Care este miza diferendului pe Justiție dintre Polonia și UE?

2

Opoziția [poloneză] minte atunci când susține că Tribunalul Constituțional polonez (CT) ar fi declarat Tratatul Uniunii Europene (TUE) incompatibil cu Constituția și că asta ar însemna, chipurile, respingerea de către Polonia a acestui tratat și polexit. Nu a existat așa ceva. Tribunalul Constituțional nu a declarat incompatibilitatea cu Constituția a TUE ca atare sau a vreunuia dintre articolele acestuia, ci a modului în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația europeană.

Astfel, în baza constituției sale, Polonia a refuzat să recunoască dreptul CJUE de a acorda competențe instanțelor naționale poloneze (comune, administrative, militare și Curții Supreme) pentru:

a) a ignora în procesul de judecată anumite prevederi ale Constituției Poloniei și a judeca pe baza unor dispoziții neobligatorii, abrogate de Seim sau declarate de Tribunalul Constituțional ca fiind incompatibile cu constituția;

b) a controla legalitatea procedurii de numire a unui judecător, inclusiv a controla legalitatea actului de numire a unui judecător de către Președintele Republicii Polone;

c) a controla legalitatea unei hotărâri a Consiliului Național al Magistraturii care conține o solicitare adresată președintelui de numire a unui judecător;

d) a constata că un anumit proces de numire a unui judecător este defectuos și, ca urmare, a refuza recunoașterea calității de judecător unei persoane numite în funcția de judecător.

Nici Polonia, nici vreun alt stat membru al UE nu a transferat către UE competențe în domeniul configurării sistemului judiciar, iar CJUE nu are dreptul să submineze drepturile constituționale ale Republicii Polone în acest sens.

Notă Anca Cernea: E vorba că nu e normal ca un judecător să judece legalitatea numirii altui judecător Numirea judecătorilor se face în fiecare țară după niște reguli, de obicei e un CSM care propune și de obicei Șeful Statului îi numeste pe judecatorii propuși de CSM. Articolul Prof. Zurawski se referă la abuzuri concrete făcute de CJUE ca să submineze nu doar reforma justiței în Polonia, ci Statul însuși, pentru că se aruncă în aer, se anarhizează cu totul sistemul de justiție. Judecătorii vechi, antireformă, întreabă CJUE dacă e ok ca ei să judece modul cum a fost numit un coleg după 2015. CJUE zice da, ok. Atunci un judecător poate da hotărâre judecătul Cutare nu e judecător, pentru că e pus de PiS. Atunci gașca anti-PiS nu recunoaște hotărârile acelui judecător. Mecanismul duce la haos, țara devine neguvernabilă.

Competențele CJUE

CJUE nu are decât acele competențe care i-au fost acordate prin tratatele adoptate și ratificate de statele membre și numai în acele domenii de fond în care statele respective, în calitate de administratoare ale procesului de integrare europeană, i-au acordat astfel de competențe. Prin urmare, CJUE are dreptul de a se pronunța asupra cazurilor care privesc respectarea acquis-ului legislativ al UE de către instituțiile UE și de către statele membre.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Să lămurim – există un anumit acquis legislativ comunitar, care reglementează diverse probleme la scara întregii UE. Aceste reglementări, deoarece au fost adoptate la nivelul UE și generalizate ca legislație comunitară – uniformă pentru întreaga Uniune Europeană, au un rang juridic mai ridicat decât posibilele aranjamente pe probleme concrete la nivelul țărilor individuale.

Este logic de altfel – nu ar putea exista legislație comunitară dacă reglementările odată adoptate ar putea fi schimbate peste o clipă de către orice stat, în orice direcție. În felul acesta, nimic nu ar putea fi convenit și stabilit pe termen lung. Competențele CJUE se rezumă la a judeca în baza acestei legislații comunitare.

Sistemul de organizare a instanțelor din Polonia (și din orice altă țară a UE) nu face însă obiectul legislației comunitare. Organizarea sa este de competența exclusivă a țărilor individuale. Doar în situația în care ar exista un sistem de justiție identic în toate țările UE, determinat prin negocieri și acorduri la nivelul UE și adoptat ca parte a acquis-ului legislativ comunitar al UE, CJUE s-ar putea pronunța într-o astfel de chestiune.

Întrucât nu este așa și nimic nu indică o posibilă uniformizare a sistemului de justiție în toate statele membre, care să fie adoptată ca parte a legislației europene, CJUE nu are niciun fel de competențe spre a se pronunța pe această temă, cu atât mai puțin are dreptul de a încerca să hotărască ceva în privința sistemelor de justiție ale statelor membre. Este o uzurpare lipsită de orice temei legal.

