu prostiile, va rog, da?

    Bogdan Baltazar: Cum?

    Teodor Paleologu: Mai usor cu prostiile, va rog! Nu sugerati asemenea bazaconii despre tatal meu…

    Bogdan Baltazar.: Exact asa mi-a spus.
    Teodor Paleologu: Nu. Asta e in mintea dumneavoastra…
    Bogdan Baltazar: Nu, nu…
    Teodor Paleologu: Nu mai raspanditi asemenea…
    Bogdan Baltazar: Vad ca sunteti un demn succesor al lui tata pe partea proasta.
    Teodor Paleologu: Va multumesc pentru asemenea insulte…
    Bogdan Baltazar: … pe partea proasta, da. Eu il divinizam. De aia m-am dus la el. Asa ca nu mai fiti asa de tafnos… Vreti sa faceti politica. Vai de capu nostru..

    Bogdan Baltazar: Si stiti ce mi-a spus conu Alecu? „Da draga, foarte bine. Pe chestiuni din astea de organizari, cu sali, cu mobilier, cu nu stiu ce.. Poti sa ne ajuti foarte mult„. E clar?

    Deci pentru asta suntem noi buni. Sa facem cu mobilierul, sa bagam mobila in sala, sa aranjam sala. Sa facem probabil ce face el aicea (n.r. aratand spre un fotoreporter) cu aparatul asta.

    Astia care stati la masa (Plesu, Liiceanu et)… E vreun inginer la masa? E vreun economist la masa? (se aude de la masa o voce care spune: „E un fizician”)
    Bogdan Baltazar: Ma rog, m-ai parat asa…
    Bogdan Baltazar: Nu. Vreau sa va spun asa. Acest elitism exista deci. Eu consider ca exista, sunteti elite fara indoiala, dar exista un anumit elitism la noi cand vorbesti de intelectuali, sunt aproape exclusiv umanisti! Nu exista…
    Gabriel Liiceanu: …Dar sa stiti ca a venit de la economisti, nu de la umanisti
    Bogdan Baltazar: Da?
    Gabriel Liiceanu: Dar credeti ca suntem idioti? Ca nu ne dam seama ce inseamna in Romania un finantist de top, sa ai un minsitru de finante de nivel mondial. Chiar credeti…
    Bogdan Baltazar: Ba sa stiti ca se poate..
    Gabriel Liiceanu: Sunt convins, dar nu stiu de ce nu il scoateti deasupra.
    Bogdan Baltazar: In fine, vad ca sunteti intr-o dispozitie extrem de concilianta asa si foarte „self-suficient” asa… E bine… Continuati asa si asa o sa va mearga. Eu va spun inca o data…
    Andrei Plesu: …a venit acum zece minute si ne cearta.

    Bogdan Baltazar: Nu, in mintea mea va cert din momentul Alecu Paleologu. 24 sau 25 decembrie ’89. Ma uit la voi si nu inteleg si mai sunteti si suparati ca nu sunteti la putere, ca nu sunteti bagati in seama. Mai sunteti si suparati

    Andrei Plesu: Pai da, da’ de ce nu esti tu la putere… (ce repede a venit reflexul, nu? 🙂 )
    Bogdan Baltazar: Sa stii ca e o intrebare foarte legitima, nu stiu daca stiti ca atunci cand a fost emotia aia cu Johannis, cu nu stiu ce, am fost unul din cei trei-patru avut in vedere, eram in carti pentru prim-ministru. Asta va trebuia! Si n-a avut tara asta norocul asta! Imi pare foarte rau sa va spun. Numai ca mi-am dat seama ca ar fi fost un act absolut gratuit daca ne dam seama de tara in care traim cu cinism, macar… Va multumesc ca m-ati lasat macar sa baigui ceva aici.
    Andrei Plesu: Si noi iti multumim, dar nu inteleg de ce dai vina pe noi. In afara de faptul ca suntem elitisti, nu am facut nimic rau. (asa se explica toate)

    ..

    Vreti sa faceti politica. Vai de capu vostru..

    (pentru ca a zis cu v)

    🙂

  8. Pleşu e un impostor. A fost inclus în scenariul din decembrie ’89.

    Ar fi spus Michnik si despre Simon Wiesenthal ca este „un Monte-Cristo” ? Sau despre Elie Wiesel, care mai trăieşte ?

  9. Un catren de prin anii ’90 (nu mai reţin autorul):

    Am râde şi noi lângă voi
    De-aţi spune cine-a tras în noi.
    Dar cum voi păstraţi secretul
    Nu putem forma cupletul.

