Reacţie exagerată la 9/11? Absurd

    Print Friendly, PDF & Email

    Demoralizarea americană din prezent nu este o consecinţă a războiului împotriva terorii.

    Reacţie exagerată la 9/11? Absurd

    Charles Krauthammer

    Iată înţelepciunea convenţională nouă în privinţa 9/11: am creat un deceniu al fricii. Am reacţionat exagerat la 9/11 – Al-Qaeda s-a dovedit a fi un tigru de hârtie, nu a avut loc al doilea atac – şi astfel am falimentat ţara, am distrus moralul populaţiei şi ne-am înscris pe o traiectorie de declin naţional.

    Ministrul apărării afirmă că Al-Qaeda se află în pragul unei înfrângeri strategice. Aşa este. Dar de ce? Al-Qaeda nu a intrat într-un proces de combustie spontană. Şi totuşi, Osama bin Laden a decăzut pe parcursul unui deceniu de la statutul de emir al islamului radical – erou jihadist cu al cărui nume au fost botezaţi noi-născuţi din toată lumea islamică – la o figură izolată, îmbătrînită şi patetică vizionându-şi umbra pe ecranul unui televizor ieftin dintr-o cameră sărăcăcioasă.

    Ce a transformat armăsarul puternic într-o mârţoagă costelivă? Tocmai războiul american – masiv şi neabătut – împotriva terorii, o campanie mondială sistematică purtată cu sofisticare, eficienţă şi letalitate crescânde – acum denigrate drept „reacţie exagerată”.

    Mai întâi a avut loc campania afgană, odată sprijinită universal de Democraţii care timp de câţiva ani s-au plâns că preşedintele Bush nu a investit mai multe resurse în ea. În prezent este redusă la unul din cele „două războaie” care ne-au adus în pragul falimentului. Şi totuşi, Afganistan a fost indispensabil pentru înfrângerea jihadiştilor din trecut şi din prezent. Pakistan este considerat un sanctuar al terorismului. Omitem să observăm că Afganistan este sanctuarul nostru, baza care ne oferă libertatea de acţiune de care avem nevoie pentru a lovi Jihadul Central din Pakistan şi regiunile de graniţă.

    Irak a fost de asemenea decisiv, dar nu în felul intenţionat. Nu am ales să devină campania centrală a zdrobirii Al-Qaeda mai mult decât Eisenhower a ales ofensiva din Ardeni drept locul distrugerii finale a maşinii de război germane.

    Al-Qaeda a venit, neinvitată, să lupte împotriva noastră în Irak şi a fost nu numai înfrântă, ci umilită. Populaţia locală – arabi şi musulmani sub presupusul jug al invadatorului – s-a alăturat infidelilor şi s-a ridicat împotriva jihadiştilor. A fost o înfrângere unică de pe urma căreia Al-Qaeda nu şi-a mai putut reveni.

    Cealaltă mare realizare a deceniului a fost aparatul defensiv antiterorist construit în grabă după 9/11 de preşedintele Bush şi ulterior continuat de preşedintele Obama. De ce a fost continuat? Deoarece a funcţionat. Ne-a asigurat securitatea – interceptarea de comunicaţii fără mandat judecătoresc, legea Patriot, extrădarea către terţe ţări, detenţia preventivă şi, desigur, Guantanamo.

    Posibil, susţine noua înţelepciune convenţională, dar aceste străduinţe au falimentat ţara şi au creat atmosfera curentă de disperare şi declin.

    Mofturi. Costul total al „celor două războaie” este de $1.3 trilioane. Este mai mic decât a unsprezecea parte din datoria naţională şi mai puţin decât un an de deficit bugetar al lui Obama. În perioada de aur a anilor 1950 ai administraţiei Eisenhower, cu creştere economică robustă în medie de 5% anual, cheltuielile de apărare au fost 11% din PIB şi 60% din bugetul federal. Astăzi, cheltuielile de apărare reprezintă 5% din PIB şi 20% din bugetul federal. Supraextindere imperială?

    Într-adevăr, ne apropiem de faliment. Dar acest lucru are la fel de mult de a face cu războiul împotriva terorii ca petele de pe soare. Incapacitatea de plată care ne dă târcoale nu provine de la un buget al apărării în contracţie, ci de la explozia cheltuielilor sociale. Acestea devorează aproape jumătate din bugetul federal.

