O corporație model

    Print Friendly, PDF & Email

    Lozinca „jos corporațiile” e de bon ton pentru orice progresist care se respectă. Dar nu jos cu toate.
    E una obiectivă fără seamăn și mândră-n toate cele.

    Cobori în jos, BBC blând
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând,
    Şi viaţa-mi luminează.

    Declinul și prăbușirea BBC

    Jonathan Foreman

    Admirată în toată lumea, în mod special de eșaloanele superioare ale jurnalismului american, Corporația Britanică de Transmisiuni (BBC) se bucură de sprijinul neclintit al elitei mass-media britanice, ale cărei concepții le formează și reflectă deopotrivă. În deceniul 1980 Margaret Thatcher a considerat-o instituțional ostilă față de persoana și agenda ei. Două decenii mai târziu Tony Blair a parcurs traseul de la unul dintre favoriți la ținta numărul unu, în mare măsură datorită războiului din Irak, căruia BBC i s-a opus de la prima sugestie de acțiune militară împotriva lui Saddam Hussein. În perioada când Blair și-a exprimat sprijinul față de intervenția militară israeliană în Liban din 2008, poziție întâmpinată de reporterii și analiștii BBC cu furie greu reținută, el devenise deja un proscris disprețuit în cercurile urbane britanice. În prezent BBC se referă la el numai în termeni de dezaprobare și batjocură.

    Pe de altă parte reputația BBC a fost ponosită în lunile recente de un scandal ce cuprinde pedofilie, mușamalizări și jurnalism de proastă calitate. La rândul lui scandalul a generat, într-o mai mare măsură ca alte dăți, întrebări extinse despre rolul și cultura internă ale acestui colos finanțat de stat.

    Jimmy-SavileScandalul a început cu revelația conform căreia timp de cel puțin trei decenii Sir Jimmy Savile, una dintre cele mai mari vedete ale BBC, s-a folosit de emisiunile sale adresate tinerilor pentru a molesta și, în unele cazuri, pentru a viola minori, adeseori în locații proprietatea BBC. Savile, un personaj deosebit de neatractiv și lipsit de farmec, a fost mult timp gazda emisiunii Top of the Pops, echivalentul englez al Top 40 din America, și al unui program denumit Jim’ll Fix It, in care copiii, adesea provenind din familii dezavantajate material, trimiteau scrisori cu rugăminți pentru împlinirea unei dorințe, cum ar fi întâlnirea cu o persoană faimoasă. Din anii 1960 timpurii și până la moartea din 2011 părul alb și lung al lui Savile, bijuteriile masive și nelipsitele trabucuri cubaneze au fost inevitabile pe ecranele de televiziune britanice, iar vocea sa sacadată cu accent nordic a fost un element central în numeroase reclame comerciale și anunțuri publice.

    Cel care a fost ocazional miner, luptător profesionist și prezentator de muzică la discotecă avea o față bună pentru radio și o voce de pantomimă. Nu era inteligent, calm, sau agreabil. Dar în anii 1960 avea avantajul de a aparține indiscutabil clasei muncitoare, într-o vreme când cercurile conducătoare ale BBC proveneau din clasa superior-mijlocie și doreau cu disperare să se racordeze la cultura tinerilor și cea a “străzii”. Probabil că venerația instinctivă a BBC față de mediul reprezentat de Savile s-a numărat printre factorii care i-au acordat o imunitate ciudată, care a funcționat chiar și după ce au început să circule din ce în ce mai multe zvonuri despre escapadele sale sexuale. Faptul că el a desfășurat o activitate caritabilă deosebită – într-o țară unde asociațiile caritabile și ONG-urile sunt aproape idolatrizate de BBC și alte organizații mass-media – i-a întărit aura de inviolabilitate, în același timp oferindu-i ocazii extraordinare de a păcătui grav.

