Şi s-au dus la cruciade

Print Friendly, PDF & Email

Cruciadele au devenit un subiect intens dezbătut. Din păcate, prea mulţi transformă simpla enunţare a acestui cuvînt într-o măciucă numai bună de altoit spinarea interlocutorilor care nu acceptă pe nemestecate vreo vină istorică implicită şi definitivă. În decembrie 2001, John Derbyshire a publicat în revista National Review un eseu ce restituie cîteva adevăruri uitate sau prea des ignorate.

Şi s-au dus la cruciade – isprăvile şi fărădelegile rudelor noastre spirituale

John Derbyshire

cruciatiÎn copilărie mi-a fost dat să citesc poveştile lui Alfred Duggan. Duggan, care a trăit între 1903 şi 1964, a fost un excentric englez şi un playboy, o cunoştinţă de colegiu a lui Evelyn Waugh. Între anii 1950 şi şaizecii timpurii a produs o mulţime de romane istorice înfocate, niciunul dintre ele, se pare, desfaşurîndu-se mai tîrziu de secolul 13. Unul din romanele mele favorite a fost Cavalerul cu Armură, în care Roger de Bodeham, fiu mezin fără pămînt al unei familii anglo-normande obscure, pleacă, împreună cu Robert de Normandia, la prima cruciadă. Roger străbate tot drumul pînă la Ierusalim şi participă la asaltul final şi victorios asupra oraşului asediat. În timp ce lupta pe zidurile cetăţii primeşte o lovitură de sabie şi cade la pămînt, rupîndu-şi spatele.

Năuc, neputincios şi pe moarte, Roger s-a proptit în braţul drept şi a privit în jur. În dreapta şi în stînga meterezele erau pline cu pelerini; cineva legase statuia unei sirene de capătul unei funii de şi cobora în oraş, lunecînd pe frînghie. A descins chiar lîngă Roger, a învîrtit sabia prin aer şi a urlat din rărunchi „Ville Gagnée!” (oraşul e cucerit!). Roger era de-abia conştient pe acum, dar acest strigăt triumfant a trezit un ecou plăpînd în mintea sa. A murmurat „Ville Gagnée” drept răspuns, iar capul i s-a întors inert şi spiritul şi-a luat zborul. Pelerinajul fusese dus la bun sfîrşit.

Am auzit destul despre cruciade în ultimul timp. Adversarul nostru bărbos, Osama bin Laden, nu pierde nicio ocazie în cuvîntările sale înregistrate să îi avertizeze pe credincioşi că Occidentul intenţionează să declanşeze o nouă cruciadă, să intre în „domeniul Islamului” prin cucerirea de teritorii musulmane şi impunerea odiosului nostru mod de viaţă asupra pioşilor aderenţi ai Profetului. În 1998 a supranumit reţeaua sa de grupuri teroriste drept „Frontul Islamic Internaţional al Jihadului Împotriva Evreilor şi Cruciaţilor”, folosind „Cruciaţi” drept sinonim pentru „Creştini”. Chiar şi în Vest, cuvîntul „cruciadă” sălăşuieşte la umbra incorectitudinii politice. Remarca spontană a lui George W. Bush din 16 septembrie [2001] cum că „această cruciadă, acest război împotriva terorismului va dura un timp mai îndelungat” a provocat o furtună de indignare, originata doar în parte de la musulmani. Un editorial sever din ziarul St. Louis Post-Dispatch i-a amintit preşedintelui că aceste cruciade au fost „echivalentul unui jihad creştin” şi că „de-a lungul secolelor de lupte înverşunate, cuvîntul ‘cruciadă’ s-a încărcat cu conotaţii de intoleranţă şi persecuţie religioasă”. Bush şi-a cerut prompt scuze pentru folosirea cuvîntului, ulterior scos din vocabularul Casei Albe .

Este cu totul ieşit din comun faptul că evenimente petrecute în urmă cu şapte şi opt secole reuşesc încă să provoace pasiune. Au fost cruciadele cu adevărat un asalt impertinent asupra integrităţii lumii musulmane? Sau au fost ceea ce ficţionalul Roger de Bodeham credea că sînt: un pelerinaj în care oameni curajoşi şi altruişti s-au însărcinat cu misunea de a readuce locurile sfinte ale Creştinătăţii înapoi sub autoritate creştină? Dacă, aşa cum pare a fi cazul, trebuie să luăm un fel de poziţie în privinţa cruciadelor, care ar trebui să fie aceasta?