Din punct de vedere juridic, sistemul de organizare a justiției din statele membre nu face parte din legislația europeană. Încercând să acorde instanțelor naționale din Polonia dreptul de a judeca, de exemplu, legalitatea procedurilor de numire a unui judecător, CJUE, dacă ar acționa legal, ar trebui să acorde aceleași puteri instanțelor germane, franceze, daneze, portugheze etc. ceea ce, desigur, s-ar lovi peste tot de o respingere indignată.

CJUE nu poate nici interzice, de exemplu, transferul unui judecător polonez într-o altă funcție fără consimțământul acestuia. Pentru a fi posibilă, o astfel de interdicție ar trebui să fie prevăzută în legislația comunitară, adică să aibă un caracter general european, iar CJUE ar trebui să recunoască această practică drept la fel de inacceptabilă pentru toți ceilalți judecători din fiecare stat membru al UE.

Tribunalul de la Luxemburg nu are îmsă astfel de competențe, întrucât statele membre nu i le-au acordat, iar Tribunalul Constituțional polonez nu a făcut decât să afirme, printre altele, acest fapt evident.

Vârful aisbergului

Hotărârea Tribunalului Constituțional care arată precedența Constituției Republicii Polone față de deciziile CJUE, când aceasta încearcă într-o maniera neîntemeiată pe tratate să-și aroge atribuții în domenii aflate dincolo de competențele sale și să gestioneze sistemul de justiție din Polonia într-o manieră incompatibilă cu constituția acesteia, este o nouă versiune a unei confruntări mult mai largi, o manifestare a unor procese politice mai profunde din UE, nefiind vorba doar de relațiile Poloniei cu mainstream-ul de stânga liberal al UE. Pentru a înțelege esența a ceea ce se întâmplă acum, trebuie să privim întreaga situație dintr-o perspectivă mai largă, ținând cont de istoria ultimilor 30 de ani.

Neîncetata adâncire a integrării sub egida Germaniei și Franței

Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), procesul de integrare europeană a intrat într-o nouă eră, transformându-se dintr-un proiect pragmatic într-un proiect ideologic, cu sloganul „unirii tot mai strânse” (ever closer union) scris pe banner, slogan care, deși era deja postulat în Tratatul de la Roma din 1957, a devenit o realitate politică abia în 1993, iar de atunci a fost pus în aplicare în mod consecvent pe baza unor tratate succesive: Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa din 2001, Tratatul Constituțional (ratat) din 2004 și Tratatul de la Lisabona din 2007.

Dificultățile în ratificarea tratatelor individuale prin referendum și obstinația de a forța națiunile să voteze din nou până la obținerea „rezultatului corect” au însoțit Tratatul de la Maastricht (la ratificarea căruia s-a repetat referendumul în Danemarca), pe cel de la Nisa (două referendumuri în Irlanda) și pe cel de la Lisabona (tot în Irlanda). În cazul tratatului constituțional, referendumurile din Franța și Țările de Jos au dat un rezultat negativ, „ucigând” formal politic acordul, deși de fapt acesta a fost reîncarnat sub forma Tratatului de la Lisabona. „Nu”-ul francezilor nu putea fi tratat la fel ca „nu”-ul danezilor sau al irlandezilor – așa cum ar spune Jean-Claude Juncker: „pentru că este vorba de Franța”. Așa că a trebuit păstrată aparența respectării lui.

Schimbarea metodei – extinderea prin uzurpare a competențelor UE în afara tratatelor

Această experiență a convins minstreamul UE că adâncirea în continuare a integrării europene, înțeleasă ca transfer de suveranitate de la statele membre către Bruxelles, nu putea avea loc în conformitate cu legislația în vigoare, adică prin modificări aduse tratatelor, deoarece riscul respingerii acestora de către alegători se învecina cu certitudinea.

Prin urmare, Tratatul de la Lisabona a fost ultimul tratat privind UE. Are deja 14 ani, iar o pauză atât de lungă în adoptarea de noi tratate (cele anterioare – să ne reamintim – au fost adoptate într-un ritm de 1 la fiecare 3-4 ani: 1992, 1997, 2001, 2004, 2007) nu rezultă din faptul că mainstreamul UE ar fi renunțat să mai adâncească integrarea în cadrul UE, ci se explică prin aceea că metoda tratatelor a fost considerată ineficientă și chiar periculoasă pentru succesul acestui proiect. Astfel, a fost aleasă metoda „împingerii” politice a instituțiilor UE (Comisia Europeană, Parlamentul European și CJUE), încercându-se pe calea faptului împlinit uzurparea unor puteri ce nu le-au fost acordate acestora prin tratate și frângerea rezistenței statelor care s-ar opune acestui procedeu.

