Adevărul publica acum câteva zile un articol în care se susţine că Iuliu Maniu ar fi primit bani şi diamante de la englezi ca să îl aresteze pe Mareşalul Ion Antonescu. Punctul de vedere adoptat de Mariana Iancu, autoarea textului, şi de cel care îi furnizează informaţiile, Marian Zidaru, este profund imoral și anti-istoric. Cei doi tratează lucrurile din perspectiva lui Hitler şi Stalin, care îl voiau pe Iuliu Maniu compromis şi anihilat, împreună cu toţi cei care susţineau interesele României de a recupera provinciile pierdute şi de a-şi relua locul în Europa civilizată. Pentru ei, inamicii României sunt englezii, nu rușii și nemții.

Să punem lucrurile la punct

În primul rând, Iuliu Maniu este cel mai important om politic român din secolul XX.

Iuliu Maniu este unul dintre realizatorii principali ai României Mari. Încă din studenţie, ţinea conferinţe la sate pentru ridicarea conştiinţei naţionale a ţăranilor transilvăneni. A susţinut interesele românilor în Parlamentul de la Budapesta. El este şi cel care i-a spus ministrului maghiar al naţionalităţilor, Oszykar Iaszyi, că românii vor să se rupă definitiv de Ungaria. A avut un rol esenţial în pregătirea şi realizarea Adunării de la Alba Iulia. Politica sa a fost totdeauna clară, bazată de cele patru principii deja cunoscute – morală creştină, patriotism luminat, democraţie reală şi dreptate socială. Când a adoptat poziţii critice, a făcut-o în favoarea acestor principii, nu împotriva unor persoane sau structuri politice. A prezentat limpede principiile sale şi le-a pus în aplicare, fără să ezite să lupte împotriva duşmanilor ţării şi împotriva imoralităţii în viaţa publică. Adversari îndârjiţi ai lui, precum Barbu Ştirbey şi Brătienii, i-au recunoscut calităţile, i-au devenit aliaţi şi i-au încredinţat lui rolul de lider al acţiunilor care urmăreau ieşirea ţării noastre din Axă. Democraţii români, Aliaţii, până și sovieticii şi pudelii lor criminali şi proşti de la Bucureşti, au recunoscut statura sa morală uriaşă. Românii de rând au văzut în el simbolul luptei antifasciste şi anticomuniste, iar nemţii şi ruşii l-au considerat cel mai de temut adversar. Terfelirea, în anul Centenarului Unirii, a memoriei acestui mare erou naţional este o ticăloşie profund antiromânescă.

În al doilea rând, la fel de important, România a intrat în al Doilea Război Mondial de partea nemţilor după ce aceştia, în cârdăşie cu ruşii şi ungurii, contribuiseră la rupera din teritoriul nostru naţional a Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Decizia intrării în război a fost luată în timpul unei dictaturi, de către Ion Antonescu, care şi-asumat-o. Această stare de fapte nu scuteşte România de responsabilităţi, însă arată clar că românii nu doreau şi nu ar fi început un război din proprie iniţiativă.

În al treilea rând, e de notat că cel care oferă „dezvăluirile” din articol, istoricul Marian Zidaru, a rămas în istorie pentru o prestație de nota 6.50 la proba interviu http://www.cjc.ro/dyn_doc/concursuri/alte_institutii/2018/01-pm_MINAC/10_Anunt_final.pdf.

pentru ocuparea postului de director al Muzeului de Istorie Națională și Arhelologie Constanța (adică a locului pe care acum mai bine de 100 de ani ședea Vasile Pârvan). În ce o priveşte pe doamna autoare a articolului, dânsa pare să fie undeva înainte de începutul studiului izvoarelor istorice, de vreme ce afirmă că informaţiile prezentate de ea se bazează pe cercetarea unor „manuscrise” din arhivele engleze şi ca dovadă ne arată nişte pagini scrise la maşină! Evident, pentru bomba articolului, adică banii şi diamantele ajunse chipurile în buzunarul lui Iuliu Maniu, nu ni se arată nici un document care să ne convingă care a fost exact sursa, destinatarul şi scopul lor. Nu ni se spune nici cum au fost utilizate resursele respective. Prin urmare, afirmaţiile nu au valoare de informaţie istorică.