Putem începe cu observaţia că Dugan şi-a omorît eroul la un moment oportun, chiar înainte ca prima cruciadă să devină dezgustătoare. Odată intraţi în Ierusalim, cruciaţii au jefuit oraşul cu un elan înspăimîntător. Au ucis toţi musulmanii pe care i-au găsit – bărbat, femeie sau copil. Evreii au fost arşi de vii în sinagoga lor, în care se refugiaseră ca să scape de teroare. (Cruciaţii nu îi deosebeau în general pe musulmani de evrei în Palestina.) Cînd Raymond de Aguilers s-a dus a doua zi să viziteze zona Templului, a fost nevoit să îşi croiască drum printre cadavrele şi sîngele care îi ajungeau pînă la genunchi.
Ceea ce a urmat în cei aproape 200 de ani de cruciade pe Pămîntul Sfînt a fost şi mai rău. În timpul atacului împotriva Egiptului, după dezastrul celei de-a doua cruciade, o armată francă a cucerit oraşul Tanis din delta Nilului şi a măcelărit toţi locuitorii, care erau, aproape în întregime, creştini copţi. Şi mai teribil: pe timpul celei de-a patra cruciade, o armată combinată de franci şi veneţieni a jefuit oraşul Constantinopol, centrul Creştinătăţii Estice. Au prădat tot ce era de valoare din catedrala Hagia Sofia şi au aşezat o prostituată franceză în tronul patriarhului pentru a-i distra cu cintece obscene, în timp ce cruciaţii beau folosindu-se de vasele de ritual ale altarului. Un senator bizantin martor la acest eveniment a mărturisit că soarta oraşului ar fi fost mai bună dacă ar fi căzut pe mîna lui Saladin.

Se pare că musulmanii, de asemenea creştinii de rit Estic, şi chiar gardienii corectitudinii politice au de ce să afurisească cruciadele ca pe o stigmă a civilizaţiei occidentale. Sînt şi alte acuzaţii aduse împotriva cruciadelor: nu au fost oare cruciaţii, asemeni lui Roger de Bodeham, fii mezini rămăşi fără pămînt datorită obiceiului de a înmîna moştenirea familială primului născut şi de aceea plecaţi la luptă în Orient pentru a cuceri feude pe care să le posedeze? Oare nu au fost cruciadele altceva decît un exerciţiu de lăcomie? Am putea spune ceva care să servească drept răscumpărare a acestor episoade mizerabile?

Oh, da. Masacrele, chiar dacă groaznice, nu au fost senzaţionale la timpul lor, sarazinii au manifestat aceeaşi cruzime la Antioh şi Acre. De fapt, chiar înainte de prima cruciadă, Palestina a fost mistuită de războaiele brutale dintre turcii selgiucizi (şi musulmanii sunni) şi dinastia fatimida arabă (şi musulmanii shiiţi), cu masacre săvîrşite de ambele părţi. Anterior, califul fatimid nebun Al-Hakim, conducător în perioada 996-1021, i-a persecutat cu sălbăticie pe evrei şi creştini, dărîmînd Biserica Învierii din Ierusalim şi distrugînd peştera despre care se credea că este chiar Sfîntul Mormînt.

Trebuie de asemenea să ne amintim că Palestina – alături de Siria, Egipt, Africa de Nord şi Spania – au fost creştine cu mult timp înainte de cucerirea lor de către armatele musulmane din secolele 7 şi 8, lucru menţionat şi de papa Urban al Doilea cînd a predicat în favoarea primei cruciade. Cruciaţii au încercat să recupereze cu forţa o parte mică din ceea ce fusese luat prin forţă.

Nici acuzaţiile de lăcomie funciară nu rezistă bine în lumina cercetărilor moderne. În recenta sa carte, Istoria pe scurt a cruciadelor, Thomas Madden face referinţă la analiza asistată de calculator a documentelor privitoare la bărbaţii şi femeile care au participat la cruciade. Dintre bărbaţii cu titluri nobiliare, marea majoritate nu au fost progenituri de rezervă (privaţi de drepturi de moştenire), ci stăpîni de domenii feudale. Madden spune: „Nu cei care aveau cel mai puţin de pierdut au luptat în cruciade, ci mai degrabă cei care aveau cel mai mult de pierdut.” Alfred Duggan a greşit presupunînd că un cruciat tipic ar fi fost un fiu mezin. A avut însă dreptate cînd a decis ca ultimul gînd al lui Roger să fie: „Pelerinajul a fost dus la bun sfîrşit.” Cruciaţii au fost, înainte de orice, pelerini cu un coeficient de spiritualitate mult mai mare decît se presupune în prezent. Acesta a fost unul din motivele datorită căruia regatele levantine ale cruciaţilor nu au putut fi menţinute în timp. Spre deosebire de colonişti, care emigrează pentru a se stabili permanent într-un loc nou, pelerinii, atunci cînd scopul deplasării lor se împlineşte, se întorc acasă, şi exact acest lucru l-au făcut foarte mulţi dintre participanţii la cruciade. De fapt, cu treizeci de ani înainte de prima cruciadă, un pelerinaj enorm de 7000 de germani a ajuns pe Pămîntul Sfînt fără a avea vreo intenţie de cucerire. Aceşti pelerini au fost întîmpinaţi cu brutalitate de stăpînirea fatimidă. Gibbon afirmă că numai 2000 au reuşit să se întoarcă nevătămaţi.