    Savile a strâns cel puțin 60 milioane dolari pentru scopuri caritabile de-a lungul anilor. Era un vizitator frecvent al spitalelor pentru copii, al orfelinatelor și al instituțiilor pentru delincvenți minori, iar autoritățile acestor instituții i-au facilitat accesul oferindu-i cameră de oaspeți sau chei personale de intrare.

    De-a lungul timpului au existat zvonuri persistente despre tendințele sale sexuale în aceste locuri și în cadrul BBC. Aceasta se explică pe de o parte datorită faptului că Savile a fost o persoană respingătoare care a trăit cu mama sa până la moartea ei (Savile a fost burlac toată viața) și datorită grimasei zâmbărețe de clovn dintr-un film de groază. Însă pe de altă parte Savile a fost investigat de poliție în repetate rânduri, cel mai târziu în 2007, iar aceste investigații au inspirat sporadic declarații nedovedite de abuz sexual la adresa copiilor, care nu au trezit niciodată interesul ziarelor.

    Se pare însă că Savile a fost deosebit de viclean și i-a intimidat pe oficialii care ar fi putut să semnaleze abuzurile sale. El a fost nu numai un personaj public renumit ce a exploatat cu succes idolatrizarea britanică a sectorului nonprofit în scopul cultivării asidue a imaginii sale benevolente, dar a dat dovadă și de o capacitate sinistră de a obține informații confidențiale despre angajații spitalelor și închisorilor pe care le vizita. A știut cum să-i intimideze pe cei din jur, amintind oricui înclinat să pună întrebări incomode despre prietenii săi din conducerea poliției sau din guvern.

    Cu puțin înainte de moartea sa din 2011 persoane din conducerea superioară BBC au fost alertate în două rânduri în legătură cu o serie de acuzații noi de pedofilie la adresa lui Savile. Cu toate acestea, BBC a transmis două emisiuni de sărbătoare a carierei sale.

    Ulterior, emisiunea fanion de actualități Newsnight a decis să nu difuzeze un documentar de investigație dedicat delictelor sexuale ale lui Savile, probabil deoarece conducerea corporației s-a temut că ar putea umbri osanalele la adresa lui programate pentru Crăciunul din 2011. Se pare că Jeremy Paxman, prezentatorul formidabil al emisiunii Newsnight și care a descris fărădelegile lui Savile drept “bârfă general știută”, iar felul în care administrația BBC a tratat chestiunea drept “patetic” și “vrednic de dispreț”, a insistat pe lângă șefii săi în favoarea difuzării emisiunii, dar fără reușită.

    Mark-ThompsonMark Thompson – director general al BBC în acea perioadă și actualmente președintele executiv al ziarului New York Times – neagă faptul că ar fi auzit vreodată zvonurile despre activitatea lui Savile, sau că ar fi avut vreun rol în anularea programului de investigație al emisiunii Newsnight. Dezmințirile sale au fost contrazise de unul dintre reporterii de vârf ai organizației.

    Nouă luni după ce BBC a anulat difuzarea investigației din cadrul emisiunii Newsnight, o emisiune transmisă de ITV, post tv privat și competitor al BBC, a prezentat o evaluare devastatoare a pedofiliei lui Savile, care a declanșat o cercetare polițienească masivă. Până în prezent aproape 500 de victime au luat legătura cu autoritățile, iar poliția a documentat 31 acuzații de viol convingătoare și 199 de alte delicte grave, multe dintre ele comise în locații proprietate a BBC. Pe măsură ce tot mai multe persoane au rupt tăcerea și au dezvăluit propriile experiențe cu fosta vedetă, a devenit cunoscut faptul că Savile a molestat până și copii dintr-un azil pentru minori.

