Familia în care am fost crescut era, în materie de religie, una specifică Angliei postbelice. Nu exista opoziţie la instruirea creştină a copiilor la şcoală sau a săvîrşirii acolo a actelor zilnice de închinare. Nu exista opoziţie la şcoala de duminică ori de la capelă – într-adevăr, cu cât erau mai mohorâte aceste instituţii, cu atât mai tare credeau părinţii mei că ai lor copii pot fi îndreptaţi de către ele. Dar casa noastră era o zonă liberă de religie: nu se spunea rugăciunea înaintea meselor, nici la culcare şi Biblia era aşezată orizontal pe raft, între Oxford Dictionary şi Istoria Celui de-al Doilea Război Mondial a lui Winston Churchill. Părinţii noştri îşi spuneau umanişti. Fuseseră crescuţi creştini, dar au trecut prin cel de-al doilea război mondial şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeul care a permis ca aşa ceva să aibă loc. Priveau umanismul ca opţiune reziduală, singura care a mai rămas odată ce credinţa a dispărut. Nu era ceva despre care ar fi făcut un cântec şi ar fi dansat, cu atât mai puţin ceva de impus altora, ci pur şi simplu era cea mai bună variantă care le-a rămas în absenţa lui Dumnezeu.
Peste tot în jurul meu am întâlnit umanişti asemenea părinţilor mei. M-am împrietenit cu ei la şcoală şi mi-au predat la Cambridge. De fiecare dată când îmi pierdeam credinţa creştină pe care am priceput-o întâia dată în timpul şcolii, deveneam pentru o scurtă perioadă de timp un umanist, simţindu-mă confortabil că există şi o altă, mai încurcată, cale către obiectul disciplinei morale. Privind înapoi, văd umanismul părinţilor mei ca un soi de acţiune de ariergardă din partea valorilor religioase. Ei şi contemporanii lor credeau că omul este sursa propriilor lui idealuri şi, în acelaşi timp, subiect al lor. Considerau că nu există o nevoie de Dumnezeu pentru a trăi cu sentimentul unei vieţi superioare. Toate valorile caracteristice bisericilor creştine sunt şi la îndemâna umanistului. Credinţa, speranţa şi filantropia pot exista drept cauze umane, fără nevoia unui centru divin; umaniştii îşi pot construi vieţile pe dragostea faţă de aproapele, îşi pot exersa virtuţile şi disciplina dorinţele astfel încât să fie drepţi, prudenţi, moderaţi şi curajoşi, după cum au susţinut grecii cu mult înainte ca edictele bisericii să cadă, asemenea unei umbre, asupra spiritului uman Un umanist poate fi patriot, poate crede împreună cu Isus că „nu există dragoste mai mare decât a aceluia care îşi dă viaţa pentru prietenul lui”. El este inamicul sentimentului fals şi a moravurilor uşoare şi este cu atât mai vigilent în apărarea moralităţii cu cât crede că ea este ceea ce preamăreşte umanitatea, dovada că putem fi sursa propriilor noastre idealuri.
Acea formă nobilă a umanismului îşi are rădăcinile în Iluminism, în apărarea kantiană a vieţii morale şi în progresismul bine-intenţionaţilor înţelepţi ai epocii victoriene şi amintirea lui mă face să mă interesez de ceva ce îşi spune sieşi „umanism” şi începe să îşi facă simţită prezenţa în Marea Britanie. Acest umanism este „nou”, asemenea New Labor; are propria lui revistă, The New Humanist, şi proprii înţelepţi, cel mai remarcabil dintre care fiind Richard Dawkins, autorul The Selfish Gene şi vicepreşedinte al British Humanist Association. Conduce campanii publicitare şi campanii, fiind militant în afirmarea adevărului propriei viziuni şi a dreptului de a face convertiri. Dar această viziune nu este cea a părinţilor mei. Noul umanism petrece foarte puţin timp preamărind omul ca ideal. Nu spune nimic, ori aproape nimic, despre credinţă, speranţă şi filantropie, lansează o critică distrugătoare a patriotismului; manifestă desconsiderare faţă acţiunile întreprinse în apărarea familiei, spiritului public şi a restrângerlor sexuale care i-au însufleţit pe părinţii mei. În loc să idealizeze omul, noul umanism îl denigrează pe Dumnezeu şi atacă credinţa în Dumnezeu ca slăbiciune umană. Şi părinţii mei considerau că a crede în Dumnezeu este o slăbiciune, dar ezitau să lipsească alte fiinţe umane de propteaua morală de care se părea că au nevoie.
Asociaţia Umanistă Britanică duce în prezent o campanie împotriva credinţei religioase. A cumpărat spaţiu publicitar pe autobuzele din oraşul nostru, autobuze care acum parcurg străzile declarând „Probabil că nu există Dumnezeu, aşa că încetaţi a vă mai face griji şi bucuraţi-vă de viaţă”. Părinţii mei ar fi fost îngroziţi de o astfel de declaraţie. Ar fi spus că, pornind de la o premisă corectă, trage o concluzie falsă şi dăunătoare. Dacă ar fi dorit să îşi declare credinţele – şi umanismul lor considera că ele nu se enunţă, ci se trăiesc -, ar fi făcut-o astfel: „Probabil că nu există Dumnezeu, aşa că începeţi să vă faceţi griji şi nu uitaţi că autodisciplina depinde numai de voi”. Asociaţia Umanistă Britanică nu vede nimic în neregulă cu referinţa la plăcere; pare că nu conştientizează ceea ce este în mod evident proclamat printre rândurile textului, mai precis aceea că nu există idealuri superioare plăcerii. Publicaţiile asociaţiei sugerează că numai un lucru se află între om şi fericirea lui, credinţa în Dumnezeu. Daţi la o parte credinţa şi putem fugi înspre grădina îngăduirilor, culegând fructul despre care am crezut, eronat, că ne-a fost interzis. Umaniştii pe care i-am cunoscut ca tânăr ar fi reacţionat cu dezgust la acest mesaj hedonist şi la această filosofie care încearcă să se lipsească de Dumnezeu fără a pune ceva în locul Lui.