Dincolo de toate acestea, dacă e vorba să deschidem după atîtea secole o polemică referitoare la cruciade, ar trebui să admitem faptul că, în pofida crimelor lor, cruciaţii sînt rubedeniile noastre spirituale. Nu mă refer doar la religie, cu toate că aceasta nu este deloc o legătură neglijabilă; mă refer la înţelegerea lor asupra societăţii şi a locului ocupat de individ în societate. Citind istoriile acestei perioade eşti surprins la tot pasul de exprimări ca acestea, pe care le-am extras mai mult sau mai puţin la întîmplare din Istoria Cruciadelor a lui Sir Steven Runciman: „Acţiunea reginei Melisande a fost considerată drept perfect constituţională şi a fost aprobată de consiliu.” „Judecata efectuată de egali în rang era o caracteristică esenţială a obiceiului franc.” „Regele era pe picior de egalitate [cu alţi nobili] conform principiului primus inter pares, era preşedintele şi nu stăpînul lor.”

Dacă privim dincolo de cruzime, perfidie şi nebunie, şi încercam să desluşim ceea ce cruciaţii au spus şi gîndit într-adevăr, vom vedea, estompat dar inconfundabil, licărirea timpurie a luminii Occidentului modern, cu ideile sale despre libertate, justiţie şi valoarea individului. Gibbon:

Spiritul libertăţii, care străbătea instituţiile feudale, a fost simţit cel mai puternic de către voluntarii crucii, care îşi alegeau drept căpetenie pe cel mai merituos dintre ei. În mijlocul sclavagismului asiatic, indiferent la instrucţie sau exemplu, a fost introdus un model de libertate politică; legile regatului franc din Ierusalim îşi aveau obîrşia în cea mai pură sursă de egalitate şi justiţie. Condiţia primă şi indispensabilă pentru astfel de legi era consimţămîntul celor ce li se cerea supunere şi pentru beneficiul cărora acestea erau menite.

Curînd după ce Godfrey de Bouillon a fost ales conducător suprem al Ierusalimului, la opt zile după victoria cruciaţilor (a refuzat titlul de „rege” declarînd că nu doreşte să poarte o coroană de aur acolo unde Iisus a purtat una de spini), primul său gînd a fost de a da o constituţie noului stat. Aceasta a fost realizată la timp şi Assiza din Ierusalim – „un document preţios de jurisprudenţă feudală”, cum o numeşte Gibbon – a fost depozitată, după confirmare şi adoptarea oficială, la Mormîntul Sfînt (care fusese reconstruit cu cîteva decenii mai devreme).

Da, aşa au fost aceşti oameni ai Europei Occidentale: brutali, neşlefuiţi, ignoranţi şi adesea de o cruzime nebună, dar ce găsim dacă privim atent şi pe cît se poate de adînc în vieţile lor intime, gîndurile, conversaţiile şi obsesiile lor? Credinţă, desigur, şi onoare, iar apoi: legături de vasalitate, deferenţă, fidelitate, supunere, îndatoriri şi obligaţii, genealogii şi patrimonii dobîndite prin succesiune, consilii şi parlamente, drepturi şi libertăţi. Ordinea feudală este uşor de subapreciat. În parte, datorită faptului că societatea feudală era potrivnică faţă de numeroase idealuri moderne – idealul egalităţii între oameni, de exemplu. De asemenea, cred că şi complexitatea acestei societăţi, a legilor şi datinilor ei, împiedică studiul şi uneori îngreunează analiza. O anume sîrguinţă îndărătnică este necesară pentru a deveni familiar cu societatea feudală şi puţini dintre cei care nu sînt istorici de profesie se dovedesc apţi pentru aşa ceva, o excepţie onorabilă fiind Karl Marx. Şi totuşi, în această încîlceală de abstracţii mărinimoase expuse în franceza veche putem găsi, în embrion, mult din ceea ce preţuim la civilizaţia noastră de azi.

Niciunul dintre ceilalţi participanţi la marea dramă a cruciadelor nu avea ceva similar de etalat. Fatimizii au întreţinut un despotism degradant şi nelegiuit, în care nimeni în afara despotului nu avea vreun drept. De exemplu califul Al-Hakim menţionat anterior, obişnuia să lucreze noaptea şi să doarmă ziua. Avînd acest obicei, l-a impus şi supuşilor săi, interzicînd oricui, sub pedeapsa cu moartea, de a lucra la lumina zilei. De asemenea, a impus izolarea completă a femeilor, printre altele interzicînd fabricarea de pantofi pentru femei. (Musulmanii din secolul 13 erau la fel de şocaţi de libertatea şi egalitatea femeilor occidentale cum sînt fundamentaliştii de azi.) Turcii selgiucizi, care au stăpînit Ierusalimul între 1078 – 1098, nu au fost cu mult mai breji. Încă mai reţineau ceva din vigoarea, independenţa şi codul brut de onoare provenind din rădăcinile lor nomade, dar nu aveau decît o noţiune extrem de sumară despre practica dezbaterilor şi a compromisului. La fel ca restul musulmanilor, nu aveau nicio noţiune în ce priveşte separarea jurisdicţiilor seculare şi spirituale. Acest aspect, crucial în dezvoltarea ulterioară a societăţii medievale europene, i-a eludat şi pe bizantini, al căror conducător avea un rol de „Pontif-Împărat” specific imperiului roman tîrziu în virtutea căruia acesta exercita atît puterea temporală cît şi cea ecleziastică.