Construirea unui sistem oficial de hegemonie a marilor puteri

Modificările introduse în sistemul UE prin Tratatul de la Lisabona au slăbit poziția instituțiilor UE și a statelor mai mici față de marile puteri. Președinția UE, exercitată succesiv de toate statele (care oferea acestor țări mai mici oportunități unice de a influența politica generală a UE), a fost schimbată în președinția Consiliului UE. Șefii de guvern ai statelor care prezidează și miniștrii lor de externe au încetat să prezideze Consiliul European și, respectiv, Consiliul UE în format de miniștri de externe, înlocuiți fiind cu funcționari UE numiți ca urmare a procedurilor de culise dominate de marile puteri – în principal de Germania.

Cândva cel mai înalt oficial al UE – președintele Comisiei Europene a devenit unul din trei – i s-au adăugat șeful diplomației UE și președintele Consiliului European. Poziția sa față de marile puteri din UE a fost redusă. Sistemul de vot în Consiliul UE, bazat încă de la începutul procesului de integrare europeană pe principiul potențării țărilor mici, astfel încât voturile acestora să conteze, a fost înlocuit cu un sistem proporțional cu numărul populației.

Acest lucru a confirmat oficial și a consolidat avantajul marilor puteri asupra altor țări, avantaj care până atunci funcționa numai în fapt, fiind parțial amortizat de sistemul ponderării voturilor. Crizele financiare din sudul zonei euro, criza imigrației și criza covid, care au lovit cel mai mult flancul sudic al UE, au slăbit Franța, Italia și Spania și, cu excepția crizei imigrației, au întărit relativ Germania. Brexitul a tulburat, de asemenea, echilibrul politic din UE, scoțând din joc Marea Britanie, care frâna proiectele germane și franceze de adâncire a integrării.

Avantajul mainstream-ului de stânga-liberal în structurile UE a devenit zdrobitor, iar urmărirea unei integrări cât mai strânse, cu încălcarea principiului egalității statelor, a luat amploare. Această situație, exacerbată de concurența pentru resursele UE, în scădere ca urmare a crizelor menționate mai sus și absorbite de provocările tot mai mari, nu putea să nu ducă la o confruntare. Contextul său, în special pe scena Parlamentului European, este ciocnirea ideologică a mainstream-ului UE cu guvernele conservatoare din Polonia, Ungaria și tot mai mult și din Slovenia.

Scena politică a UE

Scena politică a Uniunii Europene nu este împărțită în „forțe pro-europene ale mainstreamului, moderne, democratice, educate și orientate spre viitor” și „populiști naționaliști anti-europeni, înapoiați și primitivi”. Această împărțire, provenită din propaganda euro-entuziaștilor, nu este doar neadevărată, ci și ineficientă din punct de vedere analitic, deoarece nu explică nimic. (Populiști sunt de ambele părți ale baricadei, pentru că ce altceva este, dacă nu populism, proclamarea autonomiei strategice a UE și, concomitent, protestul împotriva cheltuirii a 2% din PIB pe armament sau apărare – sub sloganului libertăților europene, limitându-se în același timp libertatea prestării de servicii de către firmele de transport din flancul estic al UE, cu ajutorul directivei privind lucrătorii detașați).

Prin urmare, scena politică a UE nu este împărțită între „cei deștepți și cinstiți” și „cei proști și răi”, ci între tabăra continuării modelului actual de integrare europeană și tabăra schimbării – adică a reformelor.

Prima aderă la sloganul adâncirii continue a integrării – de fapt, duce la centralizarea UE sub bagheta marilor puteri conducătoare – Germania și Franța (care devine tot mai slabă), bazată pe frângerea specificului statelor membre mai mici sau mai slabe și transferul suveranității lor către centrul de la Bruxelles. În această abordare, Uniunea Europeană devine o federație asimetrică, în care puterilor dominante li se atribuie un rol conducător, iar celorlalți unul de subordonare. Divergențele din cadrul acestei tabere, cu excepția câtorva diferențe germano-franceze în domeniul comunitarizării datoriilor și severitatea disciplinei bugetare, sunt de natură secundară sau aparentă.

Tabăra schimbării este mai puțin coerentă și agenda ei abia se naște. Ceea ce se poate spune despre aceasta este că își propune să păstreze UE ca o uniune de state cu drepturi egale. Ea dorește ca ambițiile și competențele instituțiilor centrale ale UE să fie limitate la o dimensiune care să le permită să își îndeplinească în mod eficient sarcinile asumate, în măsura în care acestea servesc interesele tuturor statelor membre.