    Trebuie să notăm faptul că la începutul acestui scandal apărătorii lui Savile au scos în evidență faptul că la începutul carierei sale de gazdă a unei emisiunii de muzică pop din anii 1960 era cât se poate de “normal” pentru muzicienii rock și alte persoane din această industrie să întrețină relații sexuale cu adoratoare minore. Probabil, dar Savile a continuat să alerge după fete minore și, ocazional, băieți timp de decenii, iar victimele pe care le-a ales, în centre de detenție juvenilă sau la Broadmoor, o instituție psihiatrică intens păzită, aveau o credibilitate foarte mică atunci când s-ar fi plâns de abuzurile lui Savile.

    A doua parte a acestui scandal s-a desfășurat după ce redactorul șef de la Newsnight deja demisionase (nu înainte de a nega că ar fi fost presat să renunțe la emisiunea despre Savile) și după ce poliția a început să cerceteze acuzații de viol și pedofilie la adresa altor personalități din cadrul BBC. Într-o încercare despre care se poate spune că s-a dorit a distrage atenția publicului de la dezastrul Savile, Newsnight l-a acuzat pe un politician conservator ieșit la pensie de delicte similare. Acuzația, lipsită de temei, s-a bazat pe probe nefondate: amintirile unei victime de vârstă mijlocie, ale cărei alte acuzații mai vechi se arătaseră a fi false și care au costat scump revista Private Eye, sub formă de amenzi pentru calomnie.

    Această investigație Newsnight a fost încredințată unui grup jurnalistic mai puțin cunoscut, numit Biroul Jurnalistic de Investigație și condus de un fost producător BBC. Nimeni de la BBC nu a verificat integritatea investigației și nici măcar nu a verificat dacă fotografia politicianului a fost arătată acuzatorului. Se pare că angajații de la Newsnight operează din reflex cu aceleași supoziții care guvernează departamentul de ficțiune dramatică de la BBC – anume că răufăcătorul trebuie să facă parte din establishmentul vechi, alb și bogat. Faptul că politicianul în cauză, lordul McAlpine, a fost un asociat de încredere al Margaretei Thatcher – pe care BBC nu a iertat-o niciodată pentru faptul că a câștigat alegeri generale și a schimbat chipul politicii britanice, și cu atât mai puțin pentru faptul că a forțat în 1987 demisia lui Alasdair Milne, director general al BBC – probabil că i-a determinat pe producătorii de la Newsnight să creadă în tendințele atribuite acestui politician de către acuzatorul său.

    BBC s-a aflat și în centrul altor scandaluri în ultimii ani, dar niciunul – nici măcar afacerea Gilligan–Kelly din 2003, legată de sinuciderea unui om de știință guvernamental numit ca sursă a raportului care susținea că guvernul britanic exagerase dovezile în favoarea unui arsenal de arme de distrugere în masă aflate în posesia lui Saddam – nu a provocat nivelul actual de introspectivă și critică din afară.

    primark-demoPanorama, o emisiune de jurnalism de investigație, a afirmat în 2008 că firma Primark, deținătoare a unui lanț de unități comerciale tip ‘magazin universal’, se folosește de forța de muncă a copiilor în locații din India. Primark a reclamat secvențele, înfățișând băieți exploatați în ateliere de producție din Bangalore, ca fiind frauduloase. O anchetă întreprinsă de BBC Trust a concluzionat că scenele din Bangalore au fost “cât se poate de probabil” rodul unei înscenări.

    Cu un an mai devreme BBC fusese nevoit să ceară scuze reginei Elisabeta a II-a, după ce a transmis un clip video ce fusese astfel editat încât să sugereze că regina a ieșit furioasă de la o sesiune de portrete cu fotografa Annie Leibovitz. O anchetă internă din același an a relevat faptul că o emisiune radio a postului BBC6 obișnuia să organizeze competiții trucate, în care erau înmânate premii inexistente către un “public” de participanți format din prieteni ai echipei de producție. Aceasta a fost doar una din multiplele instanțe de emisiuni cu public trucate în ultimul deceniu.