Luaţi individual, nu sînt diferenţe prea mari între cruciaţi şi sarazini. Saladin bunăoară a fost un adevărat gentleman: curtenitor, galant, curajos şi pios. Cînd duşmanul său de moarte Richard Inimă de Leu zăcea bolnav cu febră în august 1192, Saladin i-a trimis piersici, pere şi zăpadă de pe muntele Hermon pentru a-şi ţine apa la rece. În contrast, cruciatul Reynald de Chatillon a fost un mardeiaş sociopat, cu nimic mai breaz decît un hoţ de drumul mare. (Saladin a avut placearea de a-l decapita personal.) Şi totuşi, virtuţile unor bărbaţi ca Saladin se înălţau asemeni pilaştrilor singuratici pe un cîmp plat. Acestea nu formau, ca virtuţile ocazionale ale cruciaţilor, un lanţ muntos. Într-un sens, sarazinii nu formau o societate sau o organizare politică. Mărturiseşte Marchizul către Templier, într-un alt mare roman despre cruciade, Talismanul lui Sir Walter Scott: „Trebuie să admit că m-am ataşat oarecum de forma orientală de guvernare: o monarhie simplă şi pură este formată doar din rege şi supuşi. Aşa funcţionează o structură primitivă şi simplă – un păstor şi turma sa. Tot acest lanţ de dependenţe feudale este artifical şi sofisticat.” Da, o fi fost artifical şi sofisticat, însă în spaţiul dintre verigile acestui lanţ au crescut libertatea, sistemul legislativ şi conştiinţa modernă.

Dacă cei ca Osama bin Laden ne tot scot ochii cu cruciadele, cel puţin să nu le renegam. Este adevărat că de-abia putem să ne recunoaştem în imaginea cruciaţilor. Au fost neciopliţi şi nespălaţi, iar majoritatea erau analfabeţi. În ce priveşte lumea înconjurătoare erau mai ignoranţi decît ne putem închipui, cu credinţa lor că pămîntul e plat iar cerul o cupolă de cristal. Medicina lor, atît cît exista, mai degrabă omora decît vindeca – Richard Inimă de Leu şi Amalric, al şaselea rege al Ierusalimului, au fost amîndoi ucişi de reţetele medicilor lor. Onoarea cruciaţilor era adesea feroce, fidelitatea uneori capricioasă, iar pioşenia împovărată de superstiţii grosolane. Ne dezgustă să-i privim înaintînd prin sînge către Sfîntul Mormînt şi ne întrebăm dacă nu cumva duşmanii lor – vizirii îmbrăcaţi în mătase sau curtenii suav parfumaţi din Constantinopol – ar trebui să ne fie mai pe plac. Poate că da, dar cel puţin să recunoaştem faptul că aceşti soldaţi aspri au transportat în Orient seminţele germinatoare ale societăţii civile moderne. Palestina s-a dovedit a fi un teritoriu sterp, dar aceasta a fost pierderea Estului, deoarece înflorirea ulterioară a acestor seminţe în altă parte s-a dovedit a fi cîştigul enorm al umanităţii. În spirit şi valori, chiar dacă de la o distanţă uriaşă, cruciaţii sînt rudele noastre. Să nu uităm greşelile lor, iar în acelaşi timp ar trebui să lăcrimăm pentru ceea ce au pierdut şi să ne aducem aminte cu mîndrie de victoriile lor uluitoare. Ville gagnée!

În original:
Crusading They Went – The deeds and misdeeds of our spiritual kin

8 gânduri despre “Şi s-au dus la cruciade

  1. Cruciadele

    În memoria noastră colectivă, hrănită cu literatură şi filme, cruciadele rămân una din marile epopei, cu multiple episoade, ale istoriei universale. Amintirea lor, metamorfozată în legendă, a rămas în vocabularul european cu sensul bine precizat de acţiune purtată în numele unui ideal comun împotriva unui duşman comun.

    Despre cruciade s-a scris mult şi cu toate că, după unii, nu mai este nimic de adăugat, se pare că este un subiect inepuizabil. Istoria cruciadelor a început să fie scrisa încă din secolul al XV-lea şi mai ales în secolul al XVII-lea: în 1611, Jacques Bongars (1554-1612) reuneşte principalele texte latine cu privire la acestea în ale sale Gesta Dei per Francos, iar Maimborug (1610-1686) publică Istoria generală a cruciadelor în 1682 în vreme ce, la mijlocul secolului, ediţia Corpusului istoricilor bizantini (numită şi Byzantine du Louvre) îi face cunoscuţi pe autorii grecii din vremea cruciadelor. Dacă până atunci cruciadele erau admirate, din secolul al XVIII-lea acestea sunt catalogate cu pasiune contrară de către Voltaire în Essai sur les moeurs (1756). Acesta le priveşte ca o serie de războaie patronate de Biserică pentru o cauză sau alta, cuprinzand şi o manifestare de fanatism. Primele istorii „moderne” ale cruciadelor, folosind deopotrivă izvoare latine, greceşti şi arabe, sunt datorate germanilor (Friedrich Wilken, Geschichte der Kreuzzüge nach morgenländischen und abendländischen Berichten în opt volume 1807-1832 şi Heinrich Karl Ludolf von Sybel, Geschichte des ersten Kreuzzuges, 1841). În Franţa, Istoria cruciadelor a lui J.F.Michaud (1829) este însoţită de Culegeri a istoricilor cruciadelor (1841-1906). La sfârşitul secolului al XIX-lea Societatea Orientului Latin publică numeroase cercetări critice întreprinse de şcolile germane şi franceză în Arhivele sale şi în Revista. Datorită acestor cercetări, secolul al XX-lea a putut da multe sinteze: cea lui R.Grousset (1934-1936) sau cea a lui S. Runciman (1951-1954). Istoriografia română nu a excelat prin preocupări speciale referitoare la cruciadele din secolele XI-XIII dar enumerăm printre ele lucrările lui Nicolae Iorga şi pe cele ale Florentinei Căzan.