    The Real Solidarity

    Adam Michnik is a symbol of the great betrayal in Poland among people in opposition. Why?

    Michnik misinformed the Western and Polish public through media such as Radio Free Europe. (However, the people of real Solidarity understood these tricks.) During his hardest time in prison Michnik managed to write books on Gen. Jaruzelski’s intended reforms. He published in London. Other people who were imprisoned could only dream about reading underground press or writing letters to family. Censorship was pervasive from phones to school libraries, from radio to letters. (I personally have several envelops stamped with a „censorship” stamp and three of them were local and not foreign correspondence). Now we know from documents and from his behavior today that Michnik cooperated with Jaruzelski’s regime during this entire period. The real leaders of Solidarity were either beaten or killed. (I.e. Mr Marian Jurczyk’s — leader of Solidarity in Szczecin — son and daughter were killed by the militia. There are many such examples. Recently documents were published which contain the names of 26 priests who died on orders of the Communist Party between 1979-89. History will reveal many more such names.)

    http://www.jrnyquist.com/new_page_6.htm

  10. Reflexul de a’i intoarce replica l-a tradat foarte rapid. Nu o fi Baltazar un reper insa ce a spus cred ca ramane in picioare: „pentru asta suntem noi buni. Sa facem cu mobilierul, sa bagam mobila in sala, sa aranjam sala.

    Asta a fost soarta dreptei sub indivizi ca Plesu, Liiceanu, sub toti „elitistii umanisti” (nu stiu ce de imi vine sa-l bag si pe Iliescu aici) ce nu au inteles ca o denominare de 1 la 10.000 inseamna o inflatie de 1.000.000 %. Aceasta a fost dobanda platita de romani pentru incompetenta celor din varf.

  11. Foarte bun articolul! Felicitari!
    Ar fi bine sa-l citeasca Plesu si sa nu aiba resentimente! Sa fie iertator cu ascutimea tastelor Florinei. O sa verse o lacrima dar din cauza bucatelor picante de la masa lui Dinescu. Din pacate de asta merg prost lucrurile sunt prea putini intelectuali cat de cat normali. Nu vad realitatea si fac greseli tragand pre multi dupa ei. Ciudat totusi ca polonezul se stia ca tradase demult… De ce a fost asa servil?
    Foarte bun acest blog, o adevarata forta morala si inteligenta!

  12. N.Steinhardt a spus ca trebuie sa-l ierti pe cel care ti-a facut tie rau, dar nu trebuie sa il ierti pe cel care a facut rau aproapelui.
    prea multa minte strica…

  13. „Ulterior, întâlnirea Pleşu-Michnik de la Ateneu a dus inversiunea morală şi deformarea realităţii până la grotesc.”
    – discuţia a plecat de la o referire a domnului Pleşu la dialogul domnului Liiceanu cu doamna Muller, dialog purtat tot pe scena Ateneului şi în urma căruia domnul Liiceanu a fost aprig mustrat de lipsa curajului în atitudinea intelectualităţii româneşti din timpul comunismului ceauşist. Astfel, poate mânat de un sentiment de prietenie sau poate chiar puţin deranjat de intransigenţa câştigătoarei premiului Nobel pentru literatura, Andrei Pleşu a încercat să afle dacă şi celebrul dizident polonez împărtăşeşte concluziile autoarei româno-germane. Stuppoare, domnul Michnik nu doar că e de aceeaşi părere ba chiar l-a mustrat pe filosoful de conjunctură (nu sunt ironic ci doar sincer, pentru că, din păcate, şcoala de la „Păltiniş” nu cred că a reuşi săse ridice la nivelul academic dorit de domnul profesor Noica iar particularizând nu cred că dl Gabriel Liiceanu a făcut dovada unui sistem filosofic propriu ci mai degrabă a unui talent literar deosebit, astfel că îl văd mai mult ca un scriitor-formator de oprinie) l-a mustrat nu pentru lipsa curajului ante-decembrist, wow ce stejar lemnos, cât mai ales după intoleranţa post-decembristă, pentru că suna cam a „după război mulţi…” ceea ce nu e cazul aici – şi asta că poate e chiar un act estetic al domnului Michnik, acela de a nu lăsa pe cel de lângă tine să se prezinte mai rău decât este 🙂 nu ştiu pentru că nu am fost în sală aşa că sunt subiectiv.
    Nu cred că e normală afirmaţia ta conform căreia Michnik deformează realitatea. Cred că el este mult mai sincer şi astfel devine mult mai greu de digerat. Problema e simplă, Hristos a rezolvat-o atunci când a cinat în casa vameşului, când S-a interpus între farisei şi femeia păcătoasă, când ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii şi când ne-a şi specificat că aceasta este cea mai importantă poruncă. Adam Michnik a suferit în temniţele comuniste, Liiceanu nu, aşa că o logică simplistă dar totuşi de bun simţ mă îndeamnă să-i dau mai mult credit polonezului. De ce? pentru că primul a avut curaj atunci când acesta era periculos, ba chiar letal, iar cel de-al doilea a ridicat glasul într-un moment când era mult mai confortabil să o faci, prin asta nu vreau să ridiculizez demersul lui Liiceanu mai ales că-mi amintesc cât de emoţionat eram atunci când îl citeam şi cât de mult m-am identificat cu cei de la Km. 0 al democraţiei româneşti dar nici nu pot să îi aşez pe acelaşi taler pe cei doi preopinenţi. Îi respect pe amândoi şi consider că o exagerare, fie că e ca cea a lui Patriciu fie asta a ta, nu doar că nu e de dorit ci e chiar dăunătoare… mai ales pentru un site atât de dre(a)pt(a) ca al vostru.
    Salutări şi iertare! dacă am deranjat