    Sir-David-AttenboroughAnul trecut s-a aflat că Sir David Attenborough, autor celebru al unei serii de documentare despre natură, cum ar fi Viața pe Pământ, s-a folosit de secvențe trucate pentru documentarul Planeta Înghețată: o secvență înfățișând doi ursuleți polari nou născuți nu a fost filmată “sub gheață” în Arctica, ci a fost regizată într-o grădină zoologică olandeză, cu tot cu zăpadă artificială. Mașina de relații publice a BBC a răspuns indignării publice afirmând că nu se poate vorbi despre decepție, întrucât circumstanțele reale ale secvenței în cauză erau recunoscute într-un colț obscur al unui sit BBC. Spre surprinderea celor care au admirat în trecut secvențele extraordinare din filmele sale, însuși Attenborough a admis că astfel de măsuri sunt normale și justificabile; ulterior s-a aflat și despre alte secvențe cu urși polari care au fost înscenate în captivitate și nu filmate în sălbăticie. Mai recent Attenborough a afirmat, cu ocazia unui nou documentar, că unele regiuni din Africa s-au încălzit cu 3.5 grade Celsius pe parcursul ultimilor 20 de ani. BBC a sărit în apărarea acestei declarații, citând rapoarte produse de Oxfam și Christian Aid, dar ulterior a admis că nu există nicio bază faptică reală pentru o astfel de afirmație.

    De obicei angajații și suporterii BBC împreună cu serviciul de relații publice au respins cu succes chiar și cea mai bine articulată critică drept motivată politic, sau ca amenințare la adresa independenței și obiectivității mult lăudate ale BBC. Reproșurile de partizanat politic constant și endemic au fost cel mai ușor de respins, mai ales deoarece prea puțini înțeleg faptul că BBC nici măcar nu conștientizează prejudecățile sale cele mai evidente – cele împotriva Israelului și Americii.

    Scandalul recent cântărește mai greu în primul rând datorită efectului cumulativ al unor scandale anterioare mai mici, din care unele, cum ar fi reportajul plin de dispreț din perioada sărbătoririi celor cinci decenii pe tron ale reginei Elisabeta a II-a, au scos în evidență atitudinea elitistă a administratorilor acestei corporații. Apărătorii BBC – o instituție în continuare mult apreciată – se tem că afacerea Savile-McAlpine ar putea pune capăt sistemului curent de finanțare, în virtutea căruia veniturile BBC provin mai ales din impozitul de televiziune, anual și obligatoriu în Marea Britanie.

    gaskellOrice persoană din Marea Britanie care se află în posesia unui televizor trebuie să achite suma de $228 anual pentru autorizația de a viziona transmisiuni de televiziune. Acest impozit totalizează $5.5 miliarde anual. (Încă $2.4 miliarde provin de la BBC Worldwide, divizia comercială a corporației.) Editorialistul conservator Charles Moore l-a descris drept “cel mai regresiv și lipsit de scrupule dintre toate impozitele percepute de guvern”. Săracii sunt afectați mai mult decât cei bogați. Suporterii BBC justifică impozitul ca fiind necesar pentru finanțarea filmelor de epocă și programelor de actualități lăudate de critici și vizionate mai ales de clasa superior-mijlocie.

    În realitate ecranizările de epocă frecvent achiziționate de PBS (televiziunea publică din SUA) și emisiunile de actualități, unanim apreciate drept exemple rafinate de jurnalism “obiectiv”, reprezintă o mică parte din producția și bugetul BBC. BBC cheltuiește mult mai mult pe încercarea de a face competiție la cel mai mic numitor comun, producând gunoaie cum ar fi Mai Fierbinte Decât Fica Mea, Sânii Mei Bărbătești și Eu, sau Soare, Sex și Părinți Suspicioși – o emisiune în care participanții adolescenți sunt duși la Marea Mediterană și încurajați să adopte un comportament imoral, fără să știe că BBC le facilitează părinților să îi urmărească în secret. BBC, nu televiziunile comerciale rivale, a fost prima care a important în Marea Britanie rebutul numit Big Brother. Nu cred că mai trebuie menționat faptul că piața are o capacitate confirmată de a finanța astfel de emisiuni.