    Cuvântul „cruciadă” este rar şi tardiv: El nu apare în latina medievală înainte de mijlocul secolului al XIII-lea iar corespondentul său arab (hurub assalibyya = războiul pentru cruce) nu datează decât din perioada otomană. Într-adevăr, cruciadele au rămas pentru multă vreme pentru orientali nişte războaie ca toate celelalte duse de franci. Aceştia, în primul rând pelerinii, se socoteau „ostaşii lui Hristos”, „însemnaţi cu semnul crucii” (croce-signati). De aici s-a format mai târziu termenul de „cruciadă”. Textele medievale o desemnează cel mai adesea pe aceasta din urmă drept „călătorie către Ierusalim” iar în secolul al XIII-lea, în momentul în care mişcarea devine mai regulată, apare sub nume de „trecere” („mare”, „mică” sau „generală”). Ideea de pelerinaj rămâne predominată. În secolul al XIV-lea, atunci când Occidentul renunţă în fapt să recucerească Ierusalimul, cruciada poartă numele de „călătorie peste mări”. Deci, cruciada este un pelerinaj militar hotărât de papă care acordă participanţilor săi privilegii spirituale şi temporale şi le stabileşte drept obiectiv eliberarea Mormântului lui Hristos de la Ierusalim.
    După cum se observă scopul principal al cruciaţilor este cel religie: oameni vor să calce pe pământul pe care a călcat Hristos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Iisus. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazaretul şi Ierusalimul devine ţinta pelerinajului.
    Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa lui Muhammad, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate acestea, sunt reduşi la condiţia de dhimmi(oameni ai Cărţii): purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, jizya, îi autorizează să-şi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă cel pentru a ajunge la Sfântul Mormânt. În secolul al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi
    La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţii să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat la Ramala de beduini. În 1078, turcii selgiucizi cuceresc Ierusalimul. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.
    Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Hristos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte .
    Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi au invadat peninsula Iberică: în secolul al IX-lea au cucerit Sicilia. Constantinopolul a fost asediat de către arabi de două ori( prima dată între 674-678 şi a doua oară între 717-718). În acest sens momentele principale au fost : lupta de Reconquista din Spania în 1064, 1073,1088; aşa numita „epopee bizantină”, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, între 960-1030; acţiunile militare ale oraşelor italiene Pisa şi Genova pentru cucerirea Sardiniei arabe, în 1015; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei(1060-1092) după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe.
    În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc (creştinarea ungurilor), cucerirea Angliei (1066) apropie insula de continent. Creşterea demografică, lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea economiei monetare şi a schimburilor comerciale, începutul expansiunii italiene în Mediterana sunt unele din cauzele acestui „război sfânt”. În opinia unor istorici, cruciada a reprezentat un moment benefic anumitor pături profesionale. De pildă, ţăranii, care voiau să scape de „îngrădiri” şi care trăiau din greu pe micul lor petic de pământ au contribuit la amploare mişcării. Clasa cavaleriilor întreţinea cu mare greutate nişte urmaşi prea numeroşi, faţă de un pământ tot mai îmbucătăţit: legea primului născut, care nu mai lăsa celorlalţi fraţi altă alegere decât cale religioasă sau meseria armelor.
    Însă în acel secol, existau teritorii întinse în Occident, care erau accesibile unora dintre ei. O călătorie până în Palestina costa destul de mult. Pentru seniori era costisitor, nu mai vorbim de ţărani. Contrar prejudecăţii curente, mulţii dintre ei s-au ruinat n cruciadă, trebuind să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. Ce i-a determinat pe toţii aceştia a fost devoţiunea. „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada a fost pentru nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă, nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii.” Aşadar primii cruciaţi aveau o motivaţie de ordin spiritual.