    În ce priveşte marea recesiune şi prăbuşirea financiară din 2008-2009, o puteţi atribui politicii federale de a forţa creşterea numărului de proprietari de case prin acordarea de împrumuturi riscante. O puteţi atribui lui Fannie Mae şi Freddie Mac. Bancherilor lacomi, creditorilor lipsiţi de scrupule, cumpărătorilor naivi şi lacomi. Instrumentelor financiare numite derivate, suficient de complicate şi intercorelate încât să eludeze controlul. Dar să o atribuiţi războiului împotriva terorii? Absurd.

    9/11 a fost un Pearl Harbor al generaţiei noastre. De acesta dată însă, inamicul nu a avut o adresă. Nu a existat un Tokyo. Din acest motiv, războiul actual nu a putut fi încheiat în doar patru ani. Este un război neconvenţional purtat de un duşman neconvenţional situat în interiorul unei comunităţi religioase mondiale. Cu toate acestea, pe parcursul unui deceniu am dezarmat şi administrat înfrângeri majore acestui inamic şi am dezvoltat – chiar dacă în urma a numeroase pierderi tragice şi a unui proces de încercări şi erori – mijloacele de a continua să vânăm rămăşiţele, cu costuri care descresc rapid. Acest lucru este o realizare istorică.

    Dificultăţile şi perspectiva sumbră din prezent au origine aproape exclusiv de natură economică, sunt fructul amar al unor politici fiscale, monetare şi de reglementare greşite, care nu au nimic de a face cu 9/11. Demoralizarea prezentă a Americii nu este rezultatul războiului împotriva terorii. Dimpotrivă. Denigrarea războiului împotriva terorii este un rezultat al demoralizării noastre, este o proiecţie a maladiilor prezente peste istoria reală şi de succes a răspunsului nostru la 9/11.

    In original: The 9/11 ‘Overreaction’? Nonsense

    15 gânduri despre “Reacţie exagerată la 9/11? Absurd

    1. Asta este cea mai absurda justificare post-factum a aventurii irakiene, si am vazut/auzit destule in ultimii 8 ani!

      Irak a fost de asemenea decisiv, dar nu în felul intenţionat. Nu am ales să devină campania centrală a zdrobirii Al-Qaeda mai mult decât Eisenhower a ales ofensiva din Ardeni drept locul distrugerii finale a maşinii de război germane.

      Al-Qaeda a venit, neinvitată, să lupte împotriva noastră în Irak şi a fost nu numai înfrântă, ci umilită. Populaţia locală – arabi şi musulmani sub presupusul jug al invadatorului – s-a alăturat infidelilor şi s-a ridicat împotriva jihadiştilor. A fost o înfrângere unică de pe urma căreia Al-Qaeda nu şi-a mai putut reveni.

      Adica ne-am dus in Irak ca sa-i administram o infringere decisiva lui Al Qaeda. Ea nu era acolo, da’ noi stiam precis ca va veni neinvitata sa se bata cu noi.

      What a nonsense!

    2. un f bun articol de pe Gates of Vienna:
      Nine Eleven is Ten Years Old: The Time That is Given Us

      Then and Now

      Ah, can it be that a decade has passed already? Yes, it can: a decade and a lifetime.

      Septembers have come and gone since then, all of them containing at least one day so like that soft late summer morning we all continue to recall. Seeing a fathomless September sky leads me back and back to the moment. That moment…

      Those who witnessed it all remarked later on the contrast between the beauty of that day and the extraordinarily swift destruction as two tiny specks darted from the deep blue September sky to glide along the Hudson River before veering deliberately, swiftly, unbelievably into the hearts of the Twin Towers.


      The Jews say of Hitler’s crazed hatred and mass killings, “Never Forget” — even as others would tell us the Holocaust never happened. “Never Forget” morphs into “Don’t Think About It”. And in like fashion, September 11th is called an inside job, or an evil plan by the Mossad, or anything but what it was: the culmination of a long series of jihadist destruction aimed specifically at that evil Satan, the United States of America.

      So instead of rehashing all the warnings we-should-have-seen, consider this: the colossal destruction at Ground Zero was actually a fluke. Not even bin Laden expected those skyscrapers to crumble so totally, so quickly. At best, he hoped for enough damage to keep the buildings unusable for a long time, just as the plane flown into the Pentagon managed to do.