    […]

    Transmisiunile BBC sunt recepționate de 97% din populația britanică și de cel puțin 224 milioane de oameni în lume. BBC are o influență extraordinară asupra discursului politic și cultural britanic, o influență mai mare decât cea de care se bucură New York Times în Statele Unite. (Are de asemenea o influență deosebită asupra jurnaliștilor americani de elită, în special asupra celor specializați în politica externă.) Cei unși de BBC drept figuri intelectuale sau culturale importante devin în mod invariabil celebri sau influenți; cei pe care îi ignoră au dificultăți de a atrage atenția.

    Cu toate că este administrată ineficient de o birocrație enormă și greoaie, corporația se folosește cu succes și fără scrupule de influența ei politică și de poziția dominantă în industria televiziunii, radioului și internetului (impozitul TV îi permite să plaseze extrem de mult material pe web) pentru a împiedica orice competitor potențial să dezvolte o putere mediatică similară. Atunci când imperiul mediatic Murdoch a încercat să achiziționeze BSkyB (cel mai mare operator de televiziune prin satelit din țară și principalul concurent la serviciul de televiziune “gratis” al BBC), BBC împreună cu ziarele Guardian, New York Times și alte organizații au convins Ofcom – agenția britanică de reglementare a sectorului de radio, televiziune și telecomunicații – să nu aprobe preluarea BSkyB de către News International. Înainte și după scandalul telefoanelor interceptate ilegal de angajați ai mai multor publicații aparținând News International, reportajul BBC despre Murdoch și ziarele sale a fost ostil pe față, în contradicție cu obligația statutară de a năzui din răsputeri spre obiectivitate și imparțialitate.

    Într-adevăr, BBC dispune de o asemenea putere încât ar putea trece drept o altă branșă guvernamentală, chiar dacă una fără legitimitate democratică. Fără îndoială se comportă ca un fel de opoziție permanentă la conducătorii aleși ai țării. Acest lucru ar putea fi un lucru pozitiv în teorie, un mecanism suplimentar de control și echilibru asupra puterii înfumurate a statului, dar se poate spune că în practică are un efect subversiv asupra democrației britanice. Un aspect izbitor în legătură cu reportajul despre actualitatea politică, mai ales din perspectiva unui străin, constă în atitudinea afișată de reporteri față de politicieni. Această atitudine e oglindită și de programele de comedie și ficțiune dramatică, care au tendința, aproape în mod uniform, de a-i zugrăvi pe politicieni drept mincinoși și pungași, la fel de nocivi ca marile corporații sau directorii de firme de afaceri.

    Atunci când unul dintre marii inchizitori ai BBC, cum ar fi intimidantul Jeremy Paxman, ia interviu unui politician, tonul său face de obicei clar faptul că politicianul este un mincinos care merită să fie expus ca atare. Prezentatorii din cadrul emisiunii matinale Today se comportă în același fel: politicienii sunt drojdia societății, împreună cu americanii, generalii, preoții catolici, bancherii și, desigur, purtătorii de cuvânt ai guvernului Israelian, cu toții niște mincinoși și nemernici ipotetici. Dacă sunt confruntați, cei din BBC justifică această atitudine agresivă drept curajul de a grăi adevărul în obrazul puterii, dar această atitudine seamănă mai mult cu exercitarea puterii fără responsabilitate. În cele din urmă cei intervievați sunt reprezentanții aleși ai poporului, iar cei care iau interviurile sunt tribuni autonumiți, finanțați din bugetul public și reprezentând presupunerile și prejudecățile noii clase stăpânitoare.