O abureală alcătuită din informaţii deja cunoscute, o perspectivă strâmbă şi minciuni vechi de peste 70 de ani

Deşi sunt lucruri știute, ne sunt prezentate ca o mare supriză sentimentele antifasciste pe care le aveau românii. Se vede că unii află abia în 2018 de Rică Georgescu, Nicolae Ţurcanu, George Beza sau Dr. Augustin Vişa, nume binescuoscute de luptători antifascişti. Spre deosebire însă de mancurţii de azi, românii din anii 40 ştiau că nu au motive să fie filogermani. Nu le erau deloc indiferente ororile prin care treceau fraţii lor, de la ocuparea provinciilor româneşti de către tovarăşii nemţilor, ungurii şi ruşii. Și aveau încă vie în memorie barbaria ocupaţiei germane din Primul Război Mondial şi jafurile la care s-a dedat armata lui Mackensen când s-a retras de la noi.

Ca să înţelegem ce a însemnat acţiune antifascistă în România, să ne oprim foarte pe scurt asupra vieţii Dr. Augustin Vişa (1904-1989), care a participat şi el la transmiterea de informaţii către Aliaţi.

Dr. Vişa, la cererea lui Iuliu Maniu, a contribuit la operarea unei staţii de emisie-recepţie, motiv pentru care fost arestat de regimul Antonescu în 1941. Gestapoul a cerut judecarea lui în Germania. Îl aştepta o condamnare la moarte, dar procesul a fost amânat şi dosarul lui Vișa şi al colaboratorilor săi a fost găsit între documentele lui Ion Antonescu, după arestarea acestuia. Dr. Vişa a rămas în închisoare până la 24 august 1944 (în condiţii civilzate, în cea mai mare parte a timpului). A primit diploma de luptator antifascist de la generalul Harold Alexander şi a condus refacerea organizaţiei de tineret a PNŢ, organizaţie care a contribuit ulterior foarte mult la rezistenţa anticomunistă. În 1948, a fost răpit de pe stradă de doi agenţi, unul român şi unul cu înfățișate mongoloidă, care nu vorbea româneşte. A fost dus la un sediu al NKVD de la Constanţa, anchetat cu barbarie şi condamnat de către ruşi (foştii aliaţi ai britanicilor) pentru colaborare cu serviciile britanice! A fost trimis în Gulag şi, după moartea lui Stalin, i s-a permis să îşi termine de ispăşit pedeapsa în România, mai întâi la închisoarea din Gherla şi apoi la Râmnicu Sărat, pe timpul lui Vişinescu. Autorităţile sovietice au recunoscut într-un târziu că Augustin Vişa a fost victima unei erori, însă securitatea l-a urmărit până la sfârşitul vieţii sale, în 1989. În memoriile sale, lectură obligatorie pentru orice intelectual român, cu atât mai mult pentru istorici, Augustin Vişa relatează cu spirit de observaţie şi sobrietate încercările prin care a trecut, fără să îşi piardă vreodată credinţa şi speranţa în Dumnezeu şi dragostea de România. La procesul lui Vişinescu, fiul lui Augustin Vişa, Dl. Florin Vişa, a relatat viaţa eroică a tatălui său impresionând puternic instanţa. Iată că, în 2018, după judecarea procesului Vişinescu, un comentator de pe Litoralul lui Mazăre şi o jurnalistă de la Adevărul care nu deosebește un manuscris de un act dactilografiat, terfelesc lupta atifascistă din România adoptând în presa română de mare tiraj punctul de vedere al Gestapoului şi al tribunalelor populare de tip sovietic!

În toate ţările aflate sub cizma nemţilor au existat acţiuni de rezistenţă împotriva regimului naţional-socialist german şi susţinătorilor săi. Evident, astfel de acţiuni au fost finanţate de Aliaţi, americani şi englezi, dar şi de amicii celor care pângăresc astăzi memoria lui Maniu, adică de ruşi. Resursele erau bineînţeles trimise liderilor rezistenţei, nu unor Neica Nimeni. Dacă banii de care se vorbeşte în articol au existat şi erau pentru rezistenţă, înseamnă că nu erau pentru Iuliu Maniu personal. Chiar dacă englezii aveau încredere în Maniu şi au lăsat la latitudinea lui cheltuirea lor, nu avem de ce să credem că Maniu i-a vârât în buzunarul personal, sau și-a făcut din ei vilă în Madagascar, până când nu avem dovezi clare în acest sens. O valoare atât de mare trebuia să fi ajuns undeva, iar un cercetător sârguincios ar fi trebuit să indice unde anume. Toată lumea ştie că liderul PNŢ nu s-a îmbogăţit, că nu a deţinut decât casa de la Bădăcin şi că avea un stil de viaţă foarte sobru. A susţine că el ar fi pus mâna pe o sumă uriaşă de bani şi pe diamante de mare valoare, fără a indica şi cum le-a folosit, e și mai penibil decât a spune că banii şi diamantele au dispărut pentru că au fost ascunse în pământ, în puterea nopţii, de un spiriduş irlandez răutăcios! Nici măcar nemţii şi ruşii nu au susţinut o astfel de aberaţie!