Primul model – cel centralist – duce la reacții ale națiunilor amenințate în suveranitatea lor și cu riscul scindării UE. Cel de-al doilea model reduce tensiunile, reconciliază ambițiile UE cu posibilitățile sale reale și deschide astfel șanse pentru o renaștere a sprijinului social pentru procesul de integrare europeană, sprijin care se dărâmă în multe țări vest-europene și își pierde popularitatea și în regiunea noastră.

Fiecare uzurpare comisă de către instituțiile UE (acțiunile lor în afara competențelor care le-au fost atribuite prin tratate) îi împing pe eurorealiştii centriști către poziții eurosceptice. Deci dăunează Uniunii Europene, în loc să o întărească.

Toate uniunile cunoscute, începând cu cea de la Kalmar (uniunea medievală a scandinavilor) până la Iugoslavia, s-au prăbușit ca urmare a încercării neîngrădite a celui mai puternic component de a-i domina pe ceilalți și de a uniformiza totul, nesocotind interesele și tradițiile diferitelor părți ale uniunii.

Nu a funcționat nicăieri și nu există niciun motiv să presupunem că va funcționa de data aceasta. Dar costurile prăbușirii unei astfel de uniuni pot fi dramatic de ridicate și este înțelept să fie prevenite astfel de dezastre prin frânarea ambițiilor hegemonice și centraliste ale celor care le manifestă.

Care este miza disputei? – concluzii

Esența disputei Poloniei cu tabăra de la conducerea Uniunii Europene constă în aceea că mainstreamul UE dorește să adâncească încontinuu integrarea, înțeleasă ca transfer al suveranității de la statele membre către o centrală UE nealeasă, care nu dă socoteală în fața alegătorilor și care este controlată de fapt de Germania și tot mai slab de Franta. Adepții mainstreamului UE pretind, ca și cum s-ar trage din tradiția moscovită, că a fi în opoziție față de conducătorii (mainstream-ul UE) echivalează cu a fi dușmanul statului (UE).

Însă – ca în orice democrație – și în cea UE – opoziția față de conducătorii UE nu înseamnă ostilitate față de UE însăși, ci o idee diferită privind natura procesului de integrare. Modelul adâncirii integrării pe baza a noi și noi tratate este epuizat. Toată lumea știe că următorul tratat va fi respins de alegători.

Singura metodă disponibilă este, așadar, împingerea competențelor instituțiilor UE pe dinafara tratatelor, adică uzurparea ilegală a unor competențe care nu le-au fost atribuite prin tratate și apoi forțarea recunoașterii lor prin presiune politică și financiară. Este o modalitate simplă de a arunca UE în aer prin revolta națiunilor. Polonia, luptând împotriva acestei practici, acționează în interesul salvării procesului de integrare europeană.


original: O co w istocie toczy się spór Polski z UE?
tradus de Anca Cernea
publicat de ILD cu acordul autorului

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. “Tribunalul de la Luxemburg”-da, si lucrurile astea se petrec, absolut intamplator (sau nu!) in statul condus de ceva ani de in prim-ministru gay, care stat tocmai ce a legalizat marihuana.

  2. Buna ziua.
    Desi nu e tocmai cuvintul potrivit,pot spune despre acest articol ca este MINUNAT! Minunat si frisonant!
    Vorbind doar in numele meu pot sa spun ca tendintele abuziv-centralizatoare ale UE sint destul de vechi si dovezile sint vizibile in orice domeniu/spatiu al societatii.Problema apare atunci cind aceste fapte nu sint cunoscute sau,daca sint, atunci sint eludate cu tot dinadinsul.Poate ca pentru mine este suficient,am terminat dreptul si am predat drept vreo 15ani,inclusiv drept comunitar,ce observ,dar pentru omul de rind,sa-i zic asa,nu e clar de ce o uniune care ajuta,si asta e incontestabil,Romania sa-si depaseasca conditia de tara slab dezvoltata (poate e cam tare termenul,dar…),poate fi blamata si judecata pentru ceva ce se intimpla in Polonia?
    Ce vreau sa spun este ca lucrurile si faptele astea trebuie explicate la “firul ierbii”,de catre specialisti/cunoscatori si cu un limbaj strict urban.Adica,fix ceea ce faceti aici,la “In linie dreapta”.Doar ca tipul asta de comunicare si de informatii trebuie sa fie mai vizibile,in orice tip de media. Intrebarea este cum?
    Toate bune va doresc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here