    Sunt de ajuns doar câteva zile de ascultat programele radiofonice ale BBC, sau de vizionare a programelor de știri pentru a sesiza predilecțiile instituționale ale acestei organizații. Nu veți auzi niciodată vreun reporter sugerând că statul ar trebui să joace un rol mai mic în unele aspecte ale vieții naționale, că imigrația în masă și nerestricționată ar putea avea efecte adverse, sau că programele de asistență socială ar putea avea consecințe sociale nedorite, ori că ar putea deveni vulnerabile la abuz din partea recipienților. Cu siguranță nu veți întâlni niciun fel de scepticism la adresa ONU, a programelor de ajutorare a țărilor subdezvoltate, sau la adresa Uniunii Europene. Orice persoană care nu este convinsă de beneficiile unui suprastat european e considerată bigot sau dinozaur, sau oarbă la șarmul evident al “Europei” închipuite de cei moderni și culți.

    În ce privește viața politcă internă BBC a afișat, cel puțin începând cu perioada Thatcher, un dispreț instituțional față de Partidul Conservator: angajații BBC pro-conservatori sunt la fel de numeroși ca redactorii de la New York Times care votează cu Republicanii. Nu e o surpriză, în fond BBC publică anunțurile pentru angajări în ziarul stângist The Guardian.

    Mult timp de transmisie este dedicat unor buletine de campanie care presupun existența și pericolele încălzirii globale datorate activității industriale umane, iar imparțialitatea se evaporă complet când se discută subiecte ca energia solară sau taxe ecologice. Multiculturalismul, cu toate că discreditat în general în Marea Britanie, continuă să fie o doctrină internă a BBC (seminarele dedicate diversității sunt o realitate sumbră a activității cotidine BBC), iar reporterii și persoanele care se ocupă de interviuri sunt printre cei mai tenace susținători. Cu toate că unul dintre directorii generali ai BBC, activistul laburist Greg Dyke, a acuzat corporația de a fi „respingător de albă”, personalul BBC cuprinde deja o proporție de minorități mai mare decât cea a națiunii pe ansamblu, iar aceasta e și mai mare în rândul prezentatorilor de știri. (Prezentatorii de origine sud-asiatică, africană, sau caraibeană vorbesc cu tradiționalul accent de Oxbridge, marca BBC, pe când prezentatorii albi trebuie să vorbească cu un puternic accent regional sau specific clasei muncitoare, greu de înțeles.)

    Olimpiada de la Londra din 2012 - BBC refuză să recunoască Ierusalim drept capitala israeliană și inventează o capitală palestiniană în Ierusalimul de Est.

    Olimpiada de la Londra din 2012 – BBC refuză să recunoască Ierusalim drept capitala israeliană și inventează o capitală palestiniană în Ierusalimul de Est.

    Cititorii revistei Commentary au probabil deja impresia că departamentul de știri – cel mai mare din lume al oricărei organizații de presă – are o problemă israeliană, deoarece în SUA a fost difuzată pe larg știrea că Barbara Plett, corespondentul BBC din Ierusalim, a izbucnit în plâns în timp ce realiza un reportaj despre moartea lui Yasir Arafat. (O anchetă BBC a răspuns la nemulțumirea publicului afirmând că reportajul ei s-a conformat standarelor de „echitate, acuratețe și echilibru”). Plett, originară din Canada, este în prezent corespondentul BBC de la ONU și este în continuare obsedată de Israel. Alt corespondent BBC din Israel, jurnalista irlandeză Orla Guerin, a confecționat odată un reportaj despre o interdicție de a ieși din casă în Betleem, intitulat „Cum au furat israelienii Crăciunul”. Dar cei mai anti-israelieni sunt unii dintre corespondenții locali din Gaza, care în unele cazuri nu sunt altceva decât activiști susținători ai organizației Hamas; cu toate acestea, „echilibrul” lor este afirmat cu tărie de BBC.

    Uneori antisionismul simplist al corporației crează necazuri angajaților: a fost aproape sigur un factor în răpirea din 2007 a lui Alan Johnston, corespondent în Gaza, de către gangsteri afiliați cu Hamas. Johnston, asemeni altor reporteri BBC, era atât de apropiat de Fatah încât era considerat în Gaza drept un agent Fatah. Mustafe Barghouti, ministrul palestinian de informații, l-a descris drept „cineva care a făcut multe pentru cauza noastră”.