  14. Isus s-a interpus intre IPOCRITI si femeia pacatoasa si nu-mi amintesc sa fi sarit in apararea unor criminali care nu se caiau ori sa fi sustinut ca cezarul trebuie sa ii lase pe raufacatori sa scape nepedepsiti.

  15. iar eu vad problema astfel: unii s’au transformat din dizidenti direct in idioti utili.
    doua exemple la indemana: dinescu si cornea.
    altii, precum brucan si ilici ( si ei tot dizidenti de conjunctura) au incercat sa mai salveze ce se mai putea din raiul socialist.
    restul, noi lasii care am tacut, ( pentru ca am tacut cu totii) ar trebui sa ne rusinam de herta.
    pentru ca in timp ce noi formam rezistenta prin mancare, cultura ( ha! aia produsa de vadim si paunescu), frig si bancuri triste – herta era batuta, umilita, violata.
    uratenia netrebnica vine insa atunci cand lasii nu au curajul sa isi recunoasca lasitatea din lasitate.

  16. @Vlad M.
    Nu cred că m-am făcut avocatul comuniştilor sau că am încercat să propovăduiesc o ipocrită iertare a celor care nici măcar nu se consideră vinovaţi, astfel că nu înţeleg rostul răspunsului tău sau poate reuşeşti să mă convingi care dintre Liiceanu-Pleşu sau Michnik este IPOCRIT?

    şi e „Iisus” dacă suntem intransigenţi.

    @ dr pepper (hate the taste though)
    ai dreptate. Eu sunt ruşinat mai ales pentru purtarea mea zilnică, pentru laşitatea de care dau dovadă şi atunci când sunt cinic în faţa încercărilor normale de reparare istorică. Sunt laş dar cred totuşi că viitorul acestui neam nu stă în puterea unora ca mine ci a celor care reuşesc să-şi manifeste curajul… cu înţelepciune e adevărat că altfel devine prostie.

    Să nu se uite că pe scena Ateneului erau doi opozanţi ai regimului comunist ba chiar că unul din ei era invitatul celuilalt tocmai din acest motiv. Moderaţie trebuie să fie cuvântul de ordine că doar nu tre’ să uităm experienţa Piteştiului când cei care-şi susţineau cu mândrie crezul erau zdrobiţi cu atâta ură încât deveneau prigonitori. Cum îl judecăm pe Gyr? Avem noi probitatea morală să aruncăm cu invective asupra celui de lângă noi? Suntem noi la maturitatea faptelor să o facem? Ne-am încercat noi curajul cu adevărat? Dacă nu, atunci cred că e cazul ca măcar să îi respectăm pe cei care au încercat să o facă.
    Devin redundant dar ca să fie cât se poate de clar… am fost deranjat doar de anumite nuanţe ale textului referitoare la Michnik.

  17. Faptul ca cineva a suferit ca a fost dizident este demn de respect dar nu inseamna ca automat devine autoritate morala, ca este infailibil. Michnik este evident de stanga si a cam virat-o spre est. Asta poate fi dovedit cu opiniile, cu scrierile si cu gazeta sa. Cred ca sau gresit cei ce au organizat o astfel de dezbatere. Cred ca Michnik ar fi bine sa stea acasa si sa faca dezbateri cu intelectualii de dreapta polonezi carora deja le face greu fata.
    Apoi nu cred ca e o mare problema ca Plesu sa fie criticat un pic mai ales ca este foarte inteligent si greu de crezut ca a vorbit fara sa gandeasca desi nu exclud asta. Adevarat poate ar trebui sa fim mai cranceni cu ganditorii stangii dar sunt greu de gasit. Ei sunt in subterane si mesajul lor circula foarte usor din cauza imbecililor care vor sa fie utili.

