Eroii de la Râmnicu Sărat nu au nevoie de mise-en-scène

Am întâlnit mulţi foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat. Tatăl şi bunicul meu, Ioan Bărbuş şi Victor Anca, au fost acolo. La fel şi prieteni foarte buni ai familiei: Camil Demetrescu, Radu Niculescu Buzeşti, pr. Ştefan Tătaru, Ion Diaconescu. I-am întâlnit și pe cardinalul Alexandru Todea, Corneliu Coposu, Ioan Ovidiu Borcea, Augustin Vişa, Ilie Lazăr, Ion Puiu şi Cornel Velţianu.

Nu semănau între ei. Despre unii am aflat doar în ultimii ani că au fost acolo. Ştiam despre toţi că au făcut închisoare şi ei vorbeau fără să se ferească de acest lucru, însă nu dădeau detalii legate de chinuri şi umilinţe. Erau foarte manieraţi şi învăţaţi. Spuneau lucrurilor pe nume fără ocolişuri şi metafore. Sfinţii erau sfinţi, prietenii, prieteni. Criminalii şi nemernicii nu erau menajaţi, însă nu îi analizau prea mult.

Eroii care au fost la Râmnicu Sărat nu pot fi definiţi numai prin momentul în care au fost puşi la încercare de slujbaşii răului şi nu se poate accepta să fie prezentaţi ca nişte epave ciuntite de suferinţă. E necinstit să se prezinte pe larg detalii legate de regimul de detenție dacă se uită să sublinieze statura uriașă a caracterelor, faptele lor dinainte de închisoare, gesturile lor de eroism și, pentru cei care au supraviețuit, curajul cu care au luat totul de la capăt și generozitatea cu s-au dăruit și altora după închisoare. Eroii nu sunt destinați studiilor de caz. A-i reduce la acest statut este o lipsă de omenie și de înțelegere a situației și e, de fapt, tocmai ce au vrut și torționarii lor, să îi transforme în niște obiecte. Nu pot fi luați pe bucățele și puși sub lupă ca secțiunile histologice. Trebuie să fie priviți cu respect, cu smerenie și cu dragoste, în întregimea lor, ca pe niște personalități puternice și împlinite ce erau.

Insistenţa asupra suferinţei nu arată o înțelegere matură a mesajului închisorii Râmnicu Sărat. E adevărat că cei care au trecut pe acolo au suferit cu multă demnitate peste măsură de mult, însă suferinţa nu i-a răpus. Sunt în dezacord net cu cei care prezintă numai groaza prin care au trecut şi uită să adauge de fiecare dată că ei au depăşit-o. Înţeleg că poate părea o impietate să se distragă atenţia de la foame, frig, bătaie, reguli absurde, prostie neagră, gratii, câini, ziduri întunecate, mai ales astăzi, când se vorbeşte de victimele comunismului între ghilimele, după cum nota Profesorul Tismăneanu. Totuşi, ar fi neadevărat şi nedrept ca cineva să reţină că răul ar fi avut ultimul cuvânt.

Eroii de la Râmnicu Sărat nu şi-au putut permite luxul să se oprească la suferinţă nici în închisoare, nici după aceea. Ajunşi acolo ca puşcăriaşi vechi, erau siguri pe ei, ştiau când să tacă şi când să dea o replică în timpul anchetelor, erau rezistenţi la presiuni fizice şi adaptaţi la gherila psihologică. Voiau şi puteau să facă faţă încercărilor. Credinţa creştină le-a ţinut speranţa vie pentru a rezista în acele condiții. Nu în ultimul rând, au fost oameni modeşti şi raţionali. Nu s-au pierdut în autocontemplare şi autocompătimire. După închisoare nu li s-a împuţinat omenia și nu le-a pierit cheful de viaţă. Dimpotrivă, au luat totul de la început, au muncit, au învăţat, şi-au crescut copiii, nepoţii sau fii spirituali. Din dosarele lor de la Securitate reiese că reintraseră normal în societate, erau competenţi, se înţelegeau bine cu colegii şi erau corecţi – rămânând, evident, „cei mai periculoşi duşmani ai regimului”. Cei care au fost duși la Râmnicu Sărat nu au fost aleşi în primul rând după notorietate. Mulţi erau cunoscuţi, însă nu toţi. Numitorul lor comun a fost rezistența la anchete și refuzul iluziilor și al ambiguităţilor. Ei ar fi fost primii transportaţi în URSS. De ei se temea cel mai mult regimul. De tăria caracterului lor mai mult decât de opiniile politice şi de popularitatea lor.