      The Nature of Islam

      Islam’s inherently parasitic nature is a top-down phenomenon in all countries where Sharia is in force.

      This top-down parasitic nature is not a bug, it’s a feature.

      It is also a historical phenomenon dating back to the inception of Islam by its founder. Mohammed was a bandit who made his living robbing caravans. Thus his conversion experience via his visitations from the angel Gabriel didn’t result in much change in his daily life. He did perhaps refine his vocation based on the things he heard — perhaps auditory hallucinations brought on by a temporal lobe lesion? — so that what had been highway robbery became Attacks for Allah. Hypersensitive to the ridicule of the Jews who laughed at his syncretism of Judaism and Arab Christianity, Mohammed eventually had his revenge against those who scorned the result of his mystical revelations and his misunderstandings of the Jews’ Holy Book. As his anger grew, so did his abrogations against those initial “peace, love and understanding” utterances in the earlier parts of the Koran.

      Islam retains much of its founder’s characterological traits: overly-sensitive, easily humiliated, determined on revenge. And still bent on conquest. It remains caught in the amber of a tribal system with primitive marriage laws and rituals that border on the obsessive-compulsive. Head-banging as a sign of sanctity does not bode well for the future intelligence of its followers. Neither does repeated first-cousin marriages.

      The modern rise of Islam is a geo-political accident. A fluke. Or rather, yet another fluke.

      Had the internal combustion engine not been invented and had much of the globe’s petroleum resources not been found under Arab lands, Islam would have remained in its inert state, the one it assumed as it was defeated and began the long contraction back to its origins. But — and that is a “but” upon which hinged much of 20th century history and even more of our immediate future — the internal combustion engine running on petroleum actuated in the resurgence of Islam, a primitive, pre-modern Islam; a political world view untouched by modern thought or practices. And it ran smack dab into a godless modernity stripped of meaning or coherence, but a modernity chock full of technological toys, especially martial toys. Literature? Art? Music? Trash! But the bombs, the cell phones, the fast cars. They ordered by the gross and sneered at the culture which has produced their toys.

      Why Islam’s problems belong to us

      Added to Islam’s sense of victimhood, we have the dominant Western nanny-state socialist world view, one which never met a victim it couldn’t love — except for the Jews. Everyone knows the Jooos are too cunning and smart to be real victims. One has only to compare the plight of the PoorPalis living in destitution right next to the luxurious freedoms enjoyed by Israel to know who the real victims are. The fact that their Islamic neighbors don’t see fit to help the PoorPalis move beyond its parasitic, murderous anarchy provides us with a clue about some of the inherent problems in Islam.

      You would think that given the immense wealth of the petrol-gushing Islamic countries, the paradigmatic filter through which Western elites view the world would have forced them to see Islam as a problem: all that wealth and yet all those poor immigrants. Why is this situation a blind spot for Western socialist democracies, especially given the totalitarian nature of Islam’s theology? Obviously, multi-culti political correctness trumps any other belief system. Except for Islam, of course.

      You see, the question can’t even be posed in such a fashion because to do so would be inherently politically incorrect in and of itself. The rules about what may be said — perhaps about what may even be thought — are every bit as rigid and orthodox as any Salafist imam’s rulings. In this strange demonic convergence, the media and academic gatekeepers will not permit their chosen martyrs to be portrayed as the parasites they are. Instead, in paroxysms of self-flagellation, the Western elites pour out their purses upon the welfare altars of an immigrant population that despises them.

      The fact that the elitist world view is neither congruent or logical is of no importance. What matters is how they feel about a situation and how much tolerance they can display in their orgies of self-abasement. Islamic jurisprudence, were it to ever take over, would put these Western elite supporters at the top of their list of those to be killed. Gays? Lesbians? Slutty-dressed-feminists-unite-against-mean-men? All of those groups would soon be as dead as the Christers praying in the next cell and the atheists with their hands over their ears.

      What We’ve Learned About What to Do Till Then

      If the world were to continue in its present course, we’d be in deep doo-doo vis-à-vis Islam. By that I mean if the conquest of our culture and our rule of law were subsumed by sharia before Things Changed, the possibility of the Islamic utopian fantasy might be within talking distance. However, there are several course corrections ahead which will rule out the Ummah as our future form of governance.

