Să luminezi o gaură neagră – Afganistan

    Print Friendly, PDF & Email

    Yuri Andropov era, la sfârşitul anilor ‘70, în calitatea sa de şef al Kgb-ului, cel mai informat om din întreaga Uniune Sovietică – titlu cu totul special într-o ţară populată de neinformaţi sau dezinformaţi – şi unul dintre cei câţiva cei mai bine informaţi din întreaga lume. Datorită calităţilor sale se afla, spre deosebire de alţii, şi în situaţia de a analiza şi discerne informaţiile primite. În această situaţie, Andropov, un cunoscător avizat al realităţilor din Afganistan a avertizat în 1979 membri Biroului Politic al PCUS că forţa baionetelor sovietice nu poate să “implementeze” socialismul într-o ţară care se “distinge” prin analfabetism, dezastru economic şi fanatism religios.

    Andropov a vorbit în deşert, aşa că, după 10 ani de război cu afganii, URSS se putea lăuda că, la acest capitol stă mai bine decât Imperiul Britanic; dacă acesta din urmă nu câştigase nici unul dintre cele trei războaie anglo-afgane, marele imperiu sovietic pierduse doar unul. Unul singur, dar cât de important, mai ales că el a fost considerat drept “Waterloo-ul Războiului Rece”. Un război în care tehnologia militară americană, banii saudiţi şi spiritul de sacrificiu al luptătorilor afgani l-au obligat pe Gorbaciov ca, în cele din urmă, să negocieze cu Ahmed Shah Massud-Leul din Panshir, retragerea trupelor sovietice.
    Un război asemenea unei borne simbolice, ce a marcat sfârşitul unei ideologii şi începutul ascensiunii moderne a unei religii milenare. Comunismul pleca în culise pentru a lăsa loc pe scenă Islamului, adică adevăratului învingător.

    Dacă unii au crezut atunci că văile şi crestele Hindukus-ilor sunt terenul de luptă a celor două ideologii angrenate în Războiul Rece, mujahedinii şi coreligionarii lor le-au considerat ca locul în care Jihadul a repurtat o primă şi mare victorie asupra necredincioşilor. A fost numit, nu ştiu cu câtă dreptate, primul război civilizaţional. Pe când unii se mai îndoiau de acest adevăr şi americanii îşi vizionau producţia hollywoodiană “Vietnamul sovieticilor”, iar aceştia din urmă nu-şi mai strigau mama URSS, ci Rosiiskaia Federaţiia, în Afganistan au intrat, punând capăt războiului civil, “studenţii” serviciilor secrete pakistaneze(ISI).

    Era vorba despre talibanii(studenţii) proveniţi din rândurile tinerilor afgani refugiaţi în Pakistan şi formaţi în zecile de mii de madrassa, şcoli în care la orice întrebare pusă de viata reală răspunsul este căutat şi găsit în paginile sfinte ale Coranului. Talibanii, sprijiniţi de trupe regulate ale armatei pakistaneze şi de mii de voluntari proveniţi din ţările arabe, au ocupat Kabulul şi au proclamat Afganistanul, Emirat islamic.

    Părinţii recunoscuţi, dar nedeclaraţi ai “studenţilor”, adică Arabia Saudită şi Pakistan-ul, şi-au privit cu mulţumire copiii cum pustiau, de parcă ar mai fi fost nevoie, ograda vecinului, faptă definită de analiştii politici recunoscuţi, maeştrii ai eufemismului, drept “pakistanizarea Afganistanului”.

    Arabia Saudită şi-a sponsorizat cu generozitate progeniturile din Afganistan, conduse de vestitul Osama bin Laden, mulţumită să-i vadă “jucându-se” departe de casă (să nu uităm, copiii îşi ascut de multe ori dinţii pe oasele părinţilor), adică aruncând în aer ambasade şi vase de luptă ale naivului aliat american, sau spulberându-l, la propriu, pe marele comandant militar Ahmed Shah Massud, cel pe care chiar şi ruşii îl consideraseră nemuritor.

    Pakistanul, care a “gestionat” uriaşele sume de bani americani şi sauditi, a direcţionat intenţionat 75% din aceste fonduri către cei mai dragi dintre copii, adică către cele mai fundamentaliste grupări islamice, încercând astfel realizarea unui vis ce pare multora utopic: Pakistan, Afganistan, Caşmir, un tot unitar. Numai atunci când americanii au realizat, privind Turnurile Gemene şi Pentagonul, că avioanele cu care se “jucau copiii” nu erau de hârtie, părinţii au încetat pentru moment să zâmbească, dar asta pentru câteva clipe, cât le-a trebuit să observe uluiţi că de fapt aliaţii le alergau odraslele, lăsându-le în pace părinţii.

    Azi, după mai bine de 10 ani de război în Afganistan, armata SUA nu s-a retras, dar o va face. Ea a abandonat pentru moment doar zonele rurale, concentrându-se în cele urbane şi lăsându-le pe primele la cheremul talibanilor. Aceştia au revenit în emiratul lor, unde au tăiat, spânzurat, lapidat şi împuşcat cum scrie la carte, adică la Coran, chiar dacă momentan emiratul este condus de un preşedinte ales prin vot chiar şi de femei.

    Producţia de opium s-a dublat în ultimii ani, acoperind 90% din necesarul mondial, asta deşi sunt zone izolate şi restrânse ca suprafată, unde localnicii cultivă, cu sprijinul soldaţilor americani, legume şi cereale, fiind filmaţi în timpul acesta de reporterii occidentali, ce realizează astfel documentare interesante.