rs-inchisoare

Trebuie să se înţeleagă că cei care au învins acel sistem dement au avut o putere care a depăşit simpla supravieţuire. Nu doar şi-au târât zilele, ci au fost mai tari decât Nicolschi, Enoiu şi Vişinescu. E de neînchipuit ca cineva să se gândească să arunce o găleată de apă în patul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu sau să îl bată pe acel om paralizat care trecuse cu distincţie şi curaj prin mulţi ani de închisoare. Totuşi s-a găsit bruta care să facă aşa ceva. E zguduitor şi să ni-l imaginăm pe cardinalul Todea plin de sânge, umilit, porcăit de vreun ratat ca Enoiu. O minte strălucitoare, un munte de om, în puterea vârstei, cu capul drept, cu ochii vii, batjocorit de un haidamac dezechilibrat psihic. Scenele acestea au existat în modul cel mai real. Cei care le-au trăit de partea binelui au fost destul de puternici ca să nu se oprească la ele, ci să îşi concentreze forţele spirituale şi fizice pentru scopul luptei pe care și-o asumaseră.

Este foarte important să se înțeleagă toată lecția care se dă la Râmnicu Sărat. Nu torţionarii au avut ultimul cuvânt. Binele a avut, proporţional, o putere mai mare decât răul însuşi. Fiarele psihopate trebuie să fie arătate cu degetul şi făcute de ruşine, însă atenţia nimănui nu trebuie să se oprească mai mult decât e necesar asupra lor. Nu Vişinescu a scris istoria României, ci Ion Mihalache, Victor-Rădulescu Pogoneanu, Alexandru Todea, Camil Demetrescu, Radu Niculescu-Buzeşti, Ion Diaconescu, Victor Anca, Ioan Bărbuş, Ştefan Tătaru, Mihai Godo, Mihai Balica, Emil Boşca-Mălin, Ioan Ovidiu Borcea, Horia Macellariu, Constantin Pantazi, Ion Arsenescu, Ion Puiu şi alţii.

E adevărat că e greu să se accepte atâta suferinţă şi non-sens şi că e aproape la fel de greu ca dincolo de ele să se vadă victoria asupra acestora prin rugăciune, încredere, smerenie şi curaj. Totuşi, victoria asupra ororii este lecţia care ne este transmisă la Râmnicu Sărat. Dacă acest mesaj nu se vede sau este împins într-un plan secundar, atunci închisoarea va fi doar un al doilea castel al lui Dracula şi nu va intra în mod demn și semnificativ în memoria oamenilor și în istora ţării.

Aşadar, la Râmnicu Sărat eroii trebuie să aibă locul de cinste. Zidurile închisorii trebuie să vorbească despre eroi. Numai despre ei. (Spațiul din jur este suficient de mare pentru a se construi alături săli de conferințe, care să ofere, dacă este necesar și sunt fonduri, ocazia unor tinere talente să își desfășoare imaginația prin metafore arhitecturale și/sau artistice). Pentru a onora eroii cum se cuvine este de ajuns să se repare clădirea ca să fie cunoscută de toată lumea aşa cum a fost înainte de 1963. Provocarea este de a prezenta victoria omeniei asupra drăcescului, nu de a asalta vizitatorii cu informaţii numeroase şi complexe sau de a-i introduce în arhitectura provocatoare a viitorului. Trebuie să fie lăsaţi să se întâlnească cu oamenii adevăraţi care au fost acolo, care au fost izolaţi şi au tăcut mult prea mult timp pentru ca să li se mai dicteze şi acum limitele şi condiţiile în care să se fie cunoscuţi de public. Sunt personalităţi foarte puternice, cu un trecut clar și bine documentat. Nu au nevoie de intermediari sau de ţuţeri, nici de recomandări din partea nimănui. Trebuie numai să li se permită să fie cunoscuți de public.

Viitorii vizitatori ai închisorii nu trebuie să fie mai sofisticaţi după ce ies din acel loc, ci să fie mai oameni. Să vrea să fie la înălţimea preţului cu care au fost plătită libertatea în România şi să înţeleagă că ei sunt nepoţii şi strănepoţii de care nu au avut parte eroii de la Râmnicul Sărat.