  18. Gopo,

    Aici nu te contrazic:

    Eu sunt ruşinat mai ales pentru purtarea mea zilnică, pentru laşitatea de care dau dovadă şi atunci când sunt cinic în faţa încercărilor normale de reparare istorică.

    Aici da:

    Adam Michnik a suferit în temniţele comuniste, Liiceanu nu, aşa că o logică simplistă dar totuşi de bun simţ mă îndeamnă să-i dau mai mult credit polonezului.

    O logica simpla si de bun simt nu are nevoie de multe povesti. Apelul catre lichele este un exemplu de logica si de bun simt. (Si de iertare.)
    De 20 de ani se tot verifica faptul ca filosoful Gabriel Liiceanu avea dreptate in fiecare cuvintel al Apelului.
    Michnik zice ca e gresit.
    Creditul pe care i-l dai tu lui Michnik pt ca „a suferit in inchisoare” e treaba ta.
    Nu poti sa aduci creditul ca argument impotriva evidentzei: persistenta lichelelor in viata publica este sursa celor mai multe necazuri in tara noastra, si nu „contii de Monte Cristo” imaginari.
    Evidentza nu e o chestie de credit, (admitand ca Michnik l-ar merita). Nu ma intereseaza creditul nimanui, daca vad cu ochii mei cum sta treaba. Daca vad ca ploua si Michnik vine cu creditul lui sa ma convinga ca e soare, e simplu si de bun simt: Michnik minte sau bate campii. Cu ocazia asta, i s-a dus si creditul, daca l-a avut.

    Devin redundant dar ca să fie cât se poate de clar… am fost deranjat doar de anumite nuanţe ale textului referitoare la Michnik.

    Nici aici nu te contrazic. Si eu cred ca asta e problema. Din pacate, va trebui sa te obisnuiesti cu ideea, Michnik nu este ceea ce crede lumea pe la noi.
    In Polonia, „creditul” lui Michnik nu functioneaza decat printre stangisti, corecti politic, comunisti, securisti, putinofili, etc.

  19. Nu cred că m-am făcut avocatul comuniştilor sau că am încercat să propovăduiesc o ipocrită iertare a celor care nici măcar nu se consideră vinovaţi, astfel că nu înţeleg rostul răspunsului tău sau poate reuşeşti să mă convingi care dintre Liiceanu-Pleşu sau Michnik este IPOCRIT?

    1. „Ipocrit” era in stransa legatura cu exemplul tau, nu cu discutia Michnik – Plesu.
    2. Michnik este avocatul comunistilor, nu tu. Michnik cere o iertare senila pentru raufacatori, condamnandu-i pe cei care vor sa ii prinda, aruncandu-i in derizoriu – „conti de monte cristo”. Curios lucru, de parca Edmond Dantes nu ar fi suferit teribil din cauza unor nemernici, de parca adevaratul raufacator era chiar el, Dantes!

  20. Spuneam intr-o alta postare ca taria lor , a calailor , isi extrage seva maligna din slabiciunea noastra , a victimelor . Victimile , observ ca devin personaje livresti , nu mai fac parte din realitate , desi traiesc , devin ” conti de Monte Cristo ” . Cine-i condamna transformandu-i , aruncandu-i in derizoriu , cum bine spunea Vlad ? Tot o victima . Adam Michnik , chiar si cel care a obosit sa urasca , ma refer la domnul Plesu , au inaintasi de marca care au ” inventat apa calda ” inaintea lor . Cunoscutul disident rus , parintele Gleb Iakunin , fost detinut , invita publicul sa voteze pentru Kalughin , general KGB , candva organizator al uciderii disidentilor !! Alexandr Zinoviev spunea si el , imediat dupa ce iertase : ” Daca mi s-ar cere maine sa aleg intre puterea sovietica si puterea lui Soljenitin , as alege-o pe prima „.
    dr pepper@21. Meseriasa taietura doctore . Bun chirurg .

  21. Articol de nota zece! Foarte bine argumentat şi suficient de elevat pentru cititorii pasageri. Felicitări!
    Revin din ce în ce mai des pe acest site şi mereu descopăr informaţii noi, expuse corect şi articole tot mai bune. Mă bucur că pot citi ceva bun pe internet şi în limba română.
    Toate cele bune.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.