    În timp ce ministerele guvernului de la Kabul sunt conduse de către semi analfabeţi, a căror singură calitate este că aparţin clanului sau tribului potrivit (asemănarea este pur întâmplătoare) şi corupţia a devenit endemică, preşedintele Hamid Karzai anunţă că este deschis la negocieri cu grupările de talibani care acceptă ordinea constituţională şi cere imperativ NATO să înceteze raidurile nocturne în Afganistan şi percheziţiile domiciliare ale soldaţilor străini; străini acum, dar nu şi când l-au adus la putere.

    În timpul acesta convoaiele de aprovizionare americane sunt atacate şi distruse încă de pe teritoriul Pakistanului de către talibanii a căror reţea de informaţii s-a format şi dezvoltat sub ochii închişi cu profesionalism de agenţii ISI, asta în timp ce maeştrii occidentali ai eufemismului au lansat unul nou: „talibanizarea Pakistanului”.

    Că Hamid Karzai ştie deja cine a câştigat războiul şi îşi asigură cu tupeu viitorul o dovedeşte declaraţia dată într-un interviu acordat în luna octombrie unui post de televiziune pakistanez: “Dacă vreodată va fi un război între Pakistan şi America, Afganistanul se va afla alături de Pakistan. Dacă Pakistanul este atacat şi poporul pakistanez va avea nevoie de ajutorul Afganistanului, Afganistanul va fi alături de voi.”

    Declaraţia lui Hamid Karzai mi-a amintit de un proverb saudit care este valabil în întreaga lume musulmană: „Eu și fratele meu, împotriva vărului meu; eu, fratele meu și vărul meu, împotriva celui străin.”

    Barack Hussein Obama cunoaşte, ca şi Karzai, învingătorul, şi îşi asigură, ca şi el, viitorul. Hussein a arătat încă de anul trecut că işi pregăteşte alegerile prezidenţiale de anul acesta, atunci când a anunţat că 33000 de militari americani vor fi retraşi din Afganistan până în septembrie 2012, iar retragerea va fi finalizată în 2014. Comandantul armatei americane, amiralul Mike Mullen, a declarat că planul lui Barack Obama este “mai agresiv“ decât a recomandat el, completând: “Mai multă forţă pentru mai mult timp, fără îndoială, este o poziţie mai sigură. Dar asta nu înseamnă că e şi cea mai bună decizie. Până la urmă, doar preşedintele poate stabili nivelul acceptabil de risc pe care ni-l putem asuma.”

    Civilul Hussein, “mai agresiv” decât militarul Mike Mullen! Hm! Cât de agresiv devine Hussein în preajma unei campanii electorale!

    Un expert în contrainsurgență spunea: “Nu mergeţi nicăieri dacă nu plănuiţi să staţi acolo 20 de ani.” Frumos spus şi scuzabil totodată, mai ales dacă nu ştii că Franţa a stat în Algeria 130 de ani şi în ciuda acestui fapt, în primii 10 ani după ce aceasta şi-a obţinut independenţa, au fost construite 4474 de moschei şi după încă 20 de ani a fost nevoie de un război civil şi 200000 de morţi pentru ca ţara să scape de fundamentaliştii islamici, supranumiţi şi khmerii verzi, aduşi la putere, conform principiului “paradoxului democraţiei”, de votul poporului.

    Mult mai realist decât expertul în contrainsurgenţă, putând fi acuzat chiar de scepticism, dar ştim că “scepticul este un martir al lucidităţii”, profesorul american Jones Seth şi-a intitulat cartea apărută în 2009, In the Graveyard of Empires: America’s War in Afghanistan.

    Cu ajutorul prietenilor de la Cairo, este vorba de Fraţii Musulmani, guvernul american încearcă să-şi organizeze o ieşire onorabilă din cimitir. În acest scop s-a apelat încă de anul trecut la serviciile lui Yusuf al-Qaradawi, lider religios radical şi şeful spiritual al Fraţilor Musulmani, pentru încheierea unei înţelegeri cu talibanii. În schimbul promisiunii că vor fi cuminți şi vor coopera cu guvernul afgan fără să mai recurgă la acte de violentă, talibanii vor fi recunoscuţi ca grup politic legitim, sancţiunile ONU vor fi ridicate şi tovarăşii lor de Jihad aflaţi la Guantanamo, eliberaţi!! Acum am aflat şi noi cine este învingătorul.

    Afganistan a rămas în continuare o ţară care se “distinge” prin analfabetism, dezastru economic şi fanatism religios, adică e aceeaşi ţară în care, cu 30 de ani în urmă, implementarea comunismului a eşuat. Ce i-a facut atunci pe unii sa creadă că la fel de utopicul experiment de inseminare, de data aceasta a valorilor democraţiei într-o ţară islamică cu scopul de a o reforma, va reuşi? Este acelaşi lucru cu a încerca să luminezi o gaură neagră!

    Turnurile Gemene au fost construite în 1970-71. Minaretul din Jam are 65 de metri şi este cel mai înalt din lume. Se înalţă solitar într-o vale îngustă din munţii Afganistanului, acolo unde a fost ridicat în urmă cu peste 800 de ani.

    Groparii din Cimitirul Imperiilor erau acolo cu mult înainte de construirea lui. Sunt şi acum!

    The following two tabs change content below.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.