    În 1074, când turcii selgiucizii invadează Imperiul Binzantin şi Siria, masacrând populaţia, distrugând sau profanând biserici şi iau în sclavie mii de creştini, papa Grigore al VII-lea şi-a exprimat intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberare Ierusalimului, făcând apel la principii creştini. Zece ani mai târziu, papa Urban al II-lea la încheierea Conciliului din Clermont (27 noiembrie 1095) rostea o predică în prezenţa unei mulţimii de clericii şi laici adunaţi pe un câmp, în afara oraşului. După ce aminteşte de nenorocirile creştinilor din Orient, papa îi roagă pe creştinii din Occident să pună capăt războaielor fratricide, să uite ura dintre ei, să se unească spre a lupta împotriva păgânilor şi a-i elibera pe fraţii lor din Orient. Fără a ascunde suferinţele ce-i aşteaptă pe pelerini în drumul lor, papa i-ar fi îndemnat la renunţare şi jertfă reluând cuvintele evanghelistului Matei (16,24): „ Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruce şi să mă urmeze.” La această chemare mulţimea entuziastă, la strigătul: „Facă-se voia Domnului”, ar fi hotărât curând, după episcopul de Puy, Adhemar de Monteil, numit legat şi căpetenie a expediţiei, „să-şi ia curcea”, şi ar fi făcut legământul de a porni către Ierusalim. Ca semn al acestui legământ, cei dintâi voluntari şi-au cusut între umeri o cruce de stofă, de unde şi denumirea lor de cruce signati.
    Apelul de la Clermont a cunoscut o largă răspândire în mediile populare. În urma acestui apel se formează armate dar în afară de cele profesioniste apare şi una formata din ţărani, orăşeni sărăciţi, aventurieri, cerşetori si briganzi. Astfel apare „cruciada săracilor”. Primele cete pornite, în aprilie 1096, din nordul Franţei şi din Renania sub conducerea lui Petre Eremitul şi Gautier-cel-fară-de-Avere, ajung în câteva luni la Constantinopol . În drumul lor au jefuit şi decimat comunităţile evreieşti, în ciuda opoziţiei anumitor episcopi. Această cruciadă, fiind formata din grupuri, se diminuează în aşa fel încât după ce au fost trecuţi de bizantini pe teritoriul turcesc, au fost nimiciţi de către aceştia în octombrie aceluiasi an.
    În Europa s-au format patru armate. La 15 august, Godefroi de Bouilllon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (nobili din ţinuturile occitane) luaţi de Raimond de Saint Giles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontifical. Normanzi şi francezi, grupaţi sub comanda lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etienne de Blois, au coborât în sudul Italie; au traversat Adriatica în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemond de Tancred şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.
    În total 30.000 de oameni reuniţi la Constantinopol în mai 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, tuturor li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai întâi Niceea, apoi Antiohia. În iunie1099 asediază Ierusalimul pe care îl cuceresc abia la 15 iulie. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând „până la genunchii cailor”. Legenda neagră a cruciaţilor sângeroşi se naşte şi este perpetuată până în zilele de azi. Se uită sau se omit din neştiinţă sau rea-voinţă unele amănunte. De exemplu: la 4 iunie 1098, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie o garnizoană creştină din fortăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru cu musulmanii dintr-un orăşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au masacrat pe turcii care apărau oraşul. Şi exemple de acest fel sunt multe. Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii.
    După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin cu capitala la Ierusalim, condus de Godefroi de Bouillon. Sunt întemeiate alte state creştin: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli. Îndată după ce şi-au îndeplinit misiunea de a elibera Oraşul Sfânt, pelerinii, cavalerii, oamenii simpli se întorc în Europa. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident sunt întemeiate ordinele militare religioase: ordinul „Sfântului Ioan” sau Ospitalierilor (1133), ordinul Templierilor (1118) şi ordinul Teutonilor (1190). Iniţial, cele trei ordine au avut un caracter de asistenţă socială. În timp s-au transformat în ordine militare.
    Formarea statelor latine în Orientul Apropiat produce un reviriment musulman. Djîhadul este organizat de către sultanul Persiei cu ajutorul califul din Bagdad, de care ţineau teoretic, sultanatele şi emiratele. În 1110 porneşte „războiul sfânt”, prin cucerirea Edessei. Cu toate încercările cruciaţilor, aceasta din urmă cade în mâna turcilor selgiucizii (1144).
    Vestea căderii Edessei a provocat căderea cea de-a două cruciadă, pe care Papa Eugen al II-lea, speriat de soarta regatului Ierusalimului, a început să predice datoria sacra a unui război în Orient. Ideologul cruciadei a fost Sfântul Bernard de Clarivaux, cel care i-a reformat pe călugării benedictini de la Citeaux.
    În vara anului 1147 armata cruciaţilor germani, avându-l în frunte pe împăratul german Conrad al III-lea şi cea condusă de regele Franţei, Ludovic al VII-lea ajung la Constantinopol, de unde vor fi trecuţi în grabă de către împăratul binzantin. Cele două armate sunt înfrânte iar 1148 ambii monarhi se retrag din Palestina.
    Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puţin erau pregătite armatele occidentale să susţină lupta. Cel care a fost „campionul” islamului a fost generalul de origine kurdă, Salah-al-Din, cunoscut sub numele de Saladin. Prin victoriile de la Marj Azun(1179) şi de la Hattin(1187) au dus la ocuparea Ierusalimului. Din fostele cuceriri cruciate au mai rămas Tyr, Tripol şi Antohia.