Este, de asemenea, evident că acţiunile de rezistenţă sunt pentru rezistenţă, adică sunt menite să se opună şi să dăuneze serios unui opresor foarte puternic. În timp de război, contează mişcările de trupe ale opresorului, accesul său la resurse de combustibl, alimente, etc. O foarte mare parte dintre rezistenţii de pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial au operat cu acest tip de date. Nici un belgian normal nu îi i-a reproşat vreodată eroului rezistenţei antifasciste belgiene, Walthère Dewé, fondatorul reţelei La Dame Blanche (1916), devenită (1940) Clarence, faptul că furniza britanicilor informaţii despre mişcările trenurilor nemţeşti. Este de neconceput, cel puţin deocamdată, ca în Germania cineva să îl acuze Claus von Stauffenberg de trădare. Rezistenţa împotriva unui regim criminal presupune riscuri enorme şi jertfă de sânge. Asumarea acestei rezistenţe este un act de mare patriotism şi eroism, a o califica drept „trădare” înseamnă a te situa pe poziția opresorului.

Presiunile referitoare la arestarea lui Antonescu trebuie privite tot în contextul nenorocirilor războiului. O dicatură militară e întotdeauna un lucru foate rău. O dictatură militară fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial e o mare tragedie, greu de rezolvat cu eleganţa balerinilor din Lacul Lebedelor. Din nefericire, de obicei, inclusiv la noi, a fost necesară arestarea dictatorului. Este normal că britanicii doreau să părăsim Axa cât mai devreme şi, pentru aceasta, recomandau arestarea lui Ion Antonescu. Se ştie însă că cei care au realizat Actul de la 23 august 1944 au avut altă opţiune, care s-a dovedit înţeleaptă şi a avut succes. Regele Mihai, Iuliu Maniu, Brătienii, diplomaţii şi liderii militari implicaţi în acţiune, au voit ca ieşirea din Axă să aibă loc atunci când naţional-socialiştii ar fi fost suficient de slabi ca să nu mai poată anihila o conducere negermanofilă la Bucureşti, iar ruşii nu ar fi fost încă suficent de puternici pentru a-și impune (imediat) oamenii lor. Schimbarea politicii României a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, „în singura clipă posibilă”, prin hotărârea românilor, nu a britanicilor, nici a sovieticilor. Acestea sunt faptele.

Se ştie şi că planul din dimineaţa zilei de 23 august 1944 (pentru descurajarea unor eventuale rebeliuni în Armată) nu prevedea neapărat arestarea Antoneştilor, ci o răsturnare de situaţie împreună cu cei doi, nu fără ei. Chiar în seara aceleiaşi zile, adică după ce ei fuseseră arestaţi, Camil Demetrescu şi Gheorghe Barbul discutaseră să le ceară şefilor lor, respectiv Mihai şi Ion Antonescu, să renunţe la poziţia lor rigidă şi să se alăture Regelui şi lui Grigore Niculescu-Buzeşti.

De asemenea, Ion Antonescu îl respecta pe Iuliu Maniu şi, deşi punea condiţii nerealiste, admitea că România trebuie să facă pace cu Aliaţii. Mareşalul cunoștea poziția liderului PNŢ faţă de nemţi şi, cel puţin în linii generale, știa că acesta face eforturi în vederea unui armistiţiu. Amândoi Antoneştii înţelegeau că acesta era necesar pentru ţară. Să fi fost şi ei trepăduşii englezilor!? Dacă Mareşalul ar fi crezut că liderul ţărănist e un trădător, indiferent părerea nemţilor, nu ar fi ezitat să îl aresteze şi, în 1946, la procesul său, ar fi refuzat cu certitudine să strângă mâna întinsă de Iuliu Maniu. Nu a făcut-o. A rămas celebră replica lui Maniu adresată celor care i-au criticat gestul: „Am fost adversari politici, dar nu canibali!”. Iuliu Maniu nu cunoştea ura proletară care a hrănit formarea morală şi intelectuală a celor din categoria autoarei articolului şi a cercetătorului constănţean, dar oricum nu crede nimeni ca ei pot să înţeleagă gestul preşedintelui ţărănist.

