Turcia: închisoare pe viață pentru „mesaje subliminale”

0

Condamnarea de vineri, pe viață, a celor șase jurnaliști turci, nu prea a făcut prima pagină a niciunei publicații de la noi sau de oriunde altundeva. Ați auzit ceva despre marile proteste de solidaritate cu jurnaliștii turci, ale jurnaliștilor ori ale activiștilor civici de pe undeva? Nici eu. Mai ales că nu a fost nici o surpriză. Cumva era de așteptat să se dea condamnările astea. Ești jurnalist onest? Atunci e clar că o să tot dai de necazuri. Încerci să fii jurnalist onest într-o țară aflată sunb dictatură? În condițiile astea e clar că ai zilele numărate! Așadar, nimic nou sub soare. Iar în Turcia, cu atât mai puțin. Și fără pretextul loviturii de stat, în Turcia zilelor noastre jurnaliștii sunt ținte ușoare ale regimului, iar sistemul juridic acționează urmând voia sultanului, fără să fie nevoie de ordine explicite. Judecătorii știu bine ce decizii au de luat ca să nu ajungă și ei în boxa acuzaților. Fusun Erdogan, jurnalistă arestată în 2006, ținută doi ani închisă fără să i se spună ce acuzații i se aduc, și condamnată apoi la închisoare pe viață, la care s-a mai adăugat un supliment de pedeapsă de trei sute de ani, nu participase la nici o lovitură de stat.

Ținută ilegal în închisoare de judecători care refuzau să aplice legile turcești în vigoare, a putut fi eliberată numai datorită intervenției internaționale. Faptul că Fusun Erdogan are și cetățenie olandeză a ajutat mult la eliberarea ei. Alt fel, cine știe dacă ar fi fost eliberată…

Mehmet Altan, Ahmed Altan și Nazli Ilicak – sursa foto

Revenind la cei care au fost condamnați săptămâna trecută, aceștia sunt:
– Nazli Ilicak, jurnalistă, în vârstă de 73 de ani;
– Ahmed Altan, 67 de ani, romancier și jurnalist;
– Mehmet Altan, fratele lui Ahmed, 65 de ani, autor de cărți de teorie politică și jurnalist;
– Yakup Simcek, fost marketing manager al publicației Zaman, acum închisă de regimul de la Ankara;
– Sukru Tugrul Ozsengul, instructor la Academia de Poliție;
– Fevzi Yazici, layout designer al publicației Zaman.

Acuzați că au transmis „mesaje subliminale”, frații Ahmed și Mehmet Altan au primit pedeapsa maximă prevăzută de legile turcești în vigoare. Chiar dacă nu și-au recunoscut faptele și au pledat în favoarea eliberării lor, procurorii au demonstrat, dincolo de orice îndoială, că acuzații au comis o faptă foarte periculoasă-au trasmis „mesaje subliminale” publicului lor. Nebunia asta crudă a acuzaților ar fi putut fi condamnată alt fel, dacă Erdogan reușea să reintroduca pedeapsa cu moartea pentru fapte deosebit de grave. Și transmiterea de mesaje subliminale se cam înscrie aici, în Turcia zilelor noastre. Cum este, dealtfel, și în Rusia lui Putin.

Turcia apare pe primul loc în clasamentul țărilor care întemnițează jurnaliștii, înaintea Chinei și a Egiptului. Probabil e pe primul loc și în ceea ce privește prigonirea, întemnițarea profesorilor. Noul sultanat nu poate suporta libertatea celor educați, care gândesc liber, și care vor să educe la rândul lor pe ceilalți. Diferența față de Rusia lui Putin e că în Turcia jurnaliștii nu pot fi uciși, deocamdată. În Rusia, unde sentința se da cu maximă discreție, în subsolurile administrației de la Kremlin, executarea pedepsei se face mai aplicat, evitându-se birocrația. Astfel că, dacă în Turcia jurnaliștii incomozi sunt condamnați la pedepse lungi, de multe ori pe viață, în Rusia oamenii ăștia sunt direct executați.

în continuare, o mulțime de oameni își așteaptă, în închisoare, sentințele pentru participarea la lovitura de stat (sau ce a fost), din 2016, sau numai pentru faptul că au gândit și vorbit liber. Alții vor urma să fie arestați. Zeci de mii profesori și-au pierdut deja slujbele pentru că nu și-au ținut gura, cu acuzația oficială de participare la lovitura de stat. Participare prin diferse feluri, transmiterea de mesaje subliminale fiind, din câte se vede, una din acuzațiile cele mai grave pentru care pedeapsa nu poate fi decât maximă.

„Sărutăm lanțurile celor întemnițați” – Pius XII către greco-catolicii prigoniți

0

Venerabililor frați și iubiților fii, episcopilor,
clerului și poporului român,
în pace și comuniune cu Scaunul Apostolic.

Este ușor de înțeles: e vorba aici de Dumnezeu, de Biserică și de suflete; de aceea nu trebuie să vă pierdeți niciodată curajul; nu trebuie niciodată nesocotite sau încălcate acele lucruri care sunt impuse de conștiința creștină sau cerute de poruncile dumnezeiești, ci trebuie respectate întotdeauna cu statornicie nezdruncinată și cu zel neobosit, punându-le în practică cu toată convingerea.

Venerabili frați și iubiți fii,
salut și binecuvântare apostolică.

„Veritatem facientes in charitate – ținând adevărul în iubire” (Ef 4,15), în timp ce considerăm tristele împrejurări în care se găsește la voi Biserica Catolică, nu putem să nu lăudăm admirabilul vostru exemplu de tărie creștină și să nu ne întristăm din cauza marelui pericol la care sunt expuse drepturile sacre ale religiei catolice, în primul rând libertatea care i se cuvine. De aceea, iubirea părintească pe care o nutrim față de toți frații și fiii noștri în Hristos, și în mod particular față de voi, ne îndeamnă să vă aducem mângâierea care stă în puterea noastră în situația actuală dificilă: adresându-vă cuvântul nostru prin această scrisoare, ca și cum ați fi de față, și asigurându-vă că și noi luăm parte la necazurile și suferințele voastre, și că înălțăm pentru voi către Dumnezeu, Tatăl îndurărilor, rugăciunile noastre, la care se unesc cele ale întregii lumi catolice.

Conștiința pe care o avem despre misiunea noastră apostolică ne impune să ne ridicăm glasul pentru apărarea cauzei lui Dumnezeu și a Bisericii; „căci împotriva adevărului nu avem nici o putere; avem doar pentru adevăr” (2Cor 13,8).

Știm bine câte și ce suferințe a trebuit să îndurați până acum; știm că în mijlocul vostru nu mai există nici un episcop care să-și poată păstori liber dieceza, să îi îndrume pe preoți și să dea credincioșilor săi normele și îndrumările potrivite. Într-adevăr, toți au fost ridicați din scaunele lor și se află fie în închisoare, fie surghiuniți departe de turmele lor. Se verifică astfel, în mod tragic, cuvântul Scripturii: „Voi bate păstorul și se vor risipi oile turmei” (Mt 26,31; cf. Zah 13,7).

Numeroși preoți, datorită fidelității lor față de credința strămoșească și față de Scaunul Apostolic, și pentru că nu au consimțit sub nici o formă să se clintească din statornicia lor creștină, să își păteze conștiința sau să își trădeze istoria, fie au fost deportați din patria lor în regiuni îndepărtate, fie au fost osândiți la muncă silnică sau aruncați în închisoare.

Mai știm apoi că Biserica Greco-Catolică, atât de înfloritoare între voi prin numărul credincioșilor și prin virtuțile ei, este considerată de lege ca fiind dispărută, iar sfintele lăcașuri și instituțiile ei au fost destinate altor scopuri, ca și cum acest lucru ar corespunde dorințelor și aspirațiilor credincioșilor înșiși; numeroase comunități călugărești, de bărbați și de femei, au fost risipite, iar școlile în care tinerii, sub îndrumarea acestor călugări, își deschideau mintea spre lumina înțelepciunii umane și creștine, și creșteau în integritatea moravurilor și în deprinderea virtuților, au fost interzise, ca fiind dăunătoare și periculoase pentru națiune, și încredințate altora; numeroși preoți, datorită fidelității lor față de credința strămoșească și față de Scaunul Apostolic, și pentru că nu au consimțit sub nici o formă să se clintească din statornicia lor creștină, să își păteze conștiința sau să își trădeze istoria, fie au fost deportați din patria lor în regiuni îndepărtate, fie au fost osândiți la muncă silnică sau aruncați în închisoare, unde duc încă o viață plină de mizerii, dar glorioasă în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor cinstiți.

La acestea se adaugă și faptul că în toată multitudinea de cărți, ziare și foi volante, catolicilor nu le este acordată nici o posibilitate de a se folosi de presă pentru a-și face auzit glasul, pentru ca să strălucească adevărul și pentru ca drepturile sacre ale Bisericii să fie puse în adevărata lor lumină și apărate.

Este deci ușor ca, în aceste condiții, Biserica Catolică să fie descrisă și prezentată drept un dușman periculos pentru binele public. Totuși este cât se poate de clar faptul că aceia, care sunt discipoli fideli ai creștinismului și se silesc să îi pună în practică învățăturile, nu sunt mai prejos decât nimeni altcineva în ceea ce privește iubirea de țară, respectul față de autoritățile civile, supunerea față de legile stabilite, dacă acestea nu impun lucruri contrare legilor naturale, divine sau bisericești.

Prin urmare, venerabili frați și iubiți fii, dacă sunteți loviți de persecuții și de necazuri de tot felul, pentru că doriți să păstrați întreagă credința catolică în sufletele voastre, aceasta este spre onoarea și nu spre înjosirea voastră, spre gloria și nu spre defăimarea voastră. În ochii noștri, și ai tuturor celor care pot cunoaște adevărul și își pot face auzit în mod liber glasul, voi reînnoiți măreția Bisericii primare.

De aceea, noi, care nutrim față de poporul vostru sentimente părintești și îi înconjurăm cu o iubire deosebită pe „cei prigoniți pentru dreptate” (Mt 5,10), dorim să sărutăm lanțurile celor care, întemnițați pe nedrept, plâng și se întristează mai mult de atacurile împotriva religiei, de prăbușirea instituțiilor sacre, pentru mântuirea veșnică a poporului lor pusă în pericol, decât de propriile suferințe și de libertatea lor pierdută.

Înălțați-vă cu încredere ochii și sufletele spre Cer; amintiți-vă, venerabili frați și iubiți fii, că acolo sus vă așteaptă o răsplată, adică lumina și fericirea veșnică; nu uitați că toți catolicii, împreună cu noi, părintele tuturor, înalță în întreaga lume rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, pentru ca el să binevoiască să grăbească sfârșitul atâtor dureri și mâhniri, și să dea tuturor sufletelor, popoarelor și națiunilor pacea; acea pace care asigură drepturile sacrosante ale religiei, care apără demnitatea și libertatea de conștiință a fiecăruia, care unește printr-o legătură de prietenie toate popoarele, fără nici o deosebire nedreaptă. Aceasta este pacea pe care o dorim și pe care de atâta vreme o recomandăm prin cuvânt, prin îndemn și prin faptă; nu aceea care reduce Biserica la sclavie, știind bine că dacă religia este oprimată sau suprimată, înseși temeliile societății se clatină, iar cetățenii nu pot ajunge la o adevărată prosperitate și fericire.(…)

Continuați deci, așa cum faceți și acum, să răbdați cu neclintită tărie sufletească persecuțiile, suferințele, temerile; continuați mai degrabă să suportați exilul, închisoarea și pierderea tuturor bunurilor voastre, decât să vă trădați credința și să rupeți sau să slăbiți legătura foarte strânsă care vă unește cu scaunul principelui apostolilor. Să fiți siguri că niciodată nu vă va lipsi ajutorul divin, implorat prin rugăciuni.

Avem încrederea că aceste încurajări și aceste mărturii ale iubirii noastre fierbinți vor ajunge la cunoștința voastră și că prin ele veți primi puterea mântuitoare și ajutorul supranatural, ca să puteți continua să dați dovadă de neînfrânta tărie care vă caracterizează.

Este ușor de înțeles: e vorba aici de Dumnezeu, de Biserică și de suflete; de aceea nu trebuie să vă pierdeți niciodată curajul; nu trebuie niciodată nesocotite sau încălcate acele lucruri care sunt impuse de conștiința creștină sau cerute de poruncile dumnezeiești, ci trebuie respectate întotdeauna cu statornicie nezdruncinată și cu zel neobosit, punându-le în practică cu toată convingerea. Vă vor asista fără îndoială, cu ocrotirea lor eficace și cu mijlocirea lor puternică, acei sfinți din cer cu care se mândrește patria voastră; și în primul rând preasfânta Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu, pe care voi o cinstiți cu o evlavie fierbinte, și care pentru voi, fiii săi aflați în mare pericol, va mijloci de la unul său născut ajutorul dumnezeiesc de care aveți atâta nevoie; vă vor asista, de asemenea, rugăciunile noastre și cele ale întregii lumi catolice, care, într-o întrecere sfântă, vor implora de la Părintele îndurărilor ceea ce constituie dorința noastră, a voastră și a tuturor oamenilor buni: deplina libertate de a mărturisi, în particular și în public, religia voastră, și de a păstra intacte instituțiile, normele și preceptele ei.

Pentru a vă obține aceste daruri cerești și pentru a vă da mărturie de iubirea noastră părintească, vă acordăm tuturor, cu iubire în Domnul, venerabili frați și iubiți fii, binecuvântarea noastră apostolică.

Roma, „Sfântul Petru”, 27 martie 1952, anul al paisprezecelea al pontificatului nostru.

Papa Pius al XII-lea

SURSĂ: http://www.magisteriu.ro/veritatem-facientes-1952/

Centenarul fără Iuliu Maniu şi Ion Mihalache? O farsă tristă

0

Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Iuliu Maniu s-a stins, acum 65 de ani, la 5 februarie 1953, în închisoarea elitelor de la Sighetul Marmaţiei, condusă de semianalfabetul Vasile Ciolpan. Ion Mihalache a fost ucis în urmă cu 55 de ani, la 5 februarie 1963, de regimul de exterminare pe care Alexandru Vişinescu l-a instituit, la ordinele superiorilor săi, în închisoarea Râmnicu Sărat. Deşi Maniu şi Mihalache au devenit cunoscuţi pentru activitatea lor în slujba Unirii, nu marea realizare de la 1 Decembrie 1918 a fost încununarea eforturilor lor. Încununarea dragostei şi a jertfelor lor pentru România şi pentru români a fost moartea lor eroică.