    Vestea căderii Ierusalimului a provocat o vie emoţie în toată Europa. Se spune ca Papa Urban al III-lea a murit de supărare. Succesorul său, Papa Grigore al VIII-lea a proclamat o noua cruciadă dar după două luni moare. Sarcina de a organiza cruciada a revenit papei Clement al III-lea, care a reuşit să îi convingă pe regele Anglie, Richard Inimă de Leu şi pe regele Franţei Filip al II-lea, aflaţii într-un conflict, să se împace şi să conducă o nouă cruciadă. Li se alătură împăratul german Frederic I de Barbarossa, care porneşte la drum în frunte unei armatei de 20.000 de oameni (cruciada regilor). În ciuda negocierilor prealabile, traversare Imperiului Binzantin provocă o ostilitate fără legătură cu incidentele stârnite de cruciadele anterioare: Frederic cucereşte Filipolis, Adrianopolul şi porneşte către Constantinopol. Sub presiunea armatei cruciate Isaac Anghelos este nevoit să asigure trecerea armatei în Asia. Anevoioasa traversare a Anatoliei era aproape încheiată după victoria repurtată asupra turcilor la Iconium (mai 1190) când Frederic s-a înecat trecând râul învolburat Cydnus(Cilicia).
    Între timp, regii Franţei şi Angliei ajung, pe cale maritimă, cu mare greutate la Acra, pe care o cuceresc în 1191. Filip August se întoarce acasă, se pare că din motive personale. Astfel Richard rămâne singurul conducător al cruciadei. În ciuda victoriilor repurtate asupra lui Saladin la Arsuf (septembrie 1191) şi la Jaffa (august 1192), Inimă de Leu nu reuşeşte să cucerească Ierusalimul. La 2 septembrie 1192 se încheie un armistiţiu pe o perioadă de trei ani în care libertatea pelerinajului este garantată pentru creştinii care se duc la Ierusalim.
    În 1202, papa Inocenţiu al III-lea lansează a patra cruciadă. De data aceasta este vizat Egiptul. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficent de numeroşi pentru a aduna suma convenită, veneţieni jefuiesc Zara, oraş creştin de pe costa Dalmatică. În aprilie 1204, Constantinopul este cucerit de aceşti cruciaţi şi jefuit timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă la cea rea.” Devastarea Constantinopolelui va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătate latină şi cea răsăriteană.
    Mai au loc încă patru cruciade. Cea de a cincea (1217-1221) nu reuşeste decăt cucerirea Damiettei. A şasea (1128-1129) condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi Ierusalimului. În 1244 însă Oraşul Sfânt cade din nou în mâinile islamicilor. Cea de a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt cade prizonier după ce armata sa a fost nimicită de ciumă. El îşi capătă libertatea cu preţul unei răscumpărări şi a restituirii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunisia, se termină cu un dezastru, în timpul ei, Ludovic cel Sfânt moare. În 1291, cetate Saint-Jean-d’Acre este cucerită. Astfel, ultima cetate cruciată dispare iar istoria cruciadelor clasice se opreşte aici.
    În timpul celor două secole ale cruciadelor, a avut loc şi o mişcare de masă neobişnuită pentru aceea vreme. Este aşa zisă „cruciadă a copiilor” în care un număr mare de tineri de diferite vârste credeau că vor cuceri Ierusalimul cu inocenţa lor. Finalul acestei aventuri a fost tragic. Marea majoritate au pierit de a lungul drumului, iar unii dintre ei au fost vânduţi ca sclavi, după ce au fost transportaţi pe mare de către corăbieri.
    Spirtul cruciadelor nu s-a epuizat. În faţa turcilor otomani reînvie acest sentiment, dar nu pentru a elibera Palestina, ci defensiv. La 29 mai 1453 Constantinopolul cade sub loviturile lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În 1526 Soliman Magnificul (1520-1566) cucereşte Ungaria, iar trei ani mai târziu ajunge la Viena. Abia în 1571, prin bătălia navală de la Lepanto se opreşte ofensiva otomană şi definitiv în 1638 când aceştia asediază a doua oară Viena.
    Efectul cruciadelor este imens. Cruciadele a ţinut încleştat Occidentul mai mult de 200 de ani iar consecinţele lor pe termen lung s-au manifestat până şi în vremea noastră. Au permis circulaţia rapidă a capitalurilor, desfiinţare tezaurelor bisericeşti, transferul lichidităţilor provenite din vânzarea bunurilor senioriale şi al multiplelor donaţii dirijate spre Ţara Sfântă. Piaţa produselor din Orient sau din Extremul Orient a fost considerabil lărgită: mirodenii, mătăsuri, stămburi, blănuri scumpe… Procedeele noi în arhitectură, subiectele de roman, poemele epice, prezente şi în iconografie, pot fi mai degrabă atribuite curentului cruciat decât răspândirea busolei, a cifrelor arabe, a hărţilor marine sau a caisului.
    Imaginea cruciadelor a beneficiat încă până în secolul al XX-lea de o imagine favorabilă. Astăzi, discursul este invers. Istoricii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. După cum se observă mai sus, cruciadele sunt o replică la avântul islamului. Or, expansiune mulsumană, care a fost una militară nu numai una religioasă, nu a fost făcută niciodată cu blândeţe. Privim aceste evenimente cu mentalitate omului secolului XXI, uitând că cruciadelor au fost fenomen specific unei epocii. Oameni din Europa Evului Mediu priveau cu alţi ochi ceea ce pentru noi pare „barbarism”. La oamenii din Evul Mediu mă refer nu numai la cei din Europa,ci şi la cei din Orientul Mijlociu, pentru că şi ei au făcut parte din el. Lumea islamică a acelui timp este o parte componentă a Evului Mediu, chiar dacă nu vor face faţă avântului celor de pe continentul european. Sa nu uităm, marile descoperiri geografice au fost făcute în numele lui Christos.
    Şi indiferent de opiniile unora, cruciadele au fost unul din cele mai mari momente, care au marcat pozitiv istoria civilizaţiilor.