Ca să nu ne îndoim că articolul este o mizerie fetidă, ni se spune şi că nu s-au găsit rapoarte semnate de Iuliu Maniu. Nici nu era posibil, pentru că Iuliu Maniu era tratat de britanici ca un lider politic naţional; el nu scria rapoarte. În treacăt, la final, ni se mai repetă că Regele Mihai era prea tânăr şi lipsit de experienţă şi că, bineînţeles, era înconjurat de spioni. (Acelaşi clişeu! Câtă lipsă de imaginaţie, după 70 de ani!) Şi aici se adoptă tot perspectiva lui Hitler şi Stalin, de  ostilitate faţă de anglo-americani şi faţă de interesele României, afirmându-se că principalii colaboratori ai lui Iuliu Maniu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, erau „un grup de sorgine filo-britanică”, care îl manipulau pe rege, ceea ce e o minciună grosolană. Diplomaţii amintiţi erau oameni de o rarănoblețe, de o capacitate intelectuală excepţională şi însuflețiți de o profundă dragoste de ţară. Grigore Niculescu-Buzeşti a luptat efectiv până la ultima suflare pentru informarea Vestului asupra abuzurilor sovietice în România, iar mâna lui dreaptă, Victor Rădulescu-Pogoneanu, deşi suferea de o paralizie progresivă, a avut o atitudine cum nu se poate mai demnă la procesul PNŢ şi a refuzat orice compromis în toate închisorile prin care a trecut în cei cinsprezece ani de detenţie (Galaţi, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat). Torturat de Vişinescu la Râmnicu Sărat, cu câteva săptămâni înainte de moarte, Victor Rădulescu-Pogoneanu a redactat o foarte clară prezentare a pregătirii şi desfăşurării actului de la 23 august 1944 (publicată de ILD aici). Când în sfârşit Vişinescu a permis să fie transportat la spitalul închisorii Văcăreşti, diplomatul l-a avertizat pe torţionar că va „răspunde pentru ororile” săvârşite. Dumnezeu l-a ascultat, şi chiar Vişinescu a relatat episodul de mai sus la procesul său. Aşadar, aviz celor care îi umilesc şi denigrează pe cei care s-au jertfit pentru ţară: Dumnezeu nu doarme!

Totuşi, gura păcătosului adevăr grăieşte. Lipsa de onestitate a articolului e confirmată de faptul că, până la urmă, se recunoaşte indirect că nu se putea fără actul de la 23 august şi că momentul ales a fost cel oportun. E interesantă în acest sens menţionarea unui raport al lui Grigore Gafencu, acuzat şi el în mod josnic de turnătorie la englezi, în care fostul nostru ministru relata o întâlnire din 1943 cu “reprezentantul neoficial al NKVD-ului in Elvetia, Vladimir Sokolin”. Activitatea unui şef NKVD clandestin în Elveţia e acceptată fără comentarii în articol, dar tocmai din spusele rusului reiese cât de important şi benefic a fost 23 august pentru noi. În 1943, NKVD-istul susţinea foarte clar că : ,,Basarabia o pierdeţi. Dacă nu faceţi un pas concret sa fiţi primii, pierdeţi întreaga Moldovă. Şi dacă ungurii fac pasul înaintea voastră pierdeţi şi Transilvania”. Într-adevăr, ungurii au încercat să facă pasul înaintea noastră, în martie 1944, dar nemţii au jugulat rapid iniţiativa şi au impus la Budapesta un guvern mult mai fanatic, care a aplicat mult mai agresiv politica germană. Fără 23 august, realizat „în singura clipă posibilă”,  numărul de victime ar fi fost mult mai mare, prigoana împotriva evreilor ar fi fost foarte mult intensificată, şi pierdeam toată Moldova şi Transilvania, ca să nu mai vorbim de prăpădul pe care l-ar fi produs luptele germano-sovietice pe teritoriul nostru. Rămân valabile cuvintele lui Camil Demetrescu: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.