The following two tabs change content below.

6 gânduri despre “Eroii de la Râmnicu Sărat nu au nevoie de mise-en-scène

  1. Dacă acest mesaj nu se vede sau este împins într-un plan secundar, atunci închisoarea va fi doar un al doilea castel al lui Dracula şi nu va intra în mod demn și semnificativ în memoria oamenilor și în istora ţării.

    Bine zis…

  2. Cred ca sunt deja pe un plan tertiar ( impinse, aceste lucruri). In generatia mea ( 40 si) cand se deschide ( rarisim) subiectul, ma lovesc fie de indiferenta, fie de un soi de zeflemea (hai ca n-o fi fost chiar asa) sau, si mai grav, de o cretina ( nu gasesc alt cuvant potrivit) convingere ca bine, s-a intamplat, dar oricum asa ceva nu se mai repeta, bref, nu mai are relevanta. Eu raman muta o vreme pentru ca imi sta mintea in loc, efectiv. E un tip de deficit cognitiv si de incapacitatea intelectuala care ma dezarmeaza temporar. Si marturisesc ca nici dupa ce imi revin nu gasesc intotdeauna cuvintele potrivite, la moment, ca sa explic de ce conteaza, si ca pe ignorarea trecutului si a acestor exemple de oameni se bazeaza infrangerea noastra ca natie, acum si pe mai departe.
    Aceeasi reactie primesc cand vorbesc despre decembrie 1989 . Aceeasi si cu privire la ianuarie 1990, la Piata Universitatii 1990, la marsul camasilor albe din iulie 1990, samd.
    Nu stiu cand si daca se poate depasi acest deficit cognitiv si intelectual atat cat istoria sa redevina semnificativa in constiinta mai multor oameni, pentru ca e clar ca massmedia de mare audienta si puterea politica face tot posibilul sa impiedice lucrul asta, iar oamenii sunt din ce in ce mai putin interesati. De citit nici nu se pune problema ( si articolele de gen li se par prea lungi). Eu voi retransmite totusi linkul, pentru ca nu ma pot abtine. insa raman circumspecta cu privire la cati vor citi sau intelege semnificatia. Nu stiu. chiar nu mai stiu.

  3. Pe oameni, pe cei pe care ii mai intereseaza, daca ii intereseaza ceva din istoria rezistentei psihice si morale la teroarea totalitarista, nu e simbolul, semnificatia profunda, lupta dintre bine si rau in formele lor „extreme” ( daca pot spune despre bine asa), ci din pacate detaliile grotesti, oroarea in sine, fara sensul ei sau al depasirii ei.
    ASta-i foarte trist.

  4. Ioana, ai dreptate, amnezia e o boală, nu e o soluție. Chiar zilele trecute, mama povestea cuiva despre închisori și rezistență, și îi spunea că nu crede că generațiile de astăzi ar mai putea să facă față unor astfel de încercări. Spunea mama „noi am fost crescuți altfel” – cu credință în Dumnezeu, cu patriotism, cu spirit de jertfă, învățați că sunt lucruri mai importande decât viața – Adevărul, libertatea, fidelitatea, demintatea, curajul, tăria. Acum nu prea se mai inistsă pe asemenea chestii. Și în vremurile noastre, oamenii sunt traumatizați din te-miri-ce, nevrozați, tot numai cu pastile de dormit, cu psihoterapie, tot cu depresii și cu nervii în batistă. Nu numai că nu se pune problema să reziste la presiuni și la tortură, ei nu se simt în stare nici măcar să citească despre suferința și rezistența altora. Că riscă să se stresseze și să nu mai doarmă…

  5. Chiar dacă eroii și valorile lor nu mai sunt la modă, asta nu schimbă esența lucrurilor. Eroii și valorile nu sunt opționale pentru o societate. Fără ele se spulberă infrastructura morală a societății, după cum vedem acum și după cum s-a văzut și în alte perioade de decadență ale istoriei. E vorba de lupta dintre bine și rău nu numai de înțelegerea istoriei. Și aici partea bună e că rolul nostru e indispensabil, dar rămâne totuși unul secundar. Adevărul are mai multă putere decât noi și dacă e așa speranța nu moare ultima, ci nu moare niciodată, după cum spune PS Mihai Frățilă.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.