    Dintre toate atitudinile politice pe care BBC le adoptă din reflex, zelul împotriva Israelului iese în evidență datorită calităților sale viscerale și obsesive. Organizația produce mai multe documentare despre Israel și palestinieni decât despre orice alt subiect străin. Evenimentele din Israel și teritoriile palestiniene sunt necontenit cap de afiș pe situl web al BBC, chiar și atunci când au loc evenimente zguduitoare în alte părți ale lumii, la care te-ai aștepta să suscite interes din partea progresiștilor. „Experții” BBC în problemele Orientului Mijlociu au fost aproape toți surprinși de primăvara arabă; atât de concentrați erau pe Israel și atât de convinși de ideea că toate problemele Orientului Mijlociu izvorăsc din prezența sionistă. Un raport intern oficial despre tendința anti-israeliană din cadrul BBC, realizat de Malcolm Baen în 2004, a fost interzis pentru publicare, probabil deoarece confirmă ceea ce se bănuia de mult timp. Atunci când au fost făcute cereri de obținere a raportului în numele legii libertății accesului la informație, corporația a tocat aproape 400.000 dolari sub formă de cheltuieli judecătorești pentru a nu-l da publicității.

    Ideile preconcepute la nivel instituțional, evidente în unele emisiuni de știri și actualități, sunt adesea oglindite sau exagerate în emisiunile de divertisment produse de BBC. Un exemplu clasic este serialul de spionaj Spooks, ce prezintă o lume în care nu există terorism islamic, iar amenințările islamiste se arată invariabil a fi doar șiretlicuri puse la cale de agenții răi ai Mossadului, sau de extremiști de dreapta autohtoni. Filmele dramatice serioase sunt și mai slabe. Corporația finanțează în fiecare an producția unor filme greoaie de agitație propagandistică ce sunt aproape hilare prin seriozitatea lor stângace, cum ar fi Fata din cafenea, un efort recent de ridicare a nivelului de conștiință al telespectatorilor, cu Bill Nighy în rolul de consilier politic dedicat luptei împotriva sărăciei din Africa și a datoriilor financiare ale lumii a treia. Corporația a cultivat carierele a numeroși dramaturgi activiști lipsiți de talent, cum ar fi Stephen Poliakoff, a căror operă inertă constă în bifarea căsuțelor corecte politic.

    Cel mai important lucru de înțeles în legătură cu predilecțiile BBC este că, asemeni obsesiilor sistemice cu tinerii și celebritățile, BBC nu își dă seama de ele și nici nu sunt cerute în mod oficial și explicit. Nu există ordine de sus care să amintească jurnaliștilor că Israel trebuie considerat drept cea mai mare amenințare la adresa păcii, libertății și dreptății, sau că oamenii de afaceri trebuie tratați în general ca escroci, până la proba contrarie. Acestea sunt lucruri pe care oricine din corporație le crede în mod sincer, în același fel în care se știe că pământul e rotund. Mai mult de atât, acestea sunt lucrurile pe care ei cred că oricine – adică orice persoană inteligentă, educată și decentă – le crede de asemenea.

    Ținând cont de această perspectivă nu trebuie să constituie o surpriză faptul ca BBC s-a concentrat pe un aristocrat conservator pentru a diminua impactul acuzațiilor de pedofilie. În cele din urmă, pentru marea majoritate a jurnaliștilor, producătorilor și managerilor de la BBC conservatorii, cu c sau C, sunt de pe altă lume: anormali prin definiție și prezumptiv motivați de impulsuri neinteligibile și neatrăgătoare. Unii purtători de cuvânt ai BBC au fost realemente surprinși când lordul Alistair McAlpine (a cărui identitate a fost dezvăluită pe Twitter) s-a dovedit a fi victima unui caz de identificare greșită.