Acuzațiile de spionaj şi trădare împotriva lui Iuliu Maniu au fost lansate acum mai bine de 100 de ani de regimul de la Budapesta dinainte de 1918 şi de bolşevicii lui Bela Kun, iar mai apoi au fost repetate de regimul Dej, de alde Silviu Brucan, de gaşca şi de urmaşii lui. De peste 100 de ani, duşmanii lui Iuliu Maniu nu sunt în stare să închege dovezi coerente împotriva marelui om de stat, ci doar să producă, după cum îi duce capul, bârfe şi calomnii ticăloase, cu aere de „dezvăluiri”.

Din păcate pentru ei, rezultatele eforturilor lor sunt penibile. Iuliu Maniu rămâne un mare erou român. Duşmani, spioni, trădători sau răspândaci sunt cei care l-au denigrat de-a lungul timpului şi care pângăresc şi acum memoria lui, la 100 de ani de la Marea Unire şi la 65 de ani de la moartea sa eroică la închisoarea din Sighet. Gestul lor e cu atât mai grav cu cât vine într-un moment în care ţara este condusă din ce în ce mai arbitrar de o rețea de putere coruptă, incompententă şi antioccidentală, moştenitoare a structurilor de putere comuniste, iar opoziţia şi mediul intelectual se pierd în clişeele ieftine de la Bruxelles şi nu înţeleg cât este de urgent şi de important ca România să afirme acum o politică istorică viguroasă, conformă cu interesele noastre naţionale, care sunt şi cele ale aliaţilor noştri. O Românie care care ţine cu tărie la tradiţia sa democratică şi care onorează sângele vărsat pentru libertate de părinţii, bunicii şi străbunicii noştri este un partener mai puternic şi un furnizor mai credibil de stabilitate în regiune.

Print Friendly, PDF & Email

4 COMENTARII

  1. „Activitatea unui şef NKVD clandestin în Elveţia e acceptată fără comentarii în articol, dar tocmai din spusele rusului reiese cât de important şi benefic a fost 23 august pentru noi”

    unde s-a spus ca era clandestin ?
    s-a spus ca era nkdv-istul neoficial, asta poate sa insemne ca el era, poate, portarul ambasadei sovietice si de fapt era adevaratul sef.

    totusi, inseamna ca individul nu a citit in arhiva britanica ?
    este normal ca orice tara sa aiba spioni; spionii nu sunt numai cei ce culeg informatii ci, si astia sunt cei mai importanti, si cei ce duc munca de influenta.

    nu trebuie sa construim ceva perfect, nu exista. sa nu uitam, prin anii 30 taranistii erau in neagresiune cu cei ce demonstrau cu pumnul strans, adica cei ce ascundeau de fapt adevarata fata a lor de comunisti sau fascisti.

    politica este totusi … politica.

    dupa mine bratienii au fost cei mai tari politicieni romani.

  2. avenir…

    Adevărul e că nu suntem foarte interesați de toate părerile și de toate variantele individuale de ranking pt oamenii politici interbelici.

    Și nu-i vorba dacă ne plac mai mult Brătienii sau mai mult Maniu.

    DAR ȚINE DE O DECENȚĂ ELEMENTARĂ SĂ ARĂTĂM RESPECT EROILOR ACESTEI ȚĂRI
    ȘI SĂ NU ACCEPTĂM CA MEMORIA SĂ LE FIE PÂNGĂRITĂ CU MINCIUNI PROPAGANDISTICE.

    A-l face pe Maniu spion, pe deasupra afirmând că a fost cumpărat cu bani și diamante, este o porcărie rău-mirositoare, și îl aduce pe emițător pe pozițiile Partidului Național Socialist al Muncitorilor din Germania și ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

    În coordonatele prezentului, îl situează pe pozițiile propagandei în favoarea politicii rusești, (și germane) care au interesul să denigreze tradiția democratică a României interbelice și să reducă toată epoca la fascism. (Treaba e foarte serioasă, pt că Rusia e o putere ostilă, care ne amenință cu războiul, iar propaganda și dezinformarea sunt considerate de ruși arme de război; la rândul ei, politica istorică germană actuală coincide la conținut în mare măsură cu cea rusească. E drept că nu e la fel de agresivă și de nerușinată, dar e foarte susținută și dispune de mari resurse.)

    Iar comentatorul care justifică nonșalant astfel de porcării se situează în fața unui cartonaș galben oferit de ILD.