      First (though not necessarily chronologically first) oil is a finite resource. When it’s gone, what will the Middle East do? While they’ve had the money to make ready a garden in their desert — as the Israelis did — they did none of that. They import their technicians, their craftsmen, their laborers. …

      Second, the coming economic collapse will spare no one. While the oil magnates will continue to rake it in, their safety in the midst of starving others will become more parlous. The ability to drum up new cadres in the West will weaken perceptibly as the institutions in the West on which they depended for their forays and proselytizing will atrophy.

      As the nanny democracies move toward more totalitarian measures to keep down the disaffected, and as their treasuries dwindle, thus preventing the upkeep of the ever-burgeoning immigrant class, there will be discord and disharmony. Those at the bottom will become more restive.

      Third, look for political clashes and change. I can only speak for what is happening in the United States, but I see a squaring off of two basic groups: the conservative Tea Party “types” (not limited to simply those who are members) and the public sector socialist unions and their supporters on the Left, especially the consensus media. We will see how this plays out in 2012, but at the moment, the winds are shifting against the Democrats so the political class realignments will be striking.

      As the conservative class rises, look for more push-back against Shariah. It took a long time to learn to pinpoint the problem: it is shariah.

      Fourth, and most important to many of us personally, is the coming destruction of our public and personal wealth. Houses and real estate are still losing value, inflation in food and fuel is increasing at a worrisome clip. Unemployment — the real rate — is inching upwards.

      In the final analysis, the global “unrest”, part of which Islam helped to create, will most likely end in the retreat of Islam from the modern world. Unless it can adapt and change, it cannot make enough inroads into the culture of the US to achieve its goal.

      Ten years out from that Dies Irae, we are still standing. Osama bin Laden is not, and he did not die of natural causes. American SEALS killed him, which is as it should be.

      They found pornographic videos in bin Laden’s home. Such was the true nature of one of Islam’s spiritual leaders.

      We have been through a great deal since September 11, 2001 but we have an even longer road ahead. We will not come out at some point in the distance where “things are like they were”. That never happens, and this is a good thing, despite what we’ve lost.

      When I get discouraged, the Baron reminds me of this exchange:

      Frodo: “I wish it need not have happened in my time.”
      Gandalf: “So do I, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us.”

      What will you decide to do with the time that you’ve been given?

    3. Sunt de acord cu observatiile autorului cu privire la impactul economic al razboiului – acesta nu a fost atat de mare precum afirma unii comentatori, insa nu doar cheltuielile sociale au fost cele care au adus economia si bugetul federal pe marginea prapastiei. Mare parte din cheltuielile suplimentare, care au dus la cresterea deficitului si a datoriei au fost defapt cele de interventie, adica bailout-uri, quantitative easing-uri si stimulus-uri incepute sub administratia Bush si continuate la o scara mult mai mare sub cea Obama. Nu numai ca acestea au impovarat bugetul, dar au avut si efecte economice extrem de nefaste, impiedicand ajustarea economiei si lichidarea datoriilor pe piata libera. Apararea este totusi una dintre functiile de baza ale statului, in timp ce asistenta sociala si interventia economica nu numai ca nu sunt, ba chiar au un impact negativ, asa cum s-a vazut in repetate randuri. Totusi, apararea trebuie sa fie cat mai eficienta, adica sa obtina rezultate bune cu minim de costuri. Ori hipertofierea agentiilor de securitate americane, inclusiv prin angajarea de contractori privati, si centralizarea acestora nu e deloc o masura care incurajeaza eficienta. Absorbtia unui numar atat de mare de oameni in comunitatea de informatii, intr-un timp atat de scurt creeaza ea insasi probleme de securitate, lucru dovedit dealtfel si de usurinta cu care un simplu amator a fost capabil sa puna mana pe un numar atat de mare de documente secrete, si sa le faca publice. Nici macar la nivel de comploturi teroriste dejucate, rezultatele nu sunt cine stie ce, fiind vorba mai ales de cazuri in care diversi naivi au fost atrasi in cursa de agenti provocatori ai agentiilor guvernamentale, si nu de teroristi periculosi, asa cum s-a afirmat la vremea respectiva. Pe plan extern, agentiile de informatii au fost mult mai eficiente, desi nu s-au umflat nici pe departe atat de mult ca cele interne. Au fost capturati sau ucisi o serie de teroristi importanti, printre care Khalid Sheikh Muhammad, care a fost creierul operatiunii de la 11 septembrie, si Osama bin Laden, care le-a finantat.