Dar aceste reclame de pe autobuze se potrivesc spiritului Britaniei moderne şi nici măcar musulmanii nu se mai plâng de ele. Un şofer creştin a refuzat să îşi conducă autobuzul şi câteva sute de oameni au scris către Advertising Standards Council care le-a respins plângerea, dar mai departe de atât nu s-a mers. Când, în lumina acestei campanii publicitare, privesc înapoi spre mişcarea umanistă pe care am întâlnit-o adolescent fiind, un lucru mă frapează mai tare decât toate celelalte: vechiul umanism nu vroia să îl deconstruiască pe Dumnezeu, ci să construiască Omul. Era o mişcare pozitivă, devotată căutării lucrurilor demne de sacrificiu şi de urmat, chiar dacă nu mai exista un Dumnezeu care să le promoveze.
Vechiul umanism nu căuta plăcerea, cu atât mai puţin o filosofie a căutării plăcerii. Era inspirat din filosofii Iluminismului, de la Milton, Black şi D.H. Lawreence şi din moştenirea artei occidentale. Umanistul care m-a influenţat cel mai mult la universitatea Cambridge credea că în nici o altă operă nu au fost mai binecuvântate de idealuri autentice precum în Pasiunea Sf. Matei a lui Bach şi Tristan şi Isolda a lui Wagner, una lucrare a credinţei creştine, alta o lucrare care nu făcea vreo trimitre la Dumnezeu sau la zei, dar care îşi avea originea în natura preamărită a vieţii erotice legate de sacrificiul reciproc. Deşi am fost sceptic faţă de acest tip de umanism, nu m-am îndoit niciodată de nobleţea scopului său. Era dedicat înălţării persoanei umane deasupra animalului uman şi a disciplinei morale deasupra dorinţei aleatoare. Vedea art, muzica şi literatura nu ca simple plăceri, ci drept surse ale puterii spirituale, şi avea aceeaşi abordare şi în ceea ce priveşte religia. Umaniştii de modă veche nu erau credincioşi. Credeau că abilitatea de a pune la îndoială, de a te îndoi, de a trăi într-o perpetuă nesigurenţă, era una dintre inzestrările cele mai nobile ale intelectului uman, dar respectau religia şi o studiau pentru adevărurile morale şi spirituale ce puteau trăi şi în afara Dumnezeului care le-a promovat cândva.
Privind noul umanism, din vechea mea perspectiva, sunt lovit nu numai de lipsa unei credinţe pozitive, dar şi de nevoia lui de a compensa această lipsă printr-un antagonism îndreptat împotrva unui inamic imaginat. Spun „imaginat” pentru că este evident că religia este o forţă în declin în Marea Britanie. Nu e nevoie să consulţi declaraţiile oficiale ale arhiepiscopului de Canterbury: răspunsul la campanie demonstrează asta cu prisosinţă. Dar aceşti filosofi ai negaţiei au nevoie întocmai de un adversar slab. Asemenea multor alte ideologii moderne, noul umanism caută să se definească prin ce respinge şi nu prin ce susţine. Nu susţine nimic, sau nimic în mod deosebit. De pe vremea Iluminismului, a existat această tendinţă de a adopta mai degrabă o abordăre negativă a condiţiei umane decât a trăi cu precizie la nivelul cerinţelor moralităţii iluministe care ne spune să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce facem şi să renunţăm la smiorcăieli. Scuturându-şi cătuşele şi descoperind că nu au obţinut mulţumirea, fiinţele umane au tendinţa deplorabilă de a crede că sunt victime ale unei forţe străine, fie ea aristocraţia, burghezia, capitalismul, preoţimea sau chiar credinţa în Dumnezeu. Şi apare sentimentul că trebuie numai să distrugă această forţă străină şi fericirea le va fi oferită pe o farfurie, în grădina plăcerilor. De aceea, în opinia mea, Iluminismul, care a promis domnia libertăţii şi dreptăţii, a sfârşit într-o serie fără de sfârşit de războaie.
Nu mi-am imaginat vreodată că, după ce voi fi lăsat în urmă vechiul umanism, voi fi cuprins de nostalgie pentru pierderea lui, dar acum recunosc că nu era numai nobil în sine, ci şi o încercare autentică de a reţine credinţa în nobilitate fără viziunea teologică de care a depins cândva acea credinţă. Ca efecte, a fost o dovadă a idealului pe care îl propunea: un exemplu de cum fiinţele umane îşi pot oferi sieşi valori şi apoi trăi la înălţimea lor.
În original: The New Humanism (tradus de Vlad M.)