    Maniu nu era spionul nimănui, nu era nici agent de influență, el FORMULA politica, el o configura, nu o făcea manipulând pe alții sau păcălindu-i.
    Da, convingea. Pentru că era un om moral și toată lumea știa că își respecta principiile. Asta nu se cheamă „muncă de influență” dusă de un „spion”. E dovada calibrului omului de stat despre care vorbim, cel mai important reprezentant al forțelor democratice pro-occidentale din România la vremea respectivă, erou al istoriei României văzut din prezent.

    Aia cu „prin anii 30 taranistii erau in neagresiune cu cei ce demonstrau cu pumnul strans” e propagandă comunistă, reluată de gașca rusofilului Iliescu în 90. Pactul de neagresiune din 1937 nu avea la vremea lui și nu are nici acum, din perspectivă istorică, nimic compromițător.

    Nu pot să nu observ. E amuzant raționamentul:
    Adică Maniu era imperfect pt că „sa nu uitam, prin anii 30 taranistii erau in neagresiune cu cei ce demonstrau cu pumnul strans”, în schimb „bratienii au fost cei mai tari politicieni romani”.
    Ok, info ILD: și Brătienii au semnat pactul de neagresiune din 1937.

  3. Iuliu Maniu nu avea cum să fie spion şi trădător dintr-un motiv foarte simplu. Activitatea sa în legătură cu britanicii era cunoscută şi încurajată atât de rege, şeful statului, cât şi de Ion Antonescu, conducătorul statului. Antonescu a refuzat în mod repetat cererile de arestare a lui Maniu formulate de Gestapo şi când a aflat că goniometria germanilor a identificat unde se află postul de radio cu care Maniu comunica cu englezii l-a prevenit pe acesta şi i-a cerut să se mute în altă parte. De facto Maniu acţiona ca un reprezentant al statului român.
    Pseudo-istoricul Marian Zidaru nu avea cum să vadă arhivele SOE pentru că acestea au fost incendiate la scurt timp după război, pentru cei interesaţi recomand cartea Secretele Verei Atkins.
    Despre misiunea britanicilor în România recomand Operaţiunea Autonomous, scrisă de un participant la evenimente, Ivor Porter.
    Ziarul Adevărul se ocupă cu „deconstructivismul” şi spurcă tot ce ţine de identitatea şi istoria naţională. Defăimarea lui Maniu nu cred că este într-o logică (neo) comunistă, hipsterească etc. De altfel pe vremea comunismului Maniu era ignorat, şters din istorie, însă comuniştii nu şi-au permis niciodată să scrie asemenea mizerii ca ziarul Adevărul. Vadim chiar pretindea că el a fost primul înainte de 1989 care l-ar fi reabilitat pe Maniu în revista Săptămâna. Eu nu-mi amintesc, deşi citeam Săptămâna, dar cineva mi-a spus că Maniu apăruse în Săptămâna, e adevărat, într-o fotografie de grup, împreună cu membrii Consiliului Dirigent, dar tot apăruse, ceea ce pe vremea aceea era destul de neobişnuit.
    Cred că defăimarea lui Maniu, unul dintre autorii Unirii de la 1918, are legătură cu Centenarul şi este parte din operaţiunea „Trianon 100” iniţiată la Budapesta.

    În legătură cu Pactul de neagresiune din 1937, acesta a fost încheiat pentru a se evita fraudarea alegerilor de către Tătărescu, care era unealta lui Carol al II lea, care pregătea dictatura. Se spune că Maniu a semnat pactul cu legionarii, ceea ce este adevărat, dar e scos din context, pentru că printre cele 6 partide semnatare, alături de PNŢ şi legionari se numărau şi Partidul Evreiesc şi Partidul Social Democrat. Deci contemporani au apreciat Pactul ca ceea ce era, nicidecum ca pe vreo manifestare fascistă sau antisemită.
    Cretinismul cu Maniu care a semnat un pact cu Codreanu era un element central al propagandei FSN în 1990 şi fuese preluat de Silviu Brucan din 1945-1946, când tot el însuşi scria asemenea mizerii în Scânteia. Mesajul era clar: ţărăniştii din 1990 erau legionari pentru că Maniu semnase cu Codreanu. Deci cine se opunea lui Ion Iliescu şi FSN era legionar. De aici şi minciuna din 13 iunie 1990 cu steagul verde legionar pe clădiri publice, minciună debitată de Ion Iliescu.

  4. Un articol extraordinar ! Cu informații exacte și cu interpretări precise derivate din faptele si împrejurările acelor vremuri strâns argumentate.Aceasta e adevărata ISTORIE A ROMÂNIEI .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here