      Principala eroare a lui Bush a fost ca interventia militara din Afghanistan a fost una conventionala, moale, si tardiva, lucru care a permis ca liderii teroristi importanti sa scape si sa se ascunda. Liderul american a asteptat aproape o luna pana sa lanseze o riposta decisiva, desi locatiile taberelor teroriste erau cunoscute. Dupa parerea mea, un atac cu gaz de lupta VX ar fi fost cea mai eficienta solutie pentru lichidarea acestor locatii, pentru ca pe langa efectul ucigator imediat, zona ramane contaminata la un nivel mortal pentru 6-18 luni, lucru care ar fi impiedicat utilizarea echipamentelor militare ramase. Chiar daca utilizarea armelor chimice este interzisa de conventiile internationale, confirmarea atacurilor din surse independente ar fi fost aproape imposibila in Afghanistan, si chiar daca ar fi fost, e putin probabil ca ar fi starnit cine stie ce controverse, in situatia in care America insasi fusese atacata. Chiar si in aceste conditii, o campanie aeriana conventionala, de tipul celor de la Tokio sau Dresda, indreptata impotriva unui oras afghan ar fi fost necesara, nu atat pentru a neutraliza tactic adversarul, ci mai ales pentru a demoraliza potentialii agresori din Afghanistan sau din afara lui. Deasemenea, o interventie militara terestra limitata se mpunea oricum, pentru a confirma si a elimina tintele care ar fi scapat atacurilor initiale. O alta parte importanta a campaniei ar fi trebuit sa fie un „razboi murdar” indreptat in pricipal impotriva celor care finanteaza operatiunile teroriste, mare parte dintre ei fiind oameni bogati si influenti din elita saudita, si a altor state din Golf. Acestia calatoresc destul de des in strainatate, lucru care ii face „tinte moi” pentru atacuri in genul celor organizate de Mossad. Nu sunt de acord insa cu interventiile militare conventionale, de amploare, sau cu „eforturile de reconstructie”. care pe langa ca creeaza o elita locala corupta, care sifoneaza banii contribuabilului american, nici nu sunt justificate din punct de vedere moral, avand in vedere ca avem totusi de-a face cu un fost agresor, si mai ales cu unul extrem de primitiv. Nu pun in discutie planul Marshall, pentru ca acolo a fost vorba de tari populate de oameni civilizati, care aveau se posibilitatea de a-l absorbi. Deasemena, nu pot fi de acord nici cu ajutorul militar acordat Pakistanului, pentru ca acest stat are o comunitate de informatii vadit duplicitara, care sifoneaza banii chiar catre dusman, si il ascunde, cu buna stiinta, pe teritoriul sau. In consecinta si abordarea fata de Pakistan ar fi trebuit sa fie una mult mai dura.