    Acest lucru e ușor de înțeles pentru oricine care cunoaște persoane ce lucrează pentru BBC. Mulți absolvenți de universitate din aceeași promoție cu mine s-au angajat la BBC. Erau toți cam de același fel, ca și cum ar fi făcut parte din aceeași clică încă din liceu. Erau tineri din clasa de mijloc, cu aptitudini medii și cu vederi convenționale, adică previzibl liberale și de stânga. Aveau în comun idei ușor boeme despre cultură ca fiind o întreprindere progresistă și erau dispuși să se conformeze la modele intelectuale în vogă. (Au fost, desigur, și excepții: fata a cărei aură de atracție sexuală și vestimentația ieșită din comun ascundeau opiniile ei sceptice despre virtuțile lumii a treia, sau comunistul dur de origine muncitorească, a cărui traiectorie eccentrică l-a dus în cele din urmă în redacția ziarului Washington Times, un ziar de dreapta din SUA). Cei cu care mențin contactul după atâtea decenii au aceleași presupoziții și atitudini pe care le aveau în perioada Thatcher. Conservatorii nu au inimă, sunt lacomi, snobi și probabil devianți sexual, într-un mod reprimat și periculos. ONU e bună, organizațiile de ajutorare a lumii sărace sunt bune, activiștii pentru pace sunt buni, sindicatele sunt bune, iar Uniunea Europeană este bună.

    Este greu de evitat concluzia că la originea problemelor instituționale ale BBC se află o anumită apreciere de sine și o îngâmfare datorată simțului de apartenență la o organizație care se consideră formată din oameni deosebit de inteligenți, educați și culturalizați. Pentru o organizație cu această viziune exaltată despre sine și care se bucură de atâta încredere, BBC s-a arătat capabil de cele mai mari abuzuri birocratice. S-ar putea ca o parte din reputația BBC să fie acum de nerecuperat.


    În original:
    The Decline and Fall of the BBC

    3 gânduri despre “O corporație model

    1. Cand a fost infiintat BBC, Imperiul Britanic era inca pe cai mari. Imperiul Britanic nu mai este, BBC a ramas! To big to fail! Niciun politician, niciun partid, niciun guvern nu va avea curajul sa se gandeasca, macar, „sa ucida balaurul”, cu atat mai putin sa faptuiasca lucrul acesta. Sunt tratati ca niste servitori? Pai asta si sunt – servitorii opiniei publice! Cea mai mare putere in democratiile de azi! Vremurile cand media doar informa, au apus de mult. Acum ea conduce, pentru ca ea este in realitate nu numai vocea, dar si creierul „opiniei publice”; care e cea dintai putere! Politicienii de azi sunt mai preocupati de cum stau in sondaje, adica, de ce zice despre ei „opinie publica”, decat de misiunea lor, aceea de a conduce „masina” pe un drum bun, fara gropi. Cineva spunea cu multi ani in urma: „Pe vremuri oamenii politici se inconjurau de filozofi, acum se inconjoara de ziaristi”. Si azi, oamenii politici tot cu ziaristii, numai ca sunt inconjurati, nu se mai inconjoara.
      Asa ca, imi pare rau sa-l contrazic pe autor, dar BBC se va prabusi atunci cand, in Marea Britanie, „opinia publica” nu va mai fi cea dintai putere.

    2. 🙂 si totusi, au existat divizii ale BBC in care conducerea a intervenit in continutul redactional si in „selectia” jurnalistilor. si, desigur, cei care n-au putut accepta si-au dat demisia. Nu din ziare vorbesc. Atat.

    3. Articolul e f interesant. Pacat ca e asa prost tradus. E f greu de inteles daca nu stii engleza ca sa iti dai seama cum trebuie sa fi sunat textul original. Oricum, extrem de interesant. Si ingrijorator, in acelasi timp.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.