    Bibliografie
    Florentina Căzan, Cruciadele, Editura Academiei Române, Bucureşti,1990
    Mioara Cremene, Dicţionar al ordinelor cavalereşti, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1998
    Robert Delort, Cruciadele, Editura Artemis, Bucureşti, 1999
    Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţie, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
    Cecile Morrison, Cruciadele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998
    Jean Sevillia, Corectitudinea istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
    ***Dicţionar de civilizaţie musulman㸠Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997

  2. Cruciada pe de-a-n-doaselea pe Google. Cautati pe google.com (nu pe .ro)

    Google is blocking „negative” searches related to Islam. Free thought, free will, free men? Only for left-o-fascists. Notice how quick Google is to scrub jihad websites, videos, and incitement to violence? Of course you haven’t, because they don’t. Google-owned you tube runs all the jihad porn, but if patriots get out of line, their vids are deleted and accounts suspended.

    Google proudly endorsed Obama and was banning anti-Obama blogs during the election like clockwork.

    The leftist Islamic alliance is hard at work. Evil makes for strange bedfellows.

    via Atlas Shrugs

  3. Mda, imaginea asta spune multe despre politica pe care o face Google. Mai devreme vazusem pe Jihad Watch varianta cu Christianity si Islam, dar asta e cea completa.

  4. Extrem de intereante sint cartile lui Steven Runciman despre cruciade. Eroi si fapte care ai impresia, citindu-le, ca sint ceva ireal chiar si fata de povesti si legende …

  5. În istoriografie şi pubicistică cruciadele sunt considerate aproape unanim un fenomen negativ, în conformitate cu ura faţă de sine a occidentalilor. Nu intru în detalii remarc doar anacronismul şi frauda ştiinţifică. Anacronism în ştiinţa istorică înseamnă, printre altele, şi să judeci evenimentele dintr-o epocă prin prisma epocii contemporane.

    Cel puţin noi, românii, ar trebui să nu ne conformăm, cum facem de obicei. Oare vom spune că cruciada de la Nicopole la care au participat şi românii conduşi de Mircea cel Bătrân a fost un fenomen negativ? Oare toţi voievozii români care au trecut Dunărea în urmărirea duşmanului, cum au fost Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, au fost doar nişte tâlhari troglodiţi care au vandalizat minunata societate „multiculti” din Imperiul Otoman? Că despre El Cid, eliberatorul Spaniei de sub mauri, aşa se scrie şi se spune acum.

    Toţi semidocţii oengişti şi progresişti iau în derâdere lupta românilor pentru apărarea creştinătăţii, pentru că toţi proştii râd de ceea ce nu înţeleg.

    Capitulaţiile Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman, sau cel puţin versiunea care se consideră a fi veridică, sunt publicate şi acum în Monitorul Oficial al României, fiind considerate primele tratate internaţionale la care românii au fost parte. Nu aveau decât 3-4 puncte, dintre care cel mai important era că domnii Ţării Româneşti aveau dreptul să acorde azil creştinilor fugiţi de peste Dunăre, iar turcii nu aveau voie să îi urmărească pe aceştia. Contextul era acela că renegarea islamului şi trecerea la altă credinţă se pedepseşt cu moartea chiar şi în prezent în unele state. Turcii converteau cu forţa la islam creştinii din Balcani, dar aceştia, când găseau un moment favorabil, se întorceau la creşinism şi preferau să fugă peste Dunăre. Dar din punct de vedere al sharia ei erau doar nişte musulmani apostaţi, care s-au lepădat de islam şi trebuie pedepsiţi cu moartea.
    Deci mai mult decât de alte raţiuni, în interacţiunea cu otomanii, domnii români erau preocupaţi de protecţia creştinilor de peste Dunăre.

    Aceiaşi „deconstructivişti” ai istoriei naţionale preferă să ignore că papa l-a numit pe Ştefan Cel Mare „Atletul lui Hristos”, după ce i-a învins pe turci.

    Ce să mai ai pretenţie la asemenea semidocţi să consulte şi izvoarele turceşti, cronicile lor, referitoare la campaniile din Ţările Române. Războaiele turcilor împotriva domnitorilor români erau considerate războaie religioase, „jihad”, iar ienicerii căzuţi în lupta cu românii erau martiri ai credinţei, „Şahid”.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.