Cei doi nu au fost singurii lideri ai Unirii închişi de comunişti. Majoritatea realizatorilor Unirii au cunoscut puşcăriile comuniste: liderii ţărănişti Mihai Popovici, Ilie Lazăr, Aurel Vlad, Sever Bocu, Emil Haţieganu, Ghiţă Popp, tot episcopatul greco-catolic în frunte cu Valeriu-Traian Frenţiu şi Iuliu Hossu, istoricii Silviu Dragomir, Pr. Dr. Zenovie Pâclişanu, Ioan Lupaş, Gheorghe I. Brătianu, fruntaşii basarabeni Daniel Cigureanu şi Onisifor Ghibu, liderul socialist Ion Fluieraş etc. Nu se pune problema de a considera că Iuliu Maniu sau Ion Mihalache sunt mai eroi decât cei amintiţi, ci de a constata locul lor aparte şi prestigiul de care s-au bucurat, atât în ochii celor care au luptat alături de ei, cât şi în ochii duşmanilor lor.

Ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 e simplu şi uşor de înţeles. Maniu, Brătianu, Regele şi Regina, diplomaţii, oamenii de cultură şi din presă, soldaţii care au luptat pe front, refugiaţii sau amărâţii care nu au putut să fugă de ocupaţia nemţeasca, toţi vedeau lucrurile la fel. Binele ţării era acelaşi pentru toti, indiferent de rangul social şi anii de studii. Liderii care au facut Unirea nu au inventat ţinte şi valori revoluţionare, prin care să promoveze un nou proiect de societate, imaginat în birouri şi săli de consilii rupte de viaţa oamenilor, ci doar au folosit mijloacele politice, juridice şi diplomatice pentru a pune în practică ce era în sufletul oricărui român. Toţi credeau că unitatea de limbă, religie şi cultură, alături de sacrificiile înaintaşilor, sunt suficiente pentru a face România Mare. În anul Centenarului suntem invitaţi să îi înţelegem pe cei care s-au jertfit ca să ne lase nouă o ţară întregită şi unită.

Oamenii Unirii

… au murit ucişi…, au pribegit…, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
Ei, de care lumea nu era vrednică…
(Epistola catre Evrei a Sfântului Apostol Pavel 11, 37-40)

Iuliu Maniu la BudapestaEste greu să găseşti în istoria politică a României un lider la fel de consecvent ca Iuliu Maniu. Şi-a început activitatea publică foarte tânăr. În timpul facultăţii a participat la reuniuni politice studenţeşti, în Transilvania şi în Vechiul Regat, şi a ţinut prelegeri pentru ţărani, ca foarte mulţi intelectuali transilvăneni. A fost avocatul Mitropoliei Blajului, a fost deputat şi a fost pe front. A apărat cu autoritate drepturile românilor în parlamentul de la Budapesta. În 1918, a avut un rol hotărâtor în schimbarea hărţii ţării. În perioada interbelică, a fost un exemplu de moralitate şi consecvenţă, respectând principiile moralei creştine şi ale democraţiei, cum a crezut mai bine, în condiţiile în care conducea un partid de mase, cu membri foarte deosebiţi între ei, într-o ţară nouă, care trebuia să se modernizeze şi să se dezvolte, într-o perioadă în care lumea trecea prin criză economică şi în Europa se raspândeau ideologiile nebuneşti ale Rusiei bolşevice şi Germaniei naziste.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Iuliu Maniu a condus acţiuni care au dus la scurtarea războiului cu câteva luni. Curajul arătat de el în acele împrejurări i-a câştigat respectul tuturor, colaboratori şi duşmani, români sau străini. La sfârşitul vieţii, la peste 70 de ani, şi-a asumat cea mai grea luptă, cea împotriva ocupanţilor sovietici, având tăria de a refuza compromisul până la ultima suflare.

A excelat în profesia sa, dar nu s-a considerat prea intelectual pentru a bate satele româneşti ca să-i asculte pe cei de jos şi să explice care este viziunea lui pentru ţară. S-a străduit să fie totdeauna informat de la prima sursă. Când se întâlnea cu oamenii, îi lăsa pe ei să vorbească mai mult, iar el tăcea şi asculta ce spuneau ei. Era cunoscut personal de o mulţime de oameni din toate categoriile sociale, în mod real, nu pe facebook. Măsura şi rezerva rece erau dovezi de înţelepciune şi devotament, nu de dispreţ. Nu făcea eforturi să fie popular, însa era respectat şi iubit. “În fond, era un sentimental”, spune diplomatul Camil Demetrescu, care a avut ocazia să îl cunoască atât în culmea gloriei, cât şi ca deţinut politic. Chiar sentimental, Maniu rămânea acelaşi “om al gulerului scrobit” şi al micilor conformisme, de care însă nu îşi bâtea joc nici un om onest. Tot Camil Demetrescu observa că „cei care au făcut-o, în afară de Constantin Stere, erau nişte haimanale chiar când erau oameni de cultură”.  (Mi-e frică să mă gândesc cum ar evalua astăzi Camil Demetrescu ponderea haimanalelor din politica şi cultura noastră…)

Venit de pe frontul Primului Război Mondial cu Ordinul Mihai Viteazul, Ion Mihalache, încă tânăr învăţător, s-a implicat în Unirea Basarabiei. A fost omul cu care Iuliu Maniu a împărţit responsabilitatea luptei politice şi povara prigoanei comuniste. Cei doi erau foarte diferiţi şi foarte încăpăţânaţi. Faptul că au putut colabora arată că erau oameni de onoare, care puneau în practică principiile democratice pe care au fundamentat PNŢ-ul şi pe care le-au propus întregii ţări. După moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache a rămas în închisoare cel mai important lider al rezistenţei anticomuniste. Sunt vorbe mari, dar foarte adevarate. Chiar comuniştii au considerat moartea lui Mihalache un moment de răscruce. Numai după eliminarea fizică a liderului ţărănist, tartorii regimului, consiliaţi de sovietici, s-au încumetat să defiinţeze a doua închisoare destinată elitelor, cea de la Râmnicu Sărat. (Şi la Râmnicu Sărat, ca la Sighet, au fost întemniţaţi realizatori sau participanţi la Adunarea de la 1 Decembrie 1918, între care Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Victor Anca, Cornel Velţianu.)

Lista celor care au făcut Unirea şi care ne-au lasat o moştenire impresionantă de nobleţe este, din fericire, foarte lungă. Nu putem să îi amintim mereu pe toţi, însă trebuie să ştim că sunt eroii noştri, părinţii noştri spirituali, care au facut România Mare, cu bună credinţă, cu inteligenţă şi cu jertfă de sine. Au dus greul luptei şi au învins multe piedici. Când au fost răsplătiţi cu închisoare nu s-au plâns, nu au încetat să iubească România, ci ne-au oferit un nou exemplu de curaj şi încredere în viitorul ţării, întregite de ei şi călcate în picioare de ocupanţi şi de trădători.

Amnezia dezumanizează. Istoria inaccesibilă distruge

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi
să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
Ieşire 20, 12

Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Amnezicii sunt usor de manipulat. Amnezia înstrăinează, însingurează, sărăceşte, îngustează orizontul. La fel de distructivă este îndepărtarea omului de rând de o înţelegere firească a propriului trecut. Toţi tiranii fascinaţi de utopii au facut mari eforturi ca să îi rupă de trecut pe cei din jurul lor, pentru că, fiind o inserţie puternică în realitate, trecutul este un antidot foarte eficient contra utopiilor. Observând modul în care sovieticii manipulau trecutul în timpul Războiului Civil din Spania, Orwell afirma că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să li se refuze sau să fie împiedicaţi să aibă o întelegere proprie a istoriei. Lenin însuşi, bazându-se pe faptul că tinerii nu sunt complet formaţi şi nu au rădăcini solide, promitea că, dacă i se dă tineretul pe mână, îl va face bolşevic pe vecie. Experimente de acest fel au reuşit în multe cazuri şi ştim cu toţii că Homo sovieticus este un om nou, fără trecut, amoral, suspicios, manipulabil, instabil, resentimentar, adică o fiinţă depersonalizată şi sălbăticită.

Ne amăgim dacă ne închipuim că este suficient să ne concentrăm asupra viitorului. Fără să ştim cum am ajuns unde suntem, nu putem să ne avântăm în viitor, chiar dacă acesta pare formidabil. Nimeni nu a mişcat vreodata un deget numai pentru un proiect ipotetic, formulat într-un birou. Acesta este mai degrabă ca un miraj al viitorului, nu un scop după care oamenii să îşi rânduiască vieţile. Nicio viaţă nu e definită şi nu se sprijină doar pe proiectele de viitor. Trecutul nostru e o bucată din noi, care ne întregeşte. În româneşte, când se spune despre cineva că „n-are mamă, n-are tată”, înseamnă că acel om e complet dezorientat şi insensibil, în stare de orice rău, de orice nedreptate şi de orice cruzime. (Despre Vişinescu se spunea că n-are mamă, n-are tată.) Consecinţe similare se văd dacă se elimină înaintaşii şi învăţămintele lor din trecutul unei ţări.

Din nefericire, de 70 de ani istoria noastră este manipulată sau ignorată. Comuniştii au falsificat trecutul pentru a avansa tezele internaţionalismului comunist, cu tentă sovietică sau, după caz, ceauşist-dacopată. După 89, s-au cultivat patologic generalizările negative, dispreţul şi ruşinea de România, prin subliniera obsesivă a momentelor în care înaintaşii noştri au cedat discordiei, trădărilor şi meschinăriei. În acelaşi timp, calitatea cărţilor de istorie şi a predării acestei discipline în şcoli a scăzut foarte mult. Nu e de mirare că tinerii antipatizează istoria de la şcoala mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu, nu pentru că nu sunt curioşi, ci pentru că ceea ce li se prezintă este încâlcit şi neverosimil de negativ. După cum s-a văzut în cazul procesului lui Vişinescu sau la moartea Regelui, tinerii nu sunt indiferenţi şi se plasează de partea binelui atunci când pot cunoaşte trecutul pe înţelesul lor.

După ce au gestionat acest mod distructiv de prezentare a istoriei, politicienii, istoricii, oameni de cultură şi ziariştii noştri încep acum să îşi dea cu părerea despre Centenar şi despre Unire, repetând ce au făcut şi până acum: festivităţi păşuniste stridente şi goale de conţinut, discuţii afectate şi bârfe cu pretenţii de detalii istorice, dominate de critica dizolvantă a tot ce s-a făcut înainte de noi. Realizatorii Unirii sunt menţionati rarissim şi parţial. De fapt, dintre actualii liderii de opinie, prea puţini ar avea autoritatea morală să vorbească despre ei.

În politică, PSD-ul, a cărui imagine rămâne iremediabil legată de „ciuma roşie”, nu poate vorbi de Maniu şi Mihalache pentru că descinde din asasinii lor, de care încă nu s-a delimitat.

Simulacrul procesului lui Iuliu Maniu organizat de comuniști.

Nimic nu e mai departe de gaşca de penali dirijată de Dragnea decât spiritul în care Iuliu Maniu se raporta la legalitate, constituţionalism sau parlamentarism european. Oricât s-ar fotografia în costum naţional, alături de preoţi, doamna Viorica nu va fi niciodată o apărătoare credibilă a moralităţii după ce a votat raportul Estrela. Cu un trecut politic obedient şi plat şi cu un prezent în care conduce un guvern de mediocri şi şmecheri, prima-ministreasă a României insistă să ne asigure şi că nu are prea multe în comun cu cultura europeană.

Nici „speranţa dreptei româneşti”, Dacian Cioloş, nu e mult mai convingator. Guvernul său, ce-i drept, mai onest ca altele, nu a fost în stare să-i arate omului de rând că orientarea pro-europeană răspunde nevoilor şi aspiraţiilor sale. Punctul cel mai slab al acestui guvern a fost chiar comunicarea. Cine poate crede că Cioloş ştie ce doreşte pentru România şi că proiectul său e viabil, când el e complet incapabil să conecteze viziunea lui la aspiraţiile profunde ale românului? Ce ar putea spune Cioloş despre Centenar? Fiind din aceeiaşi localitate cu Iuliu Maniu, fostul comisar european nu se simte deloc legat de mesajul politic al omului-cheie al Unirii, care e totodată unul din cei mai de seamă democraţi ai României şi un mare promotor al unităţii europene. (E de notat că la Pericei oamenii ştiu cine a fost Maniu şi sunt încă foarte mândri de el.) Singura concluzie pe care o putem trage este fie că Cioloş este de nota zero la istoria ţării, fie că, într-adevăr, proiectul său de ţară e un hibrid teoretic, creat artificial, pentru o Românie virtuală, văzută de la Bruxelles, nu pentru cea reală, de la Pericei sau din orice altă parte a ţării.

(În ce-i priveşte pe deţinătorii actuali ai ştampilei PNŢCD şi asociaţii lor, Pavelescu, Ciorbea&Co, ei ne-au arătat de nenumărate ori că sunt doar nişte mediocri, străini de principiile politicii lui Maniu şi Mihalache, care au pângărit istoria şi jertfele PNŢ-ului, deplasând partidul la periferia rusofilă a spaţiului public).

Din păcate, nici mediul cultural nu dă semne că va şti să dea Centenarului consistenţa şi demnitatea cuvenite şi că va fi în stare să ne facă să îi vedem pe oamenii Unirii aşa cum erau: bunicii nostri, oameni ca noi, ieşiti din război şi oprimare, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţe de viitor, îmbrăcaţi în costume populare, cu drapele şi mai ales cu conştiinţa că trăiesc un moment crucial pentru ţara lor.

Crezul celor care au fost la adunarea de la Alba Iulia ne este explicat, pardon „demitizat”, şi de această dată de veşnica mascotă a publicităţilor culturale, Lucian Boia, cel care nu ia în serios argumentele care stau la baza Unirii şi de douăzeci de ani comentează istoria ţarii ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Un Centenar pentru oameni

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
(Eccleziastul 3,3-4)

Toate aceste moduri de marcare a Centenarului arată că, de fapt, pentru liderii de opinie de la noi, acest eveniment este doar o ocazie de a-şi avansa agenda proprie. Nu prea le pasă cât de folositor va fi pentru omul de rând, ceea ce nu e doar o dovadă de egoism şi îngustime de spirit, ci mai ales de lipsă de înţelepciune: nu se pot ridica la nivelul unui moment istoric şi nu ştiu să se bucure de o sărbătoare a ţării, împreună cu semenii lor, simplu, normal, cu inima uşoara. Această atitudine e foarte, foarte departe de spiritul Unirii.

Am avut ocazia să ascult relatările a trei participanţi la Adunarea de la Alba Iulia: bunicul meu, avocatul Victor Anca, fostul preşedinte al Tribunalului din Cluj, judecătorul Vasile Fărcaş şi avocatul şi scriitorul Ionel Pop ( aici și aici. Toţi trei erau oameni bonomi, deschişi, siguri pe ei şi cu picioarele pe pământ. Se bucurau să povestească cum a fost la 1 Decembrie şi nu ar fi obosit să vorbească despre acest subiect. De fiecare dată se emoţionau. Vorbeau de entuziasmul general al acelei zile, de mândria de a-i fi cunoscut pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş sau alte personalităţi ale Unirii, de emoţia pe care au simţit-o când s-a citit actul Unirii şi de mici anecdote din care se vedea implicarea personală a fiecărui participant. Erau revoltaţi de serbările ceauşiste de 1 Decembrie, pentru că erau organizate tocmai de comunişti, care îi ucisesera în închisori pe realizatorii Unirii, şi pentru că erau de un mare prost gust, dar îi considerau vinovaţi de situaţia ţării pe ruşi şi pe trădătorii care erau atunci la putere. Nu se văitau de oamenii de rând, dimpotrivă, erau foarte mândri de ţăranul român. Nouă ne spuneau să avem încredere, că mascarada comunistă nu poate să dureze, că stă pe minciuni prea şubrede şi că noi vom trăi alte timpuri. Dacă îmi amintesc bine, Ionel Pop ne-a spus să nu plecăm din ţară, chiar dacă ne este greu (cu ceilalaţi nu am vorbit despre acest lucru).

Cei de care vorbesc trăiseră oprimarea românilor transilvaneni înainte de 1918, două războaie, drama cedării Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, ocupaţia sovietică şi puşcăriile politice (azi ar fi numiţi radicali anticomunişti). Nu le lipsea simţul critic şi ştiau mai bine decât noi că oamenii pot fi foarte răi. Cu toate acestea, îşi păstraseră speranţa şi încrederea, erau capabili să fie recunoscători pentru momentele de bucurie pe care le trăiseră şi să admire marile caractere ale ţării, în primul rând pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În anul Centenarului am putea să ne punem întrebări asupra resorturilor lor sufleteşti.

Fotografie de familie din perioada interbelică, publicată prin amabilitatea ing. Mihai Marinescu, nepotul lui Ion Mihalache

Dicţionarele spun că centenar înseamnă împlinirea a 100 de ani de la un eveniment sau sărbătorirea acelui eveniment. E legitim să facem comparaţii între speranţele pe care le aveau bunicii noştri acum 100 de ani şi situaţia de astăzi. Evident, concluziile nu pot fi mereu pozitive. Însă ar fi foarte trist să nu ştim să sărbătorim Unirea sau să o marcăm cu clişeele pe care ni le-a servit amnezia selectivă de până acum.

Am rănit, am darâmat şi ne-am văitat destul. E timpul să vindecăm, să zidim şi chiar să ne bucurăm de Unire. Să vedem latura luminoasă a lucrurilor în eroii nostri şi în bunicii nostri înţelepţi şi iubitori de ţară. Dacă nu o facem, lor nu le luăm nimic din măreţie, însă noi rămânem mici şi prost echipaţi pentru viitor.

Neagu Djuvara – un prieten statornic şi un bun român

2

foto: Cununia religioasă a lui Neagu Djuvara, oficiată de Monseniorul Ghika.
sursa: arhiva personală a lui Neagu Djuvara.

Neagu Djuvara ne-a impresionat pe toţi prin boieria sa, prin alegerea de a reveni la 73 de ani definitiv în ţară, prin erudiţia sa, prin felul său de a vorbi o română neaoşă, prin succesul uluitor al carierei sale târzii, prin verva sa şi, nu în ultimul rand, prin omenia sa.

Amabilitatea lui era boierească, adica simplă şi caldă.

Nu se plângea că este neînţeles ca intelectual şi nu era nici „împăciutorist”.

Ştia sa refuze, dar o făcea cu eleganţă. La o dezbatere despre 23 August a refuzat să îi dea un interviu unei tinere ziariste de la una din antene pentru că din principiu evita antenele. A rezistat insistenţelor tinerei, însă a rugat-o să nu interpreteze personal refuzul lui şi i-a sărutat mâna.

A avut duşmani, însă puţini s-au încumentat să îl înfrunte direct, pentru că ştiau că nu se pot ridica la nivelul lui. Majoritatea l-au atacat şobolăneşte, anonim, ca troli pe forumuri. Netul e încă plin de calomnii şi injurii la adresa lui, însa cei care blochează acum conturi de facebook pe motiv de hate speech sunt complet areactivi, sprijindu-i  astfel de fapt pe cei care difuzează mizeriile.

Ce rost ar fi avut să rămân după ‘89, să fiu unul dintre cei 8 milioane de locuitori ai Parisului, totalmente necunoscut, şi fără priză asupra destinului ţării mele, pe care, cu toate criticile uriaşe pe care le aduc, o iubesc aşa de adânc, încât vreau să fac ceva pentru ea.
…mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“ (…). Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El. (sursa, ziarullumina.ro)

Neagu Djuvara – Implicarea în actul de la 23 august 1944

Pe lângă unele opinii punctuale, în care a comentat evenimentele politice din ţară, şi cele exprimate ca istoric în cărţile sale, motivul principal pentru care a fost (şi probabil va fi în continuare) denigrat Neagu Djuvara este implicarea sa în actul de la 23 August 1944.

Spre marele său merit, este printre puţinii istorici şi oameni de cultură care a avut o atitudine clară şi curajoasă asupra acestui subiect deosebit de important. A făcut foarte multe eforturi pentru a clarifica lucrurile şi pentru a risipi minciunile care intoxică încă lectura acestui eveniment. S-a delimitat categoric de falsurile şi circul festivist făcut de comunişti şi a afirmat cu tărie că  Mareşalul Antonescu a greşit grav şi a adâncit tragedia ţării atunci când a decis de unul singur să treacă Nistrul.

Făcea aceste afirmaţii în dubla sa calitate de diplomat, care a cunoscut evenimentele dinăuntrul Ministerului Afacerilor Străine, şi de ofiţer combatant, rănit pe front, al cărui regiment a fost aproape decimat pe Frontul de Est.

Nu s-a dezis niciodată de implicarea sa în pregătirile ieşirii din războiul alături de Axă. Când a apărut mitul “telegramei de la Stockholm”, l-a respins fără drept de apel.

Trei tineri diplomați de elită

Mai ales, a afirmat mereu ataşamentul, admiraţia şi gratitudinea sa faţă de cei alături de care a lucrat în Ministerul Afacerilor Straine (MAS): Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu, directorul şi, respectiv, vicedirectorul Direcţiei Cifrului. Această atitudine îl deosebeşte net de tot mediul cultural de la noi, în care cred că pot fi număraţi pe degetele de la o mână intelectualii care cunosc sentimentul recunoştinţei sau măcar admit că datorează ceva cuiva.

Victor Rădulescu-Pogoneanu

Despre Victor Rădulescu-Pogoneanu, asasinat la Râmnicu Sărat în martie 1962, Neagu Djuvara a vorbit de fiecare dată când a găsit un prilej, la Şcoala de Vară de la Sighet, la dezbateri publice sau în articole scrise.

Nu se sfia să fie sentimental şi chiar sa spuna vorbe mari, afirmând că fostul său şef şi prieten este omul care l-a impresionat cel mai mult:

„De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu). (…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie.

În aceşti termeni şi cu atâta dragoste, Neagu Djuvara nu a mai vorbit despre nimeni.

…printre studenţii mei am fost surprins să descopăr oameni de un nivel strălucit. Care va să zică, naţia nu s-a stricat, ce s-a stricat este acea minoritate care conduce ţara şi care este, după părerea mea, de proastă calitate. (sursa)

Camil Demetrescu

Prietenia cu Camil Demetrescu a rezistat celor 45 de ani de despărţire. În toata perioada comunistă, prof. Djuvara nu putuse reveni în ţară pentru că nu voise să renunţe la cetăţenia română şi rămăsese astfel „duşman al poporului”, menţionarea sa în procesulul PNȚ-ului fiind un stigmat indelebil.

După revenirea din Bărăgan a lui Camil Demetrescu (după ce trecuse prin  închisorile Galaţi, Sighet, Piteşti şi Râmnicu Sărat si după doi ani la Rubla, jud. Brăila), cei doi prieteni au reluat legătura prin corespondenţă.

Faptul că ştia că poate conta pe o prietenie statornică a fost o mare încurajare pentru cel rămas în ţară, iar abonamentul la L’Express oferit de Neagu Djuvara a fost o sursă preţioasă de informaţii nu doar pentru principalul destinatar, ci şi pentru cei din jurul lui (între care şi familia mea). Deşi la începutul anilor ’90 era şi el cunoscut şi respectat, Camil se bucura ca un elev de liceu de succesul lui Neagu.

Într-un sens, e bună şi Hillary Clinton, fiindcă are experienţa politică de atâţia zeci de ani ai lui bărbat-său. Dar, mi-ar plăcea să vină mormonul (D. Trump, n. red.), fiindcă ar da cu pumnul în Rusia fără niciun fel de jenă, ca să zic aşa. Ar fi mult mai brutal. (sursa)

Caracter

Au fost publicate multe elogii valoroase în onoarea lui Neagu Djuvara, care sunt fără îndoială toate binemeritate. Totuşi, considerentele asupra caracterului şi realizărilor sale intelectuale rămân incomplete dacă trăsăturile profunde sunt trecute cu vederea.

Ar fi păcat să fi fost contemporani cu Neagu Djuvara şi să reţinem mai mult părţile spectaculoase sau picante ale vieţii sale, sau să vorbim de lumina lui doar prin comparaţie cu noroiul postcomunist, şi să nu remarcăm moştenirea pe care ne-a lasat-o nu în cărţi şi interviuri, ci prin tot exemplul vieţii sale, prin credinţa în Dumnezeu, „adânca” iubire de ţară şi impresionanta fidelitate faţă de prietenii din tinereţe.

Când m-au rechemat în ţară am aflat că sunt implicat în procesul Maniu. De ce mă implicau? Dumneavoastră ştiţi că dacă ar fi fost în ţară, în timpul războiului, oameni cu adevărat filo-germani, ăia au scăpat teferi, ruşii nu au avut nicio pică pe cei care fuseseră filo-germani. Au avut pică pe cei consideraţi ca fiind filo-englezi sau filo-americani. (sursa)

Probabil că aceste calităţi umane l-au făcut iubit şi popular, nu doar apreciat de un grup restrâns de intelectuali rafinaţi. Prezenţa lui în societatea noastră parcă a răspuns unei aşteptări a României decente, doritoare de adevăr şi deschise către lume.

Tinerii cărora le-a ţinut prelegeri (foşti şoimi ai patriei şi pionieri) l-au iubit şi s-au lăsat formaţi de el. Aveau nevoie de un Neagu Djuvara şi când a venit nu le-a înşelat aşteptările.

Nu toată lumea e de acord cu tot ce a spus. Unele afirmaţii par cam nefondate sau şocante, însă cel care le spune rămâne credibil, pentru că e un om care a trăit istoria de partea cea bună, şi-a sacrificat o parte din tinereţe pentru românii din exil, a învăţat pe rupte şi a renunţat la confortul de la Paris pentru ca să-i înveţe istorie (şi savoir vivre) pe fraţii săi care fuseseră ţinuți în minciună, departe de lumea civilizată.

Am fost tot timpul român şi în primii 14 ani de exil nu am făcut altceva decât să mă ocup de români cu un salariu de mizerie. M-am ocupat trei ani de soarta refugiaţilor sosiţi la Paris, am creat împreună cu fostul ministru al lui Carol, Nicolae Caramfil, un Comitet de Asistenţă pentru români (al cărui secretar general am fost). Pe urmă m-a recrutat o organizaţie internaţională, am stat un an în calitate de „ofiţer de protecţie” pentru refugiaţi. După aceea m-am ocupat de ziaristică, am fost redactor la Radio Europa Liberă un an şi jumătate, fiind reprezentantul lor la Paris. În acelaşi timp, am devenit secretar general al Fundaţiei Carol – instituţie culturală care încerca să organizeze conferinţe, să reamintească lucruri esenţiale din istoria României. Trăiam foarte greu, cu puţine cotizaţii şi cu ajutor lunar dat de „Free Europe”. (sursa)

Este o uriaşă diferenţă între criticile formulate de Neagu Djuvara cu privire la anumite momente din istoria ţării, şi critica generalizată şi dizolvantă a unor foşti trepăduşi comunisti, precum Florin Constantiniu sau Lucian Boia, care ne prezintă în loc de credibilitate personală doar publicitate pe bani mulţi şi un trecut de membru PCR.

„Succesul” lui Neagu Djuvara nu a fost rodul întorsăturilor soartei, ci a venit pe fondul unor mari calităţi umane cultivate conştient, constant, cu preţul exilului, al sărăciei şi, o foarte lungă perioadă, al unei insuficiente recunoaşteri profesionale.

De binecuvântările de care se bucură el au parte cei care fac tot ce depinde de ei, nu perfect, ci rămânând ei inşişi cu bună credinţă şi smerenie, şi cu atenţie, disponibilitate şi gratitudine faţă de şansele pe care le oferă Providenţa.

„Ordine și curățenie” în Chișinăul sovietic

0

Adesea mi-e dat să văd pe rețele postări, dacă nu grupuri întregi, dedicate Chișinăului din perioada sovietică, descris nostalgic de mințile tinere ale celor care s-au obosit prea puțin să cunoască sau să înțeleagă regimul comunist.

„Ce frumos era orașul, ce puține mașini pe străzi, ce curat era pe jos!”

Cartier de locuințe din Chișinău, 1981

În primul rînd, acelea sunt poze de propagandă oficială, în care ziua, unghiul, perspectiva au fost alese și retușate cu grijă. Într-al doilea rînd, trebuie să ai o înțelegere greșită a sistemului sovietic că să crezi că raritatea mașinilor în epocă era sau este o chestie dezirabilă. Acea imagine austeră nu era decît semnul sărăciei și al lipsurilor unei economii planificate, cînd pentru o mașină așteptai la coadă ani de zile, nu efectele vreunui sistem magic de decongestionare eficientă a traficului, cum își imaginează unii.

Într-al treilea rînd, Chișinăul arăta literalmente „ca-n poze” doar în acele fotografii, viața orașului fiind caracterizată în rest de foarte multe lipsuri, iar aspectul urban, estetic a lăsat de dorit foarte mult timp. Pînă foarte tîrziu în anii `60, așa numitul fond locativ era insuficient, puținele clădiri care se construiau în noile cartiere erau locuite prioritar de „specialiștii prețioși” sosiți din Rusia. Atît de gravă era situația locativă, că moldovenii veniți din provincie stăteau în chirii în subsolurile (!) caselor din oraș, studenții se înghesuiau cîte 3, 4 în cămăruțe închiriate adesea în casele evreilor bătrîni de prin oraș. Căminele erau puține și lipseau condițiile elementare, se dormea pe jos, pe saltele de paie, nu erau condiții sanitare corespunzătoare. Abia la începutul anilor 70, în urma solicitărilor conducerii locale, Moscova a transferat fonduri pentru construcția de noi cartiere – așa numitele raioane-dormitor, cu clădiri trase la indigo, unde încet-încet au început să primească apartamente și moldovenii care se stabiliseră la oraș.
Întrebați-vă părinții, bunicii cum trăiau în cămine de familiști, sau „komunalka”, cu baia, toaleta și bucătăria pe hol. Vorba lui Steinhardt:
„Ăsta e comunismul! Ăsta și nu altul: tovarășul de la raion, spațiu locativ, certificatul de origine socială, delațiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard și jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, își lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocteiluri Molotov pentru a realiza idealul: Primusul, mașinuța cu gaz a sărăcimii. (…) Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gura de țață și ura de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.”

Komunalka sovietică

Pe urmă, Chișinăul s-a refăcut foarte greu, estetic vorbind, și nu și-a revenit niciodată de fapt, de pe urma războiului, multe clădiri de epocă au fost distruse, printre care și fosta clădire a Eparhiei, rasă de pe fața pămîntului de bombardamentele sovietice. Actuala clădire a guvernului, care stă pe locul fostei Eparhii, a fost construită tot tîrziu, la mijlocul anilor `60. Pînă atunci, imaginați-vă că situl a stat în paragină, împrejmuit de garduri, cam cum stau astăzi șantierele abandonate, în fix centrul orașului, lîngă Catedrală și parc, mai bine de 20 de ani. Ce-ar zice azi de o asemenea priveliște tinerimea care oftează după „curățenia” și „ordinea” sovietică? Niște vițeluși care nu știu elementar istorie, dar vin cu rețete pentru viitorime.

Centrul Chișinăului, anii ’60

În fine, drumuri noroioase, autobuze puține și arhipline, infrastructură proastă, cînd nu era lipsă. Iar pe unii îi fură „pozele”. Care mie, așa fruste și „igienizate”, îmi provoacă scîrbă. Pentru că e fix imaginea în efigie, aia poleită și mincinoasă prin excelență a comunismului: prefăcătoria, parada, impostura, ascunderea gunoiului sub preș. Chișinăul anilor `70 e ca Phenianul anului 2018.
Nu, merci, prefer sinceritatea și naturalețea pline de mașini occidentale ale unui ambuteiaj.

Combaterea dezinformărilor Rusiei: o strategie falimentară pentru UE, o sinecură pentru pro-rușii din România

0

Combaterea dezinformărilor Rusiei a devenit o prioritate pentru UE. Comisia Europeană a inițiatConsultarea publică cu privire la știrile false și la dezinformarea on-line, ce se desfășoară între 13.11.2017 și 23.02.2018. Conform Comisiei, „rezultatele consultării publice vor contribui la evaluarea eficacității măsurilor actuale luate de către actorii de pe piață și de alte părți interesate și a nevoii de a le intensifica și de a introduce noi măsuri pentru a combate diferite tipuri de știri false”.

Despre eficacitatea acestor măsuri sunt multe de spus, iar motivele de speranță sunt puține.

UE a înființat în martie 2015 East Stratcom Task Force, un grup de experți care are ca scop, citez CE, „to address Russia’s ongoing disinformation campaigns”. Stratcom are o echipă formată din aproximativ o duzină de persoane și e finanțat cu 1 milion de euro anual, o fracțiune din miliardul de euro, suma estimată pe care o investește Rusia în propagandă și dezinformare în UE.

Ieri, 17 ianuarie, la ședința de plen a Parlamentul European (PE), mai mulți europarlamentari au atras atenția asupra faptului că UE investește prea puțin în combaterea dezinformărilor Rusiei.

Iar banii pe care îi investește sunt parțial irosiți.

Din mai multe motive.

Ioan Mircea Pașcu, arhitect al Tratatului dintre România și URSS, a ajuns să modereze dezbaterile din PE despre dezinformările Rusiei

Culmea e că ședința plenului PE de ieri, care avea printre punctele de pe ordinea de zi și dezbaterea Russia – the influence of propaganda on EU countries, a fost condusă de taman Ioan Mircea Pașcu, vicepreședinte al PE, europarlamentar PSD cu o lungă istorie de susținător al agendei Rusiei în România și în Parlamentul European. Mai jos sunt trei momente cheie:

IM Pașcu și Ion Iliescu

alte fotografii

  • În 1991, România a fost singurul stat din Pactul de la Varșovia care a semnat, prin Ion Iliescu, în aprilie 1991, un Tratat între România şi URSS care interzicea aderarea țării noastre la NATO. Tratatul a rămas neratificat din cauza prăbuşirii URSS, câteva luni mai târziu. Întâlnirea dintre Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov în vederea semnării tratatului „a fost pregătită de o altă întâlnire, din februarie 1991, dintre Ioan Mircea Paşcu, pe atunci consilierul lui Ion Iliescu, ulterior ministru al Apărării şi europarlamentar PSD, pe de o parte, şi Zagladin, consilierul lui Mihail Gorbaciov”, scria George Dumitru în urmă cu trei ani pe ILD.
  • Tot în 91, Ioan Mircea Pașcu se plângea Kremlinului că cel mai important partid de opoziție, PNȚCD, ţărăniştii lui Raţiu şi Coposu, erau „agenți britanici” (detalii, aici).
  • În 2010, împreună cu Adrian Severin, Ioan Mircea Pașcu, ca europarlamentar PSD, se situa de partea Rusiei la Strasbourg în privința scutului american antirachetă.

Marius Văcărelu, lista lui Dughin, ne învață cum să ne ferim de dezinformările Rusiei

Comisia Europeană a înființat un grup la nivel înalt care să ofere consultanță pentru o strategie în vederea combaterii fenomenului știrilor false și a dezinformărilor Rusiei, spune Radio România Actualități.

Comisia Europeană a acuzat Rusia că “orchestrează” o campanie de dezinformare pro-Kremlin în ţările Uniunii Europene, constatând că aceasta “din păcate (…) poate fi extrem de eficientă”. “Nu există nicio îndoială că această campanie de dezinformare pro-Kremlin este o strategie orchestrată, care furnizează aceleaşi articole de dezinformare în cât mai multe limbi posibil, prin cât mai multe canale, cât mai des posibil”, a declarat comisarul european pentru securitate, Julian King, în faţa eurodeputaţilor la Strasbourg. (RRA)

Grupul este alcătuit din reprezentanți ai societății civile, platforme sociale media, organizații mass media, jurnaliști, persoane din mediul academic; există și un reprezentant din România, care conform site-ului Comisiei Europene este Alina Bărgăoanu, profesor la Universitatea București.

În cadrul acestui proces de consultare publică inițiat de  Comisia Europeană și care se va încheia pe 23 februarie, a fost organizată o dezbatere publică în 16 ianuarie la Facultatea de Litere a Universității din București: Consultarea publică cu privire la știrile false și la dezinformarea on-line.

Daniel-Mihai Șandru, profesor de drept la Universitatea București, scrie că „scopul principal al dezbaterii este dat de discutarea temelor propuse spre reflec’ie [sic] de Comisia Europeană prin recenta consultare publica. De asemenea, vor fi avute în vedere teme generale care pornesc de la adevăr – între context și înfățisări sau costurile adevărului în administrația publică și în mediul politic.”

Iar, surpriză: „invitat special” la „Consultarea publică cu privire la știrile false și la dezinformarea on-line” a fost Marius Văcărelu, „cadru didactic la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, fiind specialist în ştiinţe administrative şi geopolitică”, cf. prof. Șandru. Marius Văcărelu e „membru al colectivului care redactează revista de geopolitică şi geostrategie „Geopolitica”, membru fondator al Societăţii Academice de Ştiinţe Administrative şi al Institutului de Drept Public şi Ştiinţe Administrative al României. Lucrările sale sunt publicate în Marea Britanie, Franţa, Polonia, Rusia etc.”

Ce au uitat să ne spună prof. Șandru și Radio România Actualități este că Marius Văcărelu scrie pe site-urile și în publicațiile lui Alexandr Dughin, și e pe lista ideologului rus de prieteni ai Rusiei. Printre site-urile coordonate Dughin pe care scrie prof. Văcărelu se numără katehon.com și geopolitica.ru (detalii).

De fapt, prof. Văcărelu e un apropiat al lui Dughin care se mândrește cu repetatele întâlniri pe care le-a avut cu acesta la Moscova. E și un apropiat al grupurilor pro-ruse din România și R. Moldova, omniprezent în media românească și degrabă vizitatoriu al Ambasadei Rusiei de la București:

Invitat de Radio România Actualități să explice prostimii cum trebuie să se ferească de știri false și dezinformări rusești, Văcărelu a bătut câmpii și obrazul audienței, spunându-i că e proastă. Că nu e „om din elită”, ca el, și că deși are, la fel, „40-50 de centrimetri la naștere”, nu „citește, citește”. Ca Văcărel.

Alte lecții de viață de la profesorul Văcărelu:

Combaterea dezinformărilor Rusiei, work in progress. 

Vedeți și: Actori din „Lista lui Dughin” & Co

Raportul Estrela. Povestea unei rezoluții radicale anti-familie, pro-avort susținută de Dăncilă – PSD

0

Viorica Dăncilă, cea de-a patra propunere de premier a lui Liviu Dragnea și cea de-a treia acceptată de Președintele Iohannis, a susținut în Parlamentul European Raportul Estrela cea mai radicală inițiativă anti-familie și pro-avort din Uniunea Europeană.

În 2013, socialista portugheză Edite Estrela a propus Parlamentului European adoptarea unui „Raport referitor la sănătatea sexuală și reproductivă și drepturile aferente”.

Raportul Estrela a fost și a rămas de atunci cea mai radicală propunere anti-familie și pro-avort înregistrată în Parlamentul European. A fost susținut trup și suflet de PSD și de actualii eurodeputați ai ALDE.

Raportul Estrela a picat de două ori la vot în Parlamentul European.

Prima dată în octombrie 2013, când plenul a votat pentru retrimiterea Raportului în Comisie pentru amendarea unor propuneri radicale, iar a doua oară – în decembrie 2013, definitiv, prin adoptarea la limită a unui Raport alternativ susținut de populari și conservatori.

Viorica Dăncilă, propusă de Liviu Dragnea și nominalizată de Președintele Iohannis ca premier al României, s-a aflat cu ambele ocazii în tabăra radicalilor anti-familie și pro-avort.

Raportul Estrela: contra medicilor care refuză să facă avorturi din motive de conștiință

În 22 octombrie 2013, scorul a fost 351 voturi pentru retrimiterea Raportului Estrela în Comisia pentru drepturile femeii și egalitate de gen și 319 împotrivă.

Viorica Dăncilă a avut unul dintre aceste 319 voturi care a refuzat retrimiterea în comisie, menținerea în plen și votarea Raportului Estrela așa cum e.

De altfel, PSD-iștii din Parlamentul European au votat în bloc pentru varianta radicală anti-familie și pro-avort, aducând zece voturi, un număr important pentru cauza „progresistă”: Victor Boştinaru, Minodora Cliveti, Corina Creţu, Sebastian Cutaş, Viorica Dăncilă, Ioan Enciu, Cătălin Ivan, Ioan Mircea Paşcu, Daciana Sârbu, Dan Claudiu Tănăsescu. De la liberali, Estrela a fost susținută de Renate Weber și Norica Nicolai. Silaghi și Adrian Severin s-au abținut. (detaliile votului la paginile 67/68 ale minutei).

În cuvântul de susținere a Raportului, Edit Estrela a criticat că în România, Slovacia, Ungaria, Polonia, Italia și Irlanda prea mulți ginecologi și anesteziști invocă obiecția de conștiință și refuză să facă avorturi, multe femei neavând acces din această cauză la ceea ce ea numește „servicii reproductive”. Avortul, în concepția susținătorilor raportului, trebuia să fie un „drept fundamental”, cum e, de exemplu, dreptul la viață, mai presus de obiecția de conștiință a ginecologilor.

„În numele drepturilor omului, avortul trebuie să fie legal și sigur”, a pontificat Edite Estrela.

Edite Estrela a fost un soi de George Pruteanu al Portugaliei. Lingvista și-a câștigat faima corectând greșelile gramaticale ale portughezilor. Intrată în partidul socialist, de-acum vrea să corecteze comportamentul „obscurantist” al europenilor care se abat de la tezele progresismului .

De altfel, Raportul Estrela, susținut de Viorica Dăncilă și de toși PSD-iștii, critica pe larg în art. 35 invocarea obiecției de conștiință de către medici și cerea monitorizarea și reglementarea obiecției de conștiință astfel încât aceasta să nu împiedice exercitarea avortului ca „drept fundamental”. Era unul dintre cele mai controversate articole.

Articolul 35 critică și faptul că în clinicile deținute de biserici nu se poate face avort, precum și consilierea făcută de ONG-urile pro-life pentru femeile care intenționează să facă avort, cerând statelor membre să se asigure că sfaturile acestora sunt „nemoralizatoare”.

35. subliniază că, chiar și atunci când este legal, avortul este adesea împiedicat sau întârziat de obstacole care stau în calea accesului la servicii corespunzătoare, cum ar fi recurgerea generalizată la obiecția pe motive de conștiință, perioadele de așteptare nejustificate din punct de vedere medical sau consilierea părtinitoare; subliniază faptul că statele membre ar trebui să reglementeze și să monitorizeze recurgerea la obiecția pe motive de conștiință în profesiile-cheie pentru a se asigura că asistența în materie de sănătate reproductivă este garantată ca drept fundamental, garantând, în același timp, accesul la servicii legale și creând sisteme de trimitere publice și de bună calitate; subliniază faptul că dreptul la obiecția pe motive de conștiință este un drept individual și nu o politică colectivă și că sfaturile și consilierea trebuie să fie confidențiale și nemoralizatoare; își exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că personalul medical este obligat să refuze servicii în materie de SRHR în spitale și clinici bazate pe religie în întreaga UE;

La sfârșitul lui octombrie 2013, Raportul Estrela a fost retrimis în Comisia privind drepturile femeii și egalitatea de gen pentru reluarea dezbaterilor.

A fost o mascaradă, căci Raportul Estrela a revenit imediat în plen în decembrie, aproape neschimbat.

Raportul Estrela: copiii și tinerii sunt grup țintă privilegiat, părinții – scoși din ecuație

Educația sexuală trebuia să fie obligatorie începând cu școala primară, părinții deveneau simple „părți interesate” printre alte entități nenominalizate în educația sexuală a copiilor lor, educația sexuală trebuia să se desfășoare „fără tabu-uri”, într-o atmosferă „interactivă, între elevi și profesori”, statele trebuiau să garanteze accesul nestingherit al copiilor și tinerilor la informații „legate de sexualitate, inclusiv orientare sexuală, identitate de gen și exprimare a genului”, trebuiau trebuiau asigurate servicii de avort pentru adolescenți confidențial, fără știrea / aprobarea părinților sau tutorilor legali, statele trebuiau să garanteze finanțarea ONG-urilor care ofereau avorturi etc.

Iată câteva extrase:

19. invită statele membre să garanteze finanțarea durabilă a serviciilor publice și a organizațiilor societății civile care oferă servicii în domeniul sănătății sexuale și reproductive;

26. subliniază faptul că SRHR reprezintă drepturi fundamentale ale femeilor și bărbaților, care nu ar trebui restrânse pe motive de religie, de exemplu prin încheierea de concordate;

42. subliniază faptul că participarea tinerilor, în cooperare cu alte părți interesate, cum ar fi părinții, la dezvoltarea, punerea în aplicare și evaluarea programelor este esențială pentru eficacitatea unei educații sexuale complete; (…)

43. invită statele membre să asigure introducerea educației sexuale ca disciplină obligatorie în programele școlare pentru învățământul primar și secundar;

44. subliniază faptul că educația sexuală trebuie să se desfășoare într-o atmosferă de siguranță, lipsită de tabuuri și interactivă între elevi și profesori;

46. invită statele membre să ofere servicii în materie de sănătate sexuală și reproductivă adaptate adolescenților, care să fie în conformitate cu vârsta, gradul de maturitate și evoluția capacităților lor, să fie nediscriminatorii pe motive de gen, stare civilă, handicap sau orientare/identitate sexuală, și care să fie accesibile fără acordul părinților sau al tutorilor legali;

50. reamintește statelor membre că trebuie să garanteze că copiii și tinerii se pot bucura de dreptul lor de a căuta, primi și transmite informații legate de sexualitate, inclusiv orientare sexuală, identitate de gen și exprimare a genului, în mod adecvat vârstei lor și care să țină seama de gen;

53. subliniază faptul că educația sexuală trebuie să includă informații nediscriminatorii și să transmită o viziune pozitivă asupra persoanelor LGBTI, în vederea susținerii și protejării eficace a drepturilor tinerelor persoane LGBTI;

Cum a picat Raportul Estrela

Dezbaterea din 10 decembrie 2013 din Parlamentul European a fost deosebit de tensionată.

Partidul Popular European și Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni au propus un Raport alternativ cu numai trei puncte, în care afirma simplu că astfel de probleme nu sunt de competența Uniunii Europene, ci a statelor membre:

Formularea și implementarea politicilor în domeniul sănătății sexuale și a reproducerii și al educației sexuale în școli este o competență a statelor membre.

Adoptarea acestui Raport alternativ însemna înlăturarea tuturor prevederilor Raportului Estrela.

Raportul alternativ depus de populari și conservatori a fost adoptat la un scor foarte strâns, 334 pentru, 327 contra.

Viorica Dăncilă a votat și acum alături de Estrela, pentru raportul radical anti-familie al eurodeputatei socialiste portugheze și împotriva Raportului alternativ care reamintea că toate aceste chestiuni reprezintă competența exclusivă statelor membre.

La Voluntari, familia PSD închiriază 143 de autocare pentru Sf. Parascheva, la Strasbourg familia PSD își exprimă îngrijorarea că în clinicile bisericilor este interzis avortul.

Iarăși este de observat că PSD, care în țară se prezintă drept susținător al Coaliției pentru Familie a votat în bloc în favoarea celor mai radicale propuneri anti-familie și pro-avort din Parlamentul European. Și nu e vorba dor de un dublu limbaj, ci de acțiune directă contra definirii tradiționale a familiei, libertății de conștiință și libertății religioase, căci astfel de „recomandări” ar fi creat cu timpul condițiile legiferării pe ușa din dos, la nivel european, în domenii precum educația sexuală, avortul etc. care țin, firesc, exclusiv de competența statelor membre. (detaliile votului la paginile 79/80 ale minutei)

Pentru Raportul Estrela au votat:
– de la PSD: Victor Boştinaru, Corina Crețu, Minodora Cliveti, Viorica Dăncilă, Ioan Enciu, Ioan Mircea Pașcu, Dan Claudiu Tănăsescu, Adriana Țicău și Adrian Severin (era neafiliat deja);
– de la liberali (acum la ALDE, atunci la PNL): Norica Nicolai, Ovidiu Silaghi, Renate Weber

Vadim Tudor și Sebastian Cutaș s-au abținut. Corina Crețu, Cătălin Ivan, Daciana Sîrbu pare-se că s-au fofilat, nu au participat la vot.

În decembrie 2013, Raportul Estrela a fost respins definitiv și prin votul a 12 europarlamentari români din PDL, pe atunci, și UDMR, membre ale PPE și independenți: Oana Antonescu, Sebastian Bodu, Elena Băsescu, Petru Luhan, Monica Macovei, Marian Jean Marinescu, Rareș Niculescu, Cristian Preda, Theodor Stolojan, Traian Ungureanu, Iuliu Winkler și Laszlo Tőkés.

Estrela acuză „obscurantismul” oponenților

Respingerea Raportului Estrela a provocat un discurs furibund al Editei Estrela.

Ea a acuzat un „vot rușinos”, „triumful ipocriziei și obscurantismului”, „tendințele fundamentaliste care au câștigat teren”.

După vot, parlamentarul conservator Charles Tannock, medic de profesie, a subliniat „intoleranța” manifestată de Edite Estrela și susținătorii acesteia, subliniind și el că UE nu are ce legifera în astfel de domenii.

Citiți și: APEL CĂTRE EUROPARLAMENTARI: Votați împotriva Raportului Estrela, un document ideologic, extremist

Victory: European Parliament Stands for Human Dignity. ESTRELA Report Not Adopted

Argumente: De ce ar trebui ca România să își mute ambasada la Ierusalim

6

Președintele american a declarat pe 6 decembrie 2017 că Statele Unite vor muta ambasada din Israel de la Tel Aviv, la Ierusalim, recunoscând astfel Ierusalimul drept capitală a Statului Israel. Invitată de Alexa Ionescu, Anca Cernea a vorbit la emisiunea By Alexa despre importanța deciziei și a oferit argumentele pentru care România ar trebui să se alăture SUA și să își mute ambasada la Ierusalim (emisiune difuzată pe 17 decembrie).

Alexa Ionescu: Capitala Israelului la Ierusalim a fost hotărâtă în 1950 și în 1980, de Knesset, parlamentul israelian. România este una dintre țările care au refuzat sa recunoasca Ierusalismul drept capitală a Israelului. Acum e o tăcere zdrobitoare în legătură cu acest subiect [între timp, președintele Klaus Iohannis i-a comunicat premierului Israelului, Benjamin Netanyahu, că România nu-și va muta ambasada la Ierusalim].

Decizia a lui Trump de a muta Ambasada SUA la Ierusalim a isterizat pe toată lumea. Să îi numărăm: Macron, copilul teribil al Europei, Jupiter, cel care trebuia să aducă echilibrul în Europa; doamna Merkel, acest Putin al Europei în fustă; doamna May, de la care așteptam mai mult; Papa Bergoglio, iubitor de dictatori comuniști precum Castro și Morales; doamna Mogherini, entuziasta utecistă de ieri, comisara UE de azi; Secretarul ONU, organizație care înghite bani pentru a funcționa împotriva Israelului; Erdogan, dictator al Turciei. Mai sunt câteva organizații teroriste, dintre care Hamas, alintat de presa din România ca „mișcarea islamistă palestiniană”, nu organizație teroristă, ci mișcare pentru pace, pacea distrusă de Trump.

Anca Cernea: Palestina, un stat fantomă scos dintr-o pălărie, mai bine spus, dintr-un chipiu de kaghebist la sfârșitul anilor 60, kaghebistul fiind Andropov.

Am citit pe hotnews.ro că Trump a declarat că ambasada SUA se va muta de la Tel Aviv la Ierusalim și multe țări sunt împotrivă. Prima era Turcia. Dacă Turcia nu e de acord, și Erdogan, liderul „democrat” ales al Turciei, etalonul democrației din Orientul-Mijlociu-și-jur, nu e de acord, cred ca Trump ar trebui să își retragă hotărârea și să își ceară scuze că l-a supărat.

Mi se pare foarte important ce a făcut Trump. Este un lucru care se aștepta de multă vreme de la președinții Statelor Unite, de la Bush încoace. Au promis mai mulți că fac acest lucru și nu l-au făcut, mereu amânau. Promiteau în campanie, pentru că electoratul american este foarte sensibil la aceste locuri sfinte și la istoria bibilică, și la faptul că poporul lui Israel s-a întors în țara lui Israel în secolul XX și asta ar trebui privit prin prismă religioasă, e important. Ei tot promiteau, dar nu au avut curajul să o facă. Trump a avut curajul.

E important mai ales pentru că a facut această referire biblică, iar asta resetează într-un fel prioritățile Lumii Civilizate. Lucrurile sunt puse iar în ordinea firească, pentru că noi așa trăim, oamenii din lumea occidentală, americanii, Europa, chiar și Europa de Vest, cea pătrunsa de marxismul cultural. Totuși, oamenii normali din Europa de Vest încă au aceste repere. Civilizația noastră, le place sau nu le place celor de la UE, e construită pe Biblie. Nu numai pe Biblie, pe tot ce ce vine de acolo, din aceasta istorie sacră, iar Israelul nu poate fi conceput fără asta. Asta din păcate și multi lideri israelieni ar trebui să mai descopere încă.

În urmă cu 2 ani, viceministrul de externe, Tzipi Hotovely, la o ședință cu ambasadorii, le-a spus acestora că dreptul la existență al statului Israel se trage de la Dumnezeu, care ar fi promis acest pământ lui Avraam și urmașilor săi. Ce indignare, ce urlete în toată comunitatea internațională, dar și în stânga din Israel! A stârnit toți dracii din comunitatea internațională. Acum a făcut-o Trump, care are o greutate mai mare și mai multă putere decât Tzipi Hotovely.

Există o rezoluție a ONU care neagă orice legătura a Israelului cu Ierusalimul, ceea ce e o absurditate, o rescriere a istoriei în stil bolșevic, cum făcea enciclopedia sovietică, când un tovarăs pierdea lupta internă de partid și era șters din istorie și din pozele de grup. Azi, rescrierea istoriei se face pe bandă rulantă la ONU și la UNESCO și ni se spune că nu există nicio legatură a poporului israelian cu Ierusalimul.

E adevărat că există și o categorie de argumente pe care mulți israelieni le aduc, care sunt laice, și care sunt și acelea valabile, dar eu cred că trebuie să pornim de la Biblie, să nu ne sfiim, pentru că și civilizația noastră tot de acolo vine, iar dacă noi negăm aceste lucruri, de fapt negăm și rădăcina noastră, a creștinismului.

Există și argumentele civile și de drept internațional care duc tot la concluzia asta – capitala Israelului este Ierusalimul, și Israelul are dreptul asupra Ierusalimului. Problema cu frontierele din 1967 este propagandă. Lumea s-a obișnuit să citească tot felul de prostii: „poporul palestinian” care a fost „ocupat”, a fost „izgonit din țara lui”, se propune soluția „două state”, care ar crea un stat palestinian și unul israelian, iar statul palestinian să aibă capitala la Ierusalim. Pentru cine nu are niciun pic de cultură generală, recapitulăm câteva repere istorice.

  • (1) Nu a existat niciodată, pe teritoriul numit „Palestina”, o entitate statală arabă. Acolo au fost numai state evreiești, capitala statelor respective fiind Ierusalimul. Din anul 1000 înainte de Hristos, timp de aproximativ 500 de ani, a existat acolo un regat, apoi al doilea regat, încă aproximativ 500 de ani, până puțin înainte de Hristos, când au venit romanii. Chiar și în perioada romanilor, nu a existat un alt stat care să aibă alt caracter decât evreiesc.
  • (2) Apoi au urmat cei 2000 de ani în care evreii au fost răspândiți în diaspora, după dărâmarea Templului și după ce romanii au distrus Ierusalimul, în anii 70 D.H.. În tot acest timp a existat o prezență evreiască în Țara Sfântă, chiar dacă era mică.
  • (3) Spre sfârșitul Imperiului Otoman, la sfârșitul secolului XIX, era deja lansată mișcarea sionistă și foarte mulți evrei credeau că ar trebui să revină în acest teritoriu și să reînființeze un stat, să aibă o țară a lor. Cei care credeau așa, mulți dintre ei, s-au instalat în Palestina cu toate riscurile, pentru că nu era ușor în Imperiul Otoman. Au existat mai multe valuri de deplasări.
  • (4) „Palestina” este numele dat regiunii de romani și până în anii 60, prin Palestina se înțelegea locul de origine al evreilor.
    imagine: „La Palestina” – vedere antisemită din Germania Imperială care arată evreii fiind deportați, sau arătându-li-se calea spre Palestina. Data aproximativă – 1890. sursa
  • (5) Sărind la perioada Primului Război Mondial, în 1917 ministrul de externe al Imperiului Britanic, Lordul Balfour, a scris o declarație prin care guvernul britanic se angajează să facă în așa fel încât în Palestina să se creeze o țară care să fie căminul poporului evreu. Declarația a fost dată înainte de terminarea războiului.
  • (6) După ce războiul s-a terminat, iar Imperiul Otoman a fost învins, teritoriul lui a fost împărțit de câștigătorii războiului la Conferința de la San Remo din 1920, după cum urmează: francezii au luat Siria și Libanul de astăzi, teritoriu care la acea vreme se numea Siria, mai târziu s-au separat. Englezii au primit mandat asupra Mesopotamiei, unde urma să se formeze un stat arab, și asupra Palestinei, care era mult mai mare decât ce e numit astăzi Palestina. Mandatul britanic pentru Palestina cuprindea și Iordania de azi, deci ambele maluri ale Iordanului. Britanicii au preluat acest teritoriu, unde au venit o mulțime de evrei din diferite colțuri ale lumii.
    Dar britanicii nu s-au ținut de cuvânt, iar jumătate din teritoriu a fost dat arabilor. Teritoriul s-a împărțit în doua, iar britanicii au dat familiei Hashemite, care e acum familia regală a Iordaniei, teritoriul de la Est de Iordan, Transiordania. Partea în care urmau să se instaleze evreii a rămas cea de la vest de râul Iordan, deja o pierdere teritorială. Apoi au urmat câțiva ani în care au venit și foarte mulți arabi atrași de faptul că se prefigura o mare dezvoltare economică, pentru că evreii care veneau din Europa și din alte părți ale lumii erau oameni care aveau anumită experiență comercială și pricepere pe diferite profesii, aveau contacte în Occident, occidentalii creștini puteau deja să vină să facă pelerinaje acolo.
    Existau promisiuni de înflorire economică și oamenii veneau pentru un trai mai bun. Arabii știau că datorită evreilor, sionismului și datorită faptului că și creștinii au colaborat la acest proiect, s-a creat și pentru ei o perspectivă de a trăi mai bine. Arabii care au venit în această perioadă nu erau localnici, erau arabi pe care azi i-am numi sirieni, sau libanezi, și din Egipt. Englezii au închis ochii la o imigrație masivă ilegală, pentru că mulți veneau fără acte. Ar fi fost de dorit ca evreii care ar fi vrut sa fugă din cel de-al Treilea Reich să poată intra acolo și să scape, dar nu a fost să fie așa.
  • (7) În 1948 s-a declarat Independența Israelului, după acel război de independență cu britanicii.
  • (8) După declararea Independenței Israelului s-au mai întâmplat două lucruri. În primul rând, Uniunea Sovietică a fost prima țară care a recunoscut Statul Israel, pentru că rușii își închipuiau că Israelul va fi o țară socialistă. Într-adevăr, erau mulți stângiști în acel moment printre factorii de răspundere și conducătorii tânărului stat. Rușii au contat pe faptul că vor putea crea acolo un picior de pod, dar când au văzut că statul nou creat nu e socialist, pentru că vorbim de poporul ales, și legăturile cu Occidentul erau mult mai puternice, rușii și-au dat seama că nu e cazul și atunci toate țările arabe din regiune au pornit război împotriva Israelului.
  • (9) Din zona care rămăsese după ce englezii au dat jumătate Iordaniei, Iordania a mai ocupat o parte, în 48, zona care astăzi se numește Malul de Vest – West Bank, plus Ierusalimul de Est. După ocupație, Ierusalimul de Est a fost curățat etnic într-un mod deosebit de brutal. Evreii de acolo au fost omorâți și goniți, iar cartierul evreiesc a fost distrus de iordanieni. Tot atunci, Egiptul a ocupat Gaza. Din mandatul Britanic și ce hotărâse comunitatea internațională că e Israelul, căminul poporului evreiesc, rămăsese destul de puțin.
  • (10) Lucrurile au ramas așa până în 1967, când în Războiul de 6 zile cu o mare alianță de țări arabe unite împotriva Israelului, Dumnezeu a vrut ca Israelul să câștige. În ciuda tuturor așteptărilor și prognozelor, Israelul a câștigat războiul și a recuperat Cisiordania – Malul de Vest (partea de la vest de râul Iordan), a recuperat Gaza și a ocupat Înălțimile Golan de la sirieni, o zonă strategică. Israelul a mai ocupat și peninsula Sinai de la Egipt, un teritoriu foarte mare și bogat în petrol. Peninsula Sinai a fost dată înapoi Egiptului.

    Israelienii au cedat mereu teritoriu pentru pace. În 1973, la războiul de Yom Kippur, pentru a obține pacea cu Egiptul, Israelul i-a restituit peninsula Sinai, toată.
  • (11) Yasser Arafat este fiul spiritual al lui Haj Amin al-Husseini, un personaj care a contat foarte mult în istoria acestui teritoriu, chiar până înainte de Independență, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Al-Husseini a fost un aliat al lui Hitler, mare dușman al poporului evreu. Fac această paranteză pentru că nu de mult, în Germania, a fost condamnat la închisoare cu suspendare un scriitor care și-a permis sa scrie ca al-Husseini a fost aliatul lui Hitler. Respectivul autor german a fost acuzat de islamofobie.
    Haj Amin al-Husseini, Muftiul Ierusalimului, și Hitler – 28 noiembrie 1941
  • (12) Arafat devine o figură proeminentă la sfârșitul anilor 60. Pacepa scrie în cartea Dezinformarea, dar și în articole publicate în National Review că a fost chemat la Moscova de Andropov, la sfârșitul anilor 60. Andropov, fiind la vremea respectivă șeful KGB-ului, i-a spus lui Pacepa că URSS vrea să folosească lumea musulmană împotriva Occidentului, mai ales împotriva Israelului și a Statelor Unite. Andropov i-a spus lui Pacepa, acești oameni sunt foarte mulți, în general cu un nivel cultural precar și ușor de fanatizat, deci dacă îi manipulăm bine și le spunem ce știm noi că prinde la aceste grupuri de oameni, de exemplu le spunem că evreii trag sforile în toată lumea și ei conduc SUA, iar SUA conduc lumea, atunci este destul să îi înfuriem și să facem din ei un fel de bombă pe care să o folosim împotriva Occidentului. Pacepa spune că Securitatea a ajutat la răspândirea Protocoalelor Întelepților Sionului în lumea arabă. Protocoalele sunt o ficțiune de pe vremea Imperiului Țarist, creată pentru a instiga la ură împotriva evreilor. Andropov a mai spunea că acest proiect ar ajuta blocul sovietic și la economisirea de resurse.
    Citiți și: De la Marx la Mohamed – Rusia și terorismul islamicAdevăraţii sponsori ai terorii. Păpuşarii de la Moscova. (Wiliam F.Jasper)

Așa s-a născut terorismul islamic din zilele noastre, pentru că el aproape dispăruse. Nu spune nimieni că nu a existat inainte, islamul a fost violent de la început, dar să nu uităm că și pe vremea otomanilor și a britanicilor, arabii din Palestina au fost foarte cuminți, nu spunea nimeni ca vrea „stat palestinian” acolo, nu a existat Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO). La acea vreme, cuvântul „Palestina” desemna aceasta zonă geografică. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că „Palestina” înseamnă, de fapt, o națiune arabă. Această idee tot la sfârșitul anilor 60 apare, ca o creație propagandistică a sovieticilor. Așa cum sovieticii l-au creat pe Yasser Arafat, au creat și identitatea arabă palestiniană.

Intrare într-un supermarket din ierusalim

Astfel sovieticii au putut să schimbe narațiunea, cum se spune. Pentru că una este când lumea întreagă, tot mapamondul, vede o țară mică în care vin supraviețuitorii unui masacru imposibil de imaginat, ceva îngrozitor – cei care au scăpat din Holocaust, care și-au văzut parinții luați. Vin în această țară, o reconstruiesc și asupra ei se reped toate țările arabe. Acest spectacol era destul de înduioșător, lumea ar fi ținut cu evreii, ar fi fost un reflex firesc. Ca să schimbe narațiunea, sovieticii au creat „oropsitul popor palestinian” care ar fi fost gonit de acolo.

Am vorbit de venirea arabilor în această zonă între cele două războaie mondiale ca să arăt că puțini dintre cei care acum pretind că este țara lor și ca evreii le-au luat-o, puțini dintre ei își au acolo rădăcinile.

Foarte important de menționat e că Israelul este singura țară democratică din regiune, singura în care arabii au toate drepturile. Absolut toate inscripțiile din Israel sunt în trei limbi: în ivrit, în engleză și în arabă.

Arabii sunt reprezentați în parlament – Knesset, unde țin discursuri împotriva Israelului și nu pățesc nimic. Asta e o chestie destul de rară. Netanyahu a spus că aproximativ 1% din arabii din lume locuiesc în Israel și sunt aproape singurii arabi din lume care se bucură de drepturi civile. Votează, pot să candideze, au acces la protecție socială. Dacă se îmbolnăvește chiar și un terorist, Israelul îl repară, cu toate resursele, apoi îl judecă. Acest aspect umanitar nu poate fi contestat de nimeni.

„Oropsirea bietului popor palestinian e de fapt o binecuvântare”, puțini dintre arabii din lume pot spune că au așa posibilități.

  • (13) Revenind la Ierusalim, Ierusalimul de Est a fost recuperat de Israel în 1967, iar la sfârșitul 2016, în decembrie când Obama își termina mandatul, a mai dat o lovitura înainte de a pleca – o rezoluție ONU care condamna construcțiile făcute de Israel în Ierusalimul de Est. Obama a dat aceasta lovitură încercând să acrediteze ideea că granițele de dinainte de Războiul de 6 zile ar fi granițele legitime ale Israelului recunoscute de comunitatea internațională. Nu e adevărat. Acelea sunt granițele unui armistițiu din 1949. Hotărârea valabilă a comunității internaționale este cea de la San Remo, din 1920, dacă ar fi să se aplice dreptul internațional.

Sa nu uitam că și Mahmoud Abbas a făcut studii în Rusia și e o chestie de notorietate că e considerat agent rus. Serverele site-urilor Hamas și Hezbollah sunt în Federația Rusă. Hezbollah ține de Iran și de Siria, care sunt proxi ale rușilor… ne ascundem după deget dacă negăm aceste apartenente.

Ce mi se pare important de zis, dacă cineva mai are vreo îndoială sau mai este amăgit de texte, e că cine crede că Israelul trage sfori pe planeta Pământ nu are decât să caute pe Google rezoluțiile ONU despre Israel. I se deschide o listă cât cartea de telefon. Aproape săptămânal, mereu sunt rezoluții ONU împotriva Israelului. Dacă ei controlează totul și noua ordine internațională este o chestie evreiască, cum se face că sunt mereu condamnați la ONU?

ONU e o mașina de vot inventată de URSS și de agenții săi, pentru ca de partea americană la negocierea fondării ONU a fost un agent sovietic, Alger Hiss, care a fost dovedit ulterior. Practic rușii și cu rușii au stabilit că asta e configurația ONU. Această configurație a avut grijă ca țările arabe să reprezinte o mașină de vot care poate sa voteze orice. Mâine ONU poate să voteze că pământul este plat, cum spunea Abba Eban.

„Dacă Algeria ae introduce o rezoluție prin care se declară că pământul este plat, și că Israelul l-a aplatizat, acesta ar trece cu 164 de voturi pentru față de 13 împotrivă și 26 de abțineri.”
Abba Eban 1915-2002, dipolmat și om politic israelian

Intrare în „Autoritatea Palestiniană”: „Trecerea cetățenilor israelieni, interzisă”
  • (14) Mai e important de spus că, așa cum scria Daniel Greenfield, un analist remarcabil, foarte profund, acele țări care nu își retrag ambasada de la Tel Aviv și o mută la Ierusalim, urmând exemplul Statelor Unite, practic recunosc prin asta un fel de supremație a islamului.

În islam există ideea că dacă a ocupat la un moment dat un teritoriu, nu trebuie să îl mai cedeze vreodată. E practic ce vrea și Abbas, „palestinienii” – să dispară Israelul. Ei nu vor pace. Împarți Israelul în jumătate, ce rămâne împarți din nou în jumătate, pâna obții niște petice de pământ care nu pot fi apărate. Mai e și acest aspect – știindu-se atacați și primind amenințări cu moartea din toate părțile, trebuie să se gândească și cum să se apere.

Ideea de bază este că țările musulmane și musulmanii din Israel activiști „palestinieni” -pentru că nu sunt toți așa, sunt și arabi care sunt foarte mulțumiți cu statutul lor de cetățeni israelieni – ce vor ei nu e pacea, vor să nu mai existe Israelul, vor să îi omoare pe toți.

Multă lume vorbește că s-a pus în pericol „procesul de pace” din cauza deciziei lui Trump. „Procesul de pace” e o continuă ciumpăvire a ceea ce a mai rămas după ce s-a luat Iordania, după ce s-a luat Gaza, după ce s-a împărțit Malul de Vest. Asta reprezintă „procesul de pace”: Israelul trebuie mereu să cedeze, iar arabii mereu să câștige. Trump a întrerupt asta, iar apoi Abbas a dat semnalul pentru  „trei zile de indignare”, a închis școlile ca să poată toți copiii să se indigneze.

Există foarte multă rea credință împotriva Israelului, în media internaționale. Mai este ceva ce au observat unii analiști. Noi am publicat pe ILD traducerea unui articol scris de Agnieszka Kołakowska, fiica marelui filosof Leszek Kołakowski. Ea a făcut o paralelă între felul în care e prezentată Polonia și felul în care e prezentat Israelul în presa internațională de către stângiști. E atât de multă rea credință încât e destul de greu să faci față, pentru că sunt atâtea minciuni, una după alta, că nu mai prididești să le desfaci.

Spuneam mai devreme despre Polonia că este un aliat extrem de important al României și ca cine scrie porcării despre Polonia… eu nu apăr la aceasta masă interesul Poloniei, vorbesc despre toate astea ca româncă, interesul României nu este ca Polonia să fie ponegrită și târâtă prin noroi, pentru că dacă se întâmplă vreodată ceva, dacă rușii intră în Polonia, asta e o veste extrem de proastă pentru noi.

Același lucru se aplică față de Israel. România are deja colaborări cu Israelul. În 2010 a căzut un elicopter cu militari israelieni care se antrenau în România, accident în care aceștia au murit. Ideea este că atunci a ieșit la iveală că există o anumită colaborare între noi și ei. Romania a permis militarilor israelieni să se antreneze în țara noastră, pentru că aici sunt terenuri muntoase pe care acolo nu le au. Faptul că a iești la iveala în 2010 colaborarea cu Israelul, pe mine m-a bucurat foarte mult.

Corlățean, înainte să fie Minstru de Externe PSD, când era senator, s-a dus și a făcut mare tam-tam în vizită în „Palestina”.  Le-a mulțumit autorităților palestiniene pentru cât de frumos se poartă cu creștinii, ceea ce e o porcărie sinistră, creștinii sunt extrem de loviți și de persecutați. Vorbim de PSD, de politica externă a PSD. Ideea este că PSD, care e urmașul Partidului Comunist Român al lui Nicolae Ceaușescu, Partid Comunist Român care funcționa în intensă legătură cu Securitatea și tot ce am văzut mai devreme că ne-a spus Pacepa, oamenii ăștia, lumea asta… Corlățean e tânăr, dar părinții lui politici au avut legături strânse cu acești dușmani ai Israelului din Orientul Mijlociu. Toți teroriștii din zonă au trecut pe la securiștii de aici și Pacepa ne-a spus că ei aveau sarcină să se ocupe mai ales de Arafat, și să îl invite, să îl filmeze. Arafat avea obiceiuri sexuale mai puțin conformiste, iar Securitatea îi furniza și victime, pentru că se pare că era și pedofil. Era homosexual și pedofil, iar Securitatea îl filma la Neptun ca să îl aibă la mână, pentru că Arafat era greu de prevăzut, ce gânduri o să aibă, și ca să fie siguri, KGB-ul și securiștii, că nu iese din rând, îi creau condiții să se distreze cât mai bine și cu ocazia asta îl filmau. Mai aveau relații foarte strânse și cu Gaddafi, asta era specialitatea românească. Terorist și sponsor de terorism. Lumea asta n-a murit, din ea se trage PSD-ul și toată tagma jefuitorilor, inclusiv toate mafioțeniile formale și informale, și instituțiile etc, care țin cu arabii, nu țin cu Israelul și Occidentul. Asta e moștenirea lor, mentalitatea lor, chiar dacă n-au legătură neapărat. Trebuie să ne amintim că primele bâlbâieli ale PSD-ului, când era să fie numit un prim ministru, la cine se gândiseră? La doamna Sevil Shhaideh, care e soția unu mare ștab din sitemul din Siria.

  • (15) România are nevoie de un aliat puternic, iar Israelul e un aliat pe care te poți baza pentru că e o forța militară. Turcia e o țară NATO care până nu de mult era considerată un pion de bază al NATO. O armată foarte puternică și serioasa. Militarii turci, până nu demult reusiseră să țină în frâu nebunia islamistă si alte nebunii plantate de ruși, despre care putem sa citim in arhivele Mitrohin si in alte surse. Acum nu mai e așa. În primul rând Israelul a pierdut acest aliat. Putea conta pe Turcia ca aliat, acum la Marea Mediterană, prima linie a civilizației și a NATO suntem noi, și noi suntem, asa cum se știe, destul de vulnerabili, pentru ca avem conducerea pe care o avem. Asta este principala rațiune pentru care avem nevoie de o relație buna cu Israelul. Israelul are și el nevoie de un sprijin măcar simbolic. Mutatul ambasadei nu cere mare lucru.
Israel, 2011

fotografii: Costin Andrieș, Israel 2011. 

Poate ar trebui să dăm în judecată Facebook. Germanii deja o fac

11

În ultimele luni, începând cam din vară, după criterii doar de el cunoscute și după toate aparențele aleatorii, când nu de-a dreptul absurde, Facebook a început să blocheze sute de profiluri deținute de utilizator – clienți – din România. Pedepsele variază între o zi, șapte zile, două săptămâni și o lună, iar în cazul meu, dar și al altora, acestea se succed la interval de câteva ore, pe termen nedeterminat.
Așa am reușit ca în ultimele patru luni să fiu continuu blocat, cu mici pauze care însumează probabil nu mai mult de o săptămână.

Mult timp nimeni nu a înțeles ce se întâmplă, dar informațiile încep să apară. Se pare că același lucru se întâmplă și în alte țări. De exemplu, în Germania, unde Facebook sterge postări după criterii la fel de absurde și aleatorii. Cu diferența că, odată amenințat cu procese, Facebook reinstaurează postările șterse.

Puteți urmări un reportajul realizat de BBC în care un avocat și-a făcut deja o afacere din apărarea dreptului la liberă exprimare, dând în judecată Facebook:

Companie privată fiind, Facebook are tot dreptul să șteargă orice dorește. Cu toți știm că platforma este plină nu doar de prostii, dar și de instigări la violență și crimă, iar eliminarea acestora este cât se poate de legitimă și de dorit. Dar în majoritatea cazurilor, cel puțin a celor cu notorietate în România (și, iată, și Germania), nu despre asta e vorba. Pentru detalii, vedeți Banned on Facebook. Cum a ajuns platforma de socializare la cheremul stângii radicale și al trollilor Rusiei.

Cred că în acest moment, după aproape jumătate de an de abuzuri din partea Facebook împotriva noastră, a clienților, singura soluție e să ne mobilizăm și să deschidem procese împotriva companiei (avem deja exemplul de succes din Germania) și, în acelasi timp, ușor-ușor, să renunțăm cu totul la această platformă care își bate joc de utilizatori.

Pe banii nostri, ai clienților care i-au îmbogățit, transformând Facebook în una dintre cele mai prospere companii din lume.

În ultimii 5 ani, începând cu ianuarie 2013, eu am cumpărat, din banii mei, reclamă pe Facebook în valoare 5046 de lei, adica 1308,5 dolari. Cred ca ar fi înțelept din partea mea să mă gândesc serios dacă nu ar trebui să îi dau în judecata și să le cer banii inapoi. Poate și ceva în plus, pentru neplăcerile create în ultimele patru luni.

Banned on Facebook. Cum a ajuns platforma de socializare la cheremul stângii radicale și al trollilor Rusiei

2

Nu că ar fi un mare secret, dar am ascuns numele din captura de pe Facebook de mai jos pentru că nu persoanele în sine contează, ci modul de funcționare și genul de mentalitate la lucru în treaba cu blocajele.

– pe de o parte, e tot mai sigur că blocările vin ca urmare a raportărilor făcute de terți, iar mecanismul după care sunt aplicate pedepsele pare cât se poate de aleatoriu (din moment ce eu am fost blocat pentru o postare anostă despre NATO și altele asemenea, și de vreo 4 luni, mai mult blocat sunt);

– genul de mentalitate implicată: există persoane care simt că e de datoria și competența lor să indice cine ar trebui făcut să tacă și cine nu. „m-am bucurat puțin să știu că niște postări pline de ură și ignoranță au dispărut” spune postarea din imagine a unui SJW jr de la Vice, să spunem că nu primul om la care te-ai duce pentru postări pline de substanța și iubire. Mai ales substanță.
Dar de turnători nu duce lipsa lumea și cum în ultimii ani eu m-am străduit să supăr destulă lume (care merita), nu mă mir că-s blocat pe profil de aproape jumătate de an.

– aseară, lotului de blocati în care au fost băgați deja MarcelaFlorina și altii, li s-au adăugat și Paul Dragos Aligica, profesor în SUA și publicist, și Andrei Rugină, greu de imaginat un om mai politicos, pentru comentarii pe care personaje ca cei din imagine le considera „pline de ură și ignoranță”, cum au semnalat deja în repetate rânduri.

– dincolo de aspectul cel mai grav, cel al cenzurii pe criterii politice și ideologice, Facebook fiind cu cățel și purcel într-una din tabere, chiar și din punctul de vedere al Fb chestia asta face mai mult rău decât bine, lăsând o mulțime de clienți, oameni decenți si civilizați, la cheremul unor pooshlamale autosufieciente care se cred autorități morale indrituite să combată „ignoranța”.

– sau, mai rău, pun oameni decenți la cheremul omuleților verzi din online, trolli putiniști foarte activi pe Facebook, despre care ar fi complet absurd să presupunem că nu profită la maxim de oportunitate (de exemplu, eliminarea postării mele despre NATO și a altor postari care descriu legăturile dintre diferite personaje și Rusia). De ce sa tot scrie obraznicul ăla despre noi când Facebook ne oferă intrumentele să îi punem capac?

P.S.

    • aparent, oportunitatea nesperată oferită de Facebook a fost folosită și de PSD, pentru contracararea protestelor: aici și aici.;
    • după ce am scris textul de mai sus, am găsit la Radu articolul acesta, în care Fb declară că eliminarea mesajelor se face în urma raportărilor, nu automat;
    • una dintre ințiativele care par să se ocupe de eliminarea postărilor în România este NetRangers, care ține de ActiveWatch, „agenția de monitorizare a presei”, de aplaudare a Russia Today și apărare a intereselor clubului infracțional organizat;
    • în Germania, de eliminarea postărilor de pe Facebook se ocupă Competence Call Center (CCC), care are birouri și în România;

P.S.2
Să vedem totuși mai în detaliu cine se ocupă de „combaterea fake news” în online-ul românesc. Unul dintre grupurile care spune că și-a asumat această misiune este NetRangers, care tine de ActiveWatch, al lui Mircea Toma http://www.cyberhate-watch.ro/. Știam deja că băieții de la ActiveWatch RomaniaRazvan Martin, de ex., sunt mari fani ai RussiaToday, despre care zicea ca e „my favorite TV program”: http://inliniedreapta.net/activewatch-dozaj-atent-pentru-v…/
Așa ca am dat o raită pe contul de Facebook al NetRangers, iar primul clip distribuit e din In the NOW, pagina de propagandă ruseacă, controlată, după toate aparențele, de Kremlin.

Click pe imagine pentru sursă

exemple: https://www.facebook.com/inthenow/videos/884646975019006/
https://www.facebook.com/inthenow/videos/877277575755946/
https://www.facebook.com/inthenow/videos/807683629382008/
https://www.facebook.com/inthenow/videos/876523205831383/
https://www.facebook.com/inthenow/videos/788576094626095/

P.S.3

Pagina In Linie Dreapta – ILD este atacata. In ultimele zile am primit doua astfel de mesaje de la Facebook, mesaje care apar dupa ce una sau mai multe postari sunt raportate de 1 sau mai multe conturi individuale.

Recent, nu numai ca Fb nu arata cine este cel care raporteaza, dar nici despre ce postare este vorba. Din rau, in mai rau, pana la victoria finala.

Sfidare și supunere la Teheran: tânăra iraniană și Mogherini

1

Nu sunt multe de spus.

În stânga, este o tânără din Teheran, miercurea trecută, 27 decembrie 2017.

Tânăra a sfidat Gărzile Revoluționare și regimul ayatollahului care o obliga la purtarea vălului, descoperindu-și capul în public, pe o stradă importantă (Enqelab) din Teheran, capitala Iranului.

În dreapta, este Înaltul Reprezentant pentru politică externă al UE, vicepreședinte al Comisiei, Federica Mogherini, tot în capitala Iranului, la Teheran. Ea s-a conformat regimului, deși nu era obligată*.

Filmarea care a făcut înconjurul lumii

Există informații că tânăra care a protestat miercurea trecută a fost arestată, ca și alte tinere din Iran care au declanșat campania #WhiteWednesday.

În urma acestui incident, petrecut chiar în ajunul protestelor, după ce fotografia și două înregistrări cu telefonul mobil au început să fie distribuite în cascadă pe rețele sociale, șeful poliției din Teheran a anunțat o „îndulcire” a regimului.

Vălul rămâne obligatoriu, dar femeile cărora le pică „accidental” vălul nu vor mai fi arestate, ci trimise la cursuri de reeducare, un fel de școală de corecție, a anunțat șeful poliției din capitala Iranului.

Lumea pune flori în locul unde a protestat tânăra iraniană, dar nu există nicio informație credibilă privind soarta ei, în afara faptului că a fost reținută.
Reeducare fără arestare: „o nouă abordare liberală”

Această decizie epocală l-a extaziat pe un alt diplomat al UE, Carl Bildt, fost ministru de externe și premier al Suediei (țara în care sute de arabi palestinieni au cântat nestingheriți „Moarte evreilor” la Malmo, iar indivizi cu cagule au încercat să incendieze o sinagogă în care se aflu copii evrei la Goteborg).

Iranul a anunțat o nouă abordare liberală privind codul vestimentar al femeilor. E un pas mic, dar totuși e un pas.

Carl Bildt era atât de extaziat de încă „o nouă abordare liberală” a Iranului pe când dădea share la un articol care arăta că:

„poliția iraniană nu va mai vâna femeile care nu sunt bine acoperite pentru a le duce în centre de detenție”. Acestea vor fi duse la „ore de reeducare pentru a-și schimba comportamentul.”

Mogherini în Iran

Am găsit mai multe fotografii de la vizita în Iran a doamnei Mogherini, din 28 iulie 2015. Aici este alături de Helga Schmid (femeia cu ciuf blond și geantă neagră), adjunctul secretarului general al Serviciului European de Acțiune Externă. Fuseseră primite de Hassan Rohani, președinte al republicii islamice și vegheate de portretele ayatollahilor.

Iar aici își iau conștiincioase notițe:


Mai jos pare un moment de cochetărie
. Dar nu e așa. Este de fapt un „incident” din declarația de presă comună pe care a avut-o alături de Mohammed Javad Zarif, ministrul iranian de externe.

Vălul îi joacă feste. Dacă îi alunecă „accidental”, femeia face ore de reeducare la școala de corecție dacă e din Teheran. În restul țării, riscă să fie chiar reținută.

Doamna Mogherini spunea că a venit momentul implementării acordului nuclear pe care îl semnaseră. Părea fie că simte cumva nevoia să gesticuleze pentru că era încurcată (cum faci atunci când ești stânjenit de cea ce trebuie să spui), fie că vălul îi cădea „accidental” de pe cap. Mai degrabă varianta a doua, căci s-a repetat. Dar tot într-un moment semnificativ al declarației. Mogherini a zis că vor veni investiții importante din Europa în Iran dacă acordul nuclear e implementat. Și hop!, vălul a căzut iară, „accidental”, și a trebuit să-l aranjeze. În locul dânsei, o tânără iraniană scăpa cel mai ieftin cu niște cursuri de reeducare, căci vălul căzuse din greșeală, nu intenționat.

Este de reținut că doamna Mogherini nu se înfățișa în fața vreunei autorități religioase unde există cutume mai stricte de conduită, ci discuta cu doi bărbați ce ocupau funcțiile de președinte, respectiv de ministru de externe.

Care e problema cu vălul?

Răspunde o iraniancă, Masih Alinejad, care se adresează chiar femeilor occidentale care își pun vălul la astfel de întâlniri oficiale.

If you respect the compulsory hijab, a discriminatory law, then you empower the government of Iran to put more pressure on women.

Ascultați vocea femeii, umăriți înregistrarea:

#WhiteWednesday: Iranian women stand up to compulsory hijab

„If you respect the compulsory hijab, a discriminatory law, then you empower the government of Iran to put more pressure on women”

Rights activist Masih Alinejad tells us why Iranian women are wearing white on Wednesdays:

Posted by DW News on Tuesday, December 26, 2017

Mogherini e la întâlnire cu alți satrapi – Raul Castro și comuniștii din Cuba

Mogherini nu are timp pentru Masih Alinejad. Au trecut patru zile de proteste în Iran, iar Înaltul Reprezentant pentru politică externă al UE nu a zis nici pîs.

De altfel, singurul oficial de rang înalt din UE care a reacționat este polonez, de la PiS, vicepreședinte al Parlamentului European, Riszard Czarnecki.

Doamna Mogherini, în schimb, se pregătea în acele zile pentru întâlnirea cu alți satrapi: Raul Castro și gașca de comuniști care dictează în Cuba.

Înaltul Reprezentant / Vicepreședintele Comisiei Europene Federica Mogherini va călători în Cuba în 3-4 ianuarie reconfirmând relația puternică dintre Uniunea Europeană și Cuba.

Și poți să zici că nu-i așa?

MOGHERINI nu a scos un cuvințel despre ce se petrece în Iran. Se pregătește de întâlnirea cu Raul Castro.

*Later edit: În Iran, se pare, legislația impune și femeilor, oficiali străini, să aibă capul acoperit.

În apărarea bunului nostru rege Mihai. 70 de ani de la tragedia naţională a abdicării din 30 decembrie 1947

5

Pe 30 decembrie 1947 s-au împlinit 70 de ani de la abdicarea regelui Mihai. Acest eveniment a fost speculat în mai multe moduri. În special admiratorii mareşalului Ion Antonescu,  mai degrabă comunişti convertiţi la naţionalism decât antonescieni veritabili, încearcă să prezinte gestul regelui fie drept laşitate fie, mai degrabă, ca pe o trădare comisă de rege faţă de poporul român. În treacăt fie spus, varianta „trădării” are toate ingredientele propagandei, inclusiv lipsa de logică. Dacă din punctul de vedere al acestor adversari monarhia în general, şi regele Mihai în special, au fost o nenorocire pe capul ţării, atunci respectivii ar fi trebuit să salute abdicarea regelui şi instalarea mirificei Republici Populare Romîne (sic), nicidecum să deplângă evenimentul şi să-l considere o trădare comisă de rege faţă de poporul său. Un fost înalt demnitar român a ajuns până într-acolo cu mitocănia încât a afirmat la un post de televiziune că „regele s-a băgat slugă la ruşi”, pentru că a acceptat să abdice.

Conjunctura în care s-a petrecut abdicarea trebuie reamintită. La Bucureşti se afla la putere guvernul comunist Petru Groza 2, instalat după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. Comuniştii controlau Ministerul Afacerilor Interne prin Teohari Georgescu şi Ministerul de Război prin Emil Bodnăraş, iar armata, poliţia, jandarmeria, serviciul de infomaţii, se aflau în plin proces de epurare care viza înlocuirea ofiţerilor fostei armate regale cu cadre ale PCR. Regele Mihai nu avea nicio putere.

Probabil ca să sublinieze viciul de consimţământ care lovea actul abdicării, regele povestea că la Palatul Elisabeta unde se afla în momentul abdicării liniile telefonice fuseseră tăiate, iar garda palatului fusese înlocuită cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu”, o unitate a armatei sovietice alcătuită din foşti militari români căzuţi prizonieri pe frontul de Răsărit, iar apoi recrutaţi şi îndoctrinaţi în lagărele sovietice de prizonieri.

Precizările Maiestăţii Sale sunt, fără îndoială, utile pentu istorie. Însă sunt superflue din punctul de vedere al dovedirii viciului de consimţământ de care era lovită abdicarea. Dacă liniile telefonice de la Palatul Elisabeta ar fi funcţionat, oare pe cine ar fi putut suna regele Mihai pentu a veni în ajutorul său? Evident că pe nimeni. Ţara şi Armata se aflau în chingile ocupantului străin şi ale cozilor sale de topor comuniste.

Soldat rus la plimbare pe Bd. Magheru din Bucureşti, în dreptul cinematografului „Scala”

În România erau cantonaţi în noiembrie 1947 aproximativ 130.000 soldaţi din Armata Roşie, inclusiv o flotilă cu 2500 avioane,  după ce în 1946 fuseseră 600.000 de soldaţi ruşi, iar ţara noastră avea o frontieră comună de peste 1200 km cu URSS. În statele vecine, Ungaria,  Bulgaria, Iugoslavia, precum şi mai departe, în Austria, Cehoslovacia, Polonia şi Germania de Est, staţionau milioane de soldaţi sovietici. Spre sud, Grecia se afla în toiul războiului civil care urma să se încheie abia în 1949, iar armata comunistă ELAS, sprijinită de Stalin, rezista cu îndârjire forţelor guvernamentale greceşti, sprijinite de britanici şi mai apoi de americani.  Din punct de vedere militar şi geografic România era izolată, la sute de km de Cortina de Fier şi trupele aliate. Nu mai avea nicio scăpare.

Februarie 1945. Churchill, Roosevelt şi Stalin la Conferinţa de la Ialta

Din punct de vedere politic România era abandonată la cheremul sovieticilor.  Tratatul de pace de la Paris din 1947 consfinţea sau formaliza înţelegerile anterioare dintre Cei Trei Mari, SUA, URSS, Marea Britanie la conferinţele de la  Casablanca, Teheran, Ialta, Potsdam etc. Jumătate din Europa, de la fluviul Elba care separa cele două zone de ocupaţie din Germania, occidentală şi sovietică, şi de la Trieste, pe graniţa iugoslavo-italiană,  revenea Imperiului Comunist pentru următorii 45 de ani.

Acordul secret dintre Churchill şi Stalin privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. În România se negociase o influenţă de 90% sovietică şi 10% britanică.

De ce a abdicat regele Mihai?

În primul rând se pune întrebarea de ce regele a mai rămas pe tron până pe 30 decembrie 1947, având în vedere contextul de mai sus. Unii se întreabă de ce regele nu a rămas la Londra, în noiembrie 1947, după cum spera guvernul comunist, atunci când Maiestatea Sa a participat la nunta verişoarei sale, actuala regină Elisabeta a Marii Britanii.

Mai mult ca sigur că regele nu se imagina şeful de stat, monarhul „Republicii Populare Romîne”.  De altfel,  în actul de abdicare se spune că:

„În viața Statului român s’au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat…instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat”.

În fond, afirmaţia din actul de abdicare exprima realitatea, şi anume că era de neconceput ca o „democraţie populară”, adică un stat comunist, să aibă în fruntea sa un rege.

Este rezonabil să credem că regele a rezistat şi s-a încăpăţânat să rămână pe tron până în 1947 pentru că, la fel ca cei mai mulţi români, nu putea accepta că s-a tras o Cortină de Fier prin inima Europei şi că România a nimerit de partea greşită. La fel ca părinţii şi bunicii noştri, regele Mihai îi aştepta pe americani, iar în 1947 asemenea speranţe nu păreau zadarnice, în ciuda aranjamentelor precedente dintre sovietici i occidentali. În 1945 devenise preşedinte al SUA Harry S. Truman, care spre deosebire de predecesorul său Roosevelt, prietenul lui „Oncle Joe” (Stalin n.n) se arăta foarte hotărât să respingă expansiunea comunistă.  Pe 11 martie 1947 Truman a ţinut un discurs istoric în faţa Congesului SUA, în care a prezentat măsurile sale de combatere a „pericolului comunist” în întreaga lume şi a cerut Congresului să aloce 400 milioane dolari pentru Grecia, unde forţele guvernamentale se luptau cu gherilele comuniste, dar şi pentru Turcia, ameninţată la rândul său de URSS. La fel ca majoritatea românilor, regele Mihai credea că e doar o chestiune de timp până vor veni americanii să ne salveze. Miza lui era să reziste până la venirea americanilor, dar atunci când în ziua de 30 decembrie 1947 Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au cerut abdicarea era clar că jocul se terminase. Toate speranţele au fost spulberate şi regelui Mihai nu-i mai rămânea decât să plece în exilul său despre care atunci nu ştia că va dura o jumătate de secol.

Masacrarea elitei conducătoare din Bulgaria

În 1943, la numai 49 de ani, a murit în mod surprinzător regele Boris al Bulgariei. Se bănuieşte că a fost otrăvit de medicul german Hans Eppinger, un criminal de război care îşi experimenta otrăvurile pe deţinuţii din lagărul de concentrare de la Dachau. Se pare că Eppinger l-ar fi otrăvit şi pe premierul grec Ioannis Metaxas. A fost proclamat rege al Bulgariei Simeon, în vârstă de şase ani, fiul lui Boris, sub regenţa lui Kirill, fratele regelui Boris.

Bulgaria era o prietenă tradiţională a Rusiei, eliberatoarea sa de la 1878, de sub jugul turcesc. În timpul celui de-al doilea război mondial Bulgaria şi URSS nu numai că nu s-au aflat în stare de război, dar au menţinut şi relaţii diplomatice până la data de 5 septembrie 1944, când URSS a declarat război Bulgariei. Pe 8 septembrie, trupele sovietice venind din România au trecut Dunărea în Bulgaria. Concomitent, la Sofia, ca urmare a unei lovituri de stat, puterea a fost preluată de agentura sovietică din „Frontul Patriei”, o coaliţie condusă de comuniştii bulgari în frunte cu celebrul agent al Komintern Gheorghi Dimitrov. După un simulacru de proces, cu trupele sovietice aflate deja în Bulgaria, puciştii i-au omorât pe prinţul Kirill,  pe premierul Bogdan Filov şi pe generalul Mihov, cu toţii membrii ai Consiliului de Regenţă, pe membrii guvernului şi pe consilierii regali, precum şi 67 de membri ai parlamentului, în total 92 de persoane, care au fost împuşcate noaptea în cimitirul din Sofia iar trupurile lor au fost aruncate într-o groapă comună.  A scăpat doar copilul Simeon sau ţarul Simeon al II lea, care urma să devină, printr-o ciudată întorsătură a istoriei, premierul Bulgariei între 2001-2005.

Această barbarie, de care ruşii erau pe deplin răspunzători, a şocat lumea civilizată şi fără îndoială că l-a cutremurat şi pe regele Mihai I al României.  Era clar ce soartă l-ar fi aşteptat pe regele Mihai dacă ar fi refuzat să abdice. Ruşii şi agenţii lor din Balcani dovediseră de ce sunt în stare cu ocazia atrocităţilor din Bulgaria. Şi amintesc că Bulgaria era socotită de ruşi o ţară prietenă, pe când România fusese un inamic îndârjit pe durata războiului, iar regele Mihai era şeful statului român din perioada războiului.  

Regele a luat unica decizie raţională posibilă în acel moment, anume să abdice. Afirmaţiile de resortul istoriei contrafactuale, precum că regele ar fi trebuit „să reziste” (cum? cu ce?) sau că ar fi trebuit să moară ca un martir decât să părăsească ţara,  sunt inepte. Când a părăsit ţara, după Anul Nou 1948, mai mult ca sigur că regele nu s-a gândit că îi abandonează pe români, ci că se va întoarce triumfător odată cu trupele americane care, nu-i aşa, urmau să vină la primăvară să elibereze Europa de Est şi pe români de tirania bolşevică. Aşa credea toată lumea, iar ignorarea contextului de atunci înseamnă anacronism, istorie contrafactuală, sau de-a dreptul falsificarea şi vulgarizarea istoriei.

Defăimarea regelui salvator

De câţiva ani circulă pe internet o fotografie ce se vrea demascatoare pentru rege, un soi de „dovadă” a presupusei trădări a românilor de către Maiestatea Sa şi a colaboraţinismului cu ocupanţii sovietici.  În cele mai multe cazuri, poza nu este publicată conform cu originalul, ci este decupată, pentru a nu se vedea că este de fapt un facsimil din „New York Times”.


Foto: Regele Mihai împreună cu generalul sovietic Susaikov, şeful Comisiei Aliate de Control din România, la aniversarea loviturii din 23 august 1944 pe prima pagină a cotidianului american „The New York Times”.

Tocmai contextul, publicarea fotografiei în „The New York Times” este cheia intepretării corecte a acesteia.  După Stalingrad, când înfrângerea Axei devenie doar o chestiune de timp, înte România şi Ungaria s-a dus un adevărat duel în stil western, „who blinks the first” sau cine clipeşte primul. Ambele ţări erau conştiente că cea care va ieşi din război înaintea celeilalte va primi Transilvania ca bonus, la conferinţa de pace de după război. Numai că ieşirea pripită din război a fi putut deveni un eşec soldat cu cumplite represalii din partea Germaniei. România a reuşit să iasă prima şi s-a detaşat în câştigătoare a duelului pentru Tansilvania, însă Ungaria nu se resemnase deloc. În octombrie 1944 o delegaţie trimisă de Horthy s-a deplasat la Moscova pentru a discuta condiţiile unui armistiţiu, precum şi pentru a reuşi să obţină Transilvania în schimbul ieşirii Ungariei din război. Numai că era prea târziu. România ieşise din război la 23 august 1944 şi prin armistiţiul din septembrie 1944 URSS recunoscuse drepturile României asupra Transilvaniei. La data când  delegaţia din Ungaria sosise la Moscova pentru a le cere ruşilor să-şi trădeze proaspătul aliat România în chestiunea Transilvaniei, trupele române şi sovietice deja eliberaseră Târgu-Mureş şi Cluj de sub ocupaţia hitleristo-horthystă şi se apropiau de Oradea şi Satu Mare. Ruşii au refuzat propunerile Ungariei. Însă Ungaria a continuat şi în ceasul 25, adică la Tratatul de Pace de la Paris să facă lobby pentu cauza sa.

Semnificaţia fotografiei din „The New York Times” este aceea că a apărut într-unul dintre cele mai importante cotidiene din SUA, superputerea în devenire care urma să facă jocurile la Tratatul de la Paris. De unde România fusese inamicul, şeful statului român era fotografiat în uniformă militară cu generalul sovietic, iar gestul de apindere a ţigării sugera camaraderie şi bărbăţie, manifestate de doi aliaţi. Nicidecum nu sugera colaboraţionism şi umilinţă, cum se încearcă să se prezinte acum, fie din neghiobie, fie din rea-credinţă de căte adversari ai MS regele Mihai, adversari care în fond fac rău României, conştient sau nu. Cât despre prezenţa generalului sovietic alături de regele Mihai, aceasta era cât se poate de firească şi onorantă din punctul de vedere al cititorilor cotidianului american. În timpul războiului, propaganda americană instituise un adevărat cult pentru URSS şi pentru Iosif Stalin. Această linie propagandistică era necesară atât pentru mobilizarea şi încurajarea opiniei publice americane, prin prezentarea URSS drept puternicul şi loialul aliat al SUA, cât şi pentru justificarea în faţa contribuabilului american a imenselor sume date ca ajutor de război ruşilor. Fotografia este luată la Bucureşti de corespondentul Associated Press şi articolul a constituit o bună popagandă pentru România în vederea Tratatului de la Paris, care urma a fi semnat la doar câteva luni de la publicarea fotografiei. Caracterul avantajos pentru partea română al fotografiei, precum şi poziţia oarecum teatrală, poate chiar studiată, a regelui, ne-ar putea duce cu gândul că, de fapt, fotografia respectivă ar fi putut fi chiar opera propagandei româneşti.

Defăimarea regelui Mihai mai conţine şi linia de mesaj privind decorarea Maiestăţii Sale de către Stalin cu Ordinul Pobeda/Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care pe lângă regele Mihai au primit-o puţini străini, printre care Montgomery şi Eisenhower, comandanţii supremi ai forţelor britanice, respectiv americane. Gestul lui Stalin a avut o mare importanţă din punct de vedere propagandistic şi diplomatic. În vederea Tratatului de la Paris, unde să nu uităm, miza era apartenenţa Transilvaniei, Stalin a dat semnalul că România nu este un inamic învins, ci un aliat de nădejde. Este interesant că Stalin nu l-a decorat pe regele Mihai în timpul războiului, când decorarea ar fi putut viza mobilizarea efortului de război românesc, ci după război, în iulie 1945, când Stalin deja se văzuse cu sacii în căruţă. Ordinul „Victoria” primit de la Stalin de căte regele Mihai a constituit încă un semnal în vederea conferinţei de pace de la Paris.  Motivaţia decorării regelui Mihai, aşa cum rezultă din decretul de decorare semnat de Kalinin, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, este fără echivoc: „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”. Această recunoaştere a meritelor României ca umare a actului de la 23 august era încă o asigurare, cu aproape doi ani înainte de conferinţa de pace, că românii puteau sta liniştiţi în privinţa Transilvaniei.

Afirmaţia că decorarea regelui Mihai de către Stalin ar reprezenta o dovadă a „trădării” Maiestăţii Sale reprezintă o neghiobie şi o rea credinţă patentă.

Odinul Victoria/Pobeda, cea mai înaltă decoraţie militară sovietică a fost primită de regele Mihai ca o recunoaştere a meritelor României în victoria asupra nazismului.

Regele Mihai a făcut multe pentru România în scurta sa domnie, iar actul de la 23 august a fost salvator şi a avut consecinţe nebănuite. Se cunoaşte mai puţin că după război dictatoul iugoslav Iosip Broz Tito i-a cerut lui Stalin să-i permită anexarea Banatului la Iugoslavia, solicitare respinsă de Stalin.

În 1918, după destrămarea Austro-Ungariei, sârbii ocupaseră Banatul cu Timişoara, dar ca urmare a apariţiei armatei române şi a medierii Franţei, sârbii s-au retras din Timişoara şi s-au mulţumit doar cu o treime din Banat. În 1945 însă, Iugoslavia era considerată aliată de către „Cei Trei Mari”. Stalin îl considera personal pe comunistul Tito un tovarăş de încredere. La fel şi Winston Churchill, care şi-a trimis propriul fiu, pe Randolph Churchill, ca reprezentant militar şi diplomatic al Marii Britanii pe lângă armata de partizani a lui Tito. Randolph s-a paraşutat în Iugoslavia ocupată de germani, înfruntând mari riscuri. Dacă nu ar fi fost actul de la 23 august realizat de regele Mihai, iar la sfârşitul războiului, o Românie prăbuşită sub conducerea lui Antonescu ar fi fost considerată un inamic ireductibil, probabil că nimeni dintre „Cei Trei Mari” nu s-ar fi opus cererii lui Tito de anexare a Banatului la Iugoslavia.

Am scris aceste rânduri din respect pentru adevăr. De asemenea, pentru că acum Maiestatea Sa, regele Mihai I al tuturor românilor îşi doarme somnul de veci în cripta sa de la Curtea de Argeş şi nu se mai poate apăra. Rămâne să îi apărăm memoria noi, cei care am crezut în el. Dumnezeu să-l ierte!