Thatcher a ştiut că Euro va distruge Europa

 

În afara euro nu există mântuire, anunţau apocaliptic susţinătorii britanici, fie ei conservatori, liberal-democraţi sau laburişti ai proiectului uniunii monetare şi economice. Prima care li s-a opus a fost Margaret Thatcher. Apoi Iain Duncan Smith, 

William Hague şi alţi lideri conservatori care au fost ridiculizaţ

i ca demodaţi ori xenofobi de establishment-ul progresist. Astăzi, euro face ravagii în Europa şi a ajuns să fie considerat maşinărie de falimente

Irlandezii, supuşi unei presiuni imense din partea UE de a accepta bail-out-ul cancelarului german, se întreabă dacă aşa era prevăzut să culmineze lupta lor de secole pentru independenţă. Britanicii suflă uşuraţi că au ratat îmbarcarea pe Titanic.

În acest context, Peter Oborne reaminteşte că ultima bătălie pe care a dus-o Margaret Thatcher ca prim-ministru (bătălia care i-a provocat, de altfel, şi căderea) a fost cea împotriva monedei unice, euro.

În acest context, Peter Oborne reaminteşte că ultima bătălie pe care a dus-o Margaret Thatcher ca prim-ministru (bătălia care