      Nu pot fi insa de acord cu necesitatea interventiei militare in Iraq, desi ii inteleg ratiunea strategica reala – acapararea resurselor de petrol din Iraq, precum si pozitionarea unei forte militare semnificative pentru a asigura un pret scazut al petrolului saudit si prevenirea unei eventuale blocade iraniene in stramtoarea Ormuz. Nu pot fi acord cu ea de pe o pozitie libertariana, insa pana la urma asta inseamna realpolitik. Saddam Hussein conducea intr-adevar un regim odios, insa acesta era mai degraba unul laic, cu o ideologie bazata pe socialism si nationalism arab (Ba’ath), asemanator cu cel din Siria, deci opus programului Al Qaeda, care se baza pe invataturile lui Said Qutb (el insusi executat de regim similar) si pe fundamentalismul islamic salafit/wahhabit de extractie saudita. Saddam si Al Qaeda nu numai ca nu puteau fi prieteni si aliati, ci dusmani de moarte in plan ideologic. Defapt, pretinsele dovezi ale colaborarii bilaterale sunt sublime si lipsesc cu desavarsire, iar singurul sprijin acordat de Saddam terorismului international au fost banii trimisi familiilor teroristilor sinucigasi din Israel, care apartineau insa unei grupari cu o ideologie similara – OEP, fapt oricum condamnabil. O alta marota a suporterilor atacarii Iraqului era prezenta armelor de distrugere in masa, si dorinta lui Saddam de a le folosi. Desi dictatorul ameninta deseori ca va ataca America si Israelul cu arme de distrugere in masa, ori izgonea inspectorii internationali, dupa razboi nu s-a gasit niciun astfel de arsenal, lucru care a determinat de altfel si demisia lui Colin Powell din postul de secretar de stat, si distantarea acestuia de tabara neocon. Adevarul era ca dupa infrangerea zdrobitoare din 1991 si dupa mai bine de 10 ani de embargou strict si de supraveghere aeriana, atat economia si armata Iraqului erau in ruine, lucru dovedit si de victoria extrem de rapida a americanilor – in multe cazuri, fortele dictatorului practic s-au evaporat. In perioada care a urmat, principalul inamic al americanilor in Iraq nu a fost A Qaeda, ci gruparile locale, divizate de diferente sectare. Teza ca fortele Al Qaeda au fost atrase si distruse in Iraq este pur si simplu falsa. In realitate interventia militara a costituit un imbold pentru tinerii arabi indoctrinati de ideile fundamentaliste sa se ridice impotriva „necredinciosilor”, cum o facusera si cu 20 de ani inainte, in timpul interventiei rusesti in Afghanistan. Intr-adevar, razboiul de uzura dus de americani a secatuit finantele celor care finantau gruparea terorista, insa, per ansamblu, stategia a fost una extrem de ineficienta.

    4. Contribuțiile musulmanilor la menținerea păcii:

      În două ore, pe 11 septembrie 2001, au murit mai mulți civili, decât în 36 de ani de conflict în Irlanda de Nord.

      Cei 19 musulmani care au deturnat avioanele, au ucis mai mulți inocenți în două ore pe 11 septembrie, decât numărul criminalilor americani executați în ultimii 65 de ani.

      Teroriștii islamiști ucid mai mulți oameni zilnic pe mapamond, decât a reușit Ku Klux Klan în ultimii 50 de ani,

      În fiecare an, islamiștii ucid mai mult decât în 350 de ani cumulați ai Inchiziției spaniole.

    5. Roadrunner, paragrajul respectiv nu este o justificare. Prezinta o consecinta.

      Irak a fost de asemenea decisiv, dar nu în felul intenţionat. Nu am ales să devină campania centrală….

    6. #6

      Ai dreptate. Intreg articolul lui Krauthammer este o asa varza incit a-i cauta o logica este o intreprindere inutila. Articolul este o insailare propagandistica cum rar am mai citit. Si ce aroganta nerusinata la personaj! Hai, baaaa, ciocu’ mic! ca n-a costat decit 1,3 trilioane! Unde mai gaseati voi asa chilipir?!

      Despre pasajul pe care l-am citat putem sa discutam si o saptamina:

      Al-Qaeda a venit, neinvitată, să lupte împotriva noastră în Irak şi a fost nu numai înfrântă, ci umilită. Populaţia locală – arabi şi musulmani sub presupusul jug al invadatorului – s-a alăturat infidelilor şi s-a ridicat împotriva jihadiştilor. A fost o înfrângere unică de pe urma căreia Al-Qaeda nu şi-a mai putut reveni.

      Hai totusi sa discutam putin. Nu de alta, dar am urmarit cu atentie toata campania aia si nu-mi place sa las impresia, prin tacere, ca ma las dus de nas de un sarlatan cu shtaif.

      Guerilla, rezistenta, insurgenta, zi-i cum vrei, din Irak, pe care politrucii si mass-media ne-au vindut-o ca fiind o lupta indirjita cu Al Qaeda, a fost purtata de locali motivati de cauze locale, si n-a fost nicidecum o manifestare a „jihadismului” al-qaedian. A existat (si mai exista) o perioada de uprising sunit, motivat de faptul ca sunitii si-au pierdut privilegiile si pozitia dominanta. A existat (si mai exista) o perioada de radicalism shiit. Au existat (si mai exista) tensiuni si lupte interconfesionale intre cele doua factiuni religioase.

      Poate ca nu le placeau noile conditii. Poate ca aveau alte interese si alte aspiratii decit democratia adusa de americani. Poate ca unora dintre ei nu le placea ideea sa vada trupe straine patrulind pe strazile lor. Poate toate astea luate impreuna. Insa a spune ca nesupunerea locala a fost coordonata de Al-Qaeda este o minciuna. N-a fost nici o Al-Qaeda aceea cu care s-au batut americanii din 2004 incoace in Irak. Lupta cu Al-Qaeda din Irak este o inventie. Ca, daca unul striga „Allah Akbar” cind trage cu AKM-ul, asta nu inseamna numaidecit Al-Qaeda. Asa striga ei, acolo, la ei. E obiceiul lor. Tot asa cum altii striga „cu Dumnezeu inainte!”

      „Sustinerea” populara s-a datorat mormanelor de bani cu care liderii suniti au fost mituiti de catre „infideli” ;-), lucru despre care s-a scris in presa. S-a inregistrat, intr-adevar, o ameliorare relativa a situatiei care a fost data ca exemplu de victorie a democratiei. Linistea a durat atita timp cit au tinut banii. Cind s-au terminat, razmerita a inceput din nou.

      „Sustinerea populatiei care s-a alaturat infidelilor”… my ass! De ce a fost atunci nevoie de un surge in 2007? Care surge a fost si el trimbitat drept o mare victorie, on top la victoriile de mai inainte. De ce nu exista zi de la Dumnezeu fara sa mai auzi de o bomba, un atac, un atentat?

      N-a fost (si nici n-a venit!) nici o Al-Qaeda in Irak! Nici inainte, nici dupa! Nu cu Al-Qaeda s-au batut si inca se bat americanii in Irak.

    7. Reactie exagerata? Bineinteles! ne spune laureatul premiului Nobel, Paul Krugman:

      What happened after 9/11 — and I think even people on the right know this, whether they admit it or not — was deeply shameful. Te atrocity should have been a unifying event, but instead it became a wedge issue. Fake heroes like Bernie Kerik, Rudy Giuliani, and, yes, George W. Bush raced to cash in on the horror. And then the attack was used to justify an unrelated war the neocons wanted to fight, for all the wrong reasons.
      A lot of other people behaved badly. How many of our professional pundits — people who should have understood very well what was happening — took the easy way out, turning a blind eye to the corruption and lending their support to the hijacking of the atrocity?
      The memory of 9/11 has been irrevocably poisoned; it has become an occasion for shame. And in its heart, the nation knows it.
      I’m not going to allow comments on this post, for obvious reasons.

      Aratati Nobelul inainte sa ziceti ceva.

    8. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei care au murit in zilele acelea!
      Daca tot vorbim despre ce s-a intimplat, de ce sa nu amintim si de cum dansau in Middle East de bucurie la ce se intimplase in US?
      Aniversam 10 ani de la 12 Septembrie care dupa mine e „the day of the awakening”. Ziua in care SUA si-a dat seama cu cine are de-a face. Imi amintesc foarte bine de niste clipuri video de prin Gaza etc in care islamisti, baticoase etc dansau de bucurie pe strazi, dadeau bomboane la trecatori…
      Asta mi s-a parut culmea ticaloseniei. Sa te bucuri la asa o tragedie mi se pare completely disgusting. Realitatea era in total dezacord cu ce spunea W. Bush. Ca Islamul e pace si pink unicorns. BS! Era foarte clar ca Islamul e altceva. Clipurile respective au disparut ori se gasesc foarte greu. Probabil, Stinga a avut grija in dulcele stil Orwelian sa schimbe trecutul ca sa „mareasca” nu-ia asa? ratia de ciocolata.

    9. @Liviu, #11: Multumesc pt. amindoua clipurile!
      Cit despre clipul „Londonistan 2011”, Londra seamana tot mai mult cu anumite secvente din „Children of Men” 🙁

    10. A trecut vremea cand consideram necesar sa traducem discursurile lui Barack Husein Obama, ti se face sila la un moment dat de vanturat apa de ploaie. Cu ocazia comemorarii a 1o ani de la atacurile islamiste din 11 septembrie 2001, Obama a tinut o cuvantare asupra careia vreau sa fac urmatoarele observatii:
      – nu a vorbit de faptul ca atacatorii din 9/11 erau musulmani radicali si ca au fost membri Al-Qaeda si ca aveau ca scop declansarea efectiva a razboiului islamist impotriva Americii. Osama bin Laden a decretat razboiul antiamerican cu catva timp inainte de 9/11;
      – nu a apreciat efortul predecesorului sau de a intari natiunea si de a porni „razboiul impotriva terorismului”, sintagma interzisa de Obama. L-a mentionat pe George W.Bush doar pentru ca a spus ca nu incepe un razboi impotriva „islamului”.
      – a mizat pe cartea impresionarii facile si nu a spus nimic de substanta.

      Alocutiunea lui Obama se poate citi aici.

    11. 1993 World Trade Center bombing

      Allegations of Iraqi involvement

      In October 2001 in a PBS interview, former CIA Director James Woolsey claimed that Ramzi Yousef worked for Iraqi intelligence.[26] He suggested the grand jury investigation turned up evidence pointing to Iraq that the Justice Department „brushed aside.” But Neil Herman, who headed the FBI investigation, noted „The one glaring connection that can’t be overlooked is Yasin. We pursued that on every level, traced him to a relative and a location, and we made overtures to get him back.” However, Herman says that Yasin’s presence in Baghdad does not mean Iraq sponsored the attack: „We looked at that rather extensively. There were no ties to the Iraqi government.” CNN terrorism analyst Peter L. Bergen writes, „In sum, by the mid-’90s, the Joint Terrorism Task Force in New York, the F.B.I., the U.S. Attorney’s office in the Southern District of New York, the C.I.A., the N.S.C., and the State Department had all found no evidence implicating the Iraqi government in the first Trade Center attack.”[27]

      Claims of direct Iraqi involvement come from Laurie Mylroie of the American Enterprise Institute, with the claims rejected by other experts. Peter Bergen has called her a „crackpot” who claimed that „Saddam was not only behind the ’93 Trade Center attack, but also every anti-American terrorist incident of the past decade, from the bombings of U.S. embassies in Kenya and Tanzania to the leveling of the federal building in Oklahoma City to September 11 itself.”[27] Daniel Benjamin, a senior fellow at the Center for Strategic and International Studies, writes: „The most knowledgeable analysts and investigators at the CIA and at the FBI believe that their work conclusively disproves Mylroie’s claims.”[28] Dr. Robert Leiken of the Nixon Center comments on the lack of evidence in her work: „Laurie has discovered Saddam’s hand in every major attack on US interests since the Persian Gulf War, including U.S. embassies in Kenya and Tanzania and even the federal building in Oklahoma City. These allegations have all been definitively refuted by the FBI, the National Transportation Safety Board (NTSB) and other investigatory bodies….”[29]

      In March 2008, the Pentagon released its study of some 600,000 documents captured in Iraq after the 2003 invasion (see 2008 Pentagon Report). The study „found no ‘smoking gun’ (i.e., direct connection) between Saddam’s Iraq and al Qaeda.”[30] Among the documents released by the Pentagon was a captured audio file of Saddam Hussein speculating that the 1993 attack on the World Trade Center had been carried out by Israel or American intelligence, or perhaps a Saudi or Egyptian faction. Saddam said that he did not trust the bomber Yasin, who was in Iraqi custody, because his testimony was too „organized.” The Pentagon study found that Yasin „was a prisoner, and not a guest, in Iraq.”[31] Mylroie denied that this was proof of Saddam’s non-involvement, claiming that „one common purpose of such meetings was to develop cover stories for whatever Iraq sought to conceal.”[32]

      saddam asta era si el libertarian?

    12. Foarte bun articol si foarte bun comentariul #2.

      Daca mai multi s-ar opri sa gandeasca , n-ar mai crede asa usor propaganda de simpatie fata de islamisti si de ura impotriva americanilor si occidentalilor in general. DanCanada, asta e cel mai bun argument care l-ai adus, cu musulmanii care dansau pe strazi cand s-au intamplat atentatele teroriste de la 11 Septembrie. Atunci trebuia o lume intreaga sa-si dea seama cu cine avem de-a face si ce religie monstruoasa au musulmanii. Daca mai exista vreo sansa pentru civilizatie, aceasta consta in trezirea constiintei oamenilor fata de astfel de manifestari si mai ales fata de tragedia care a fost 11 Septembrie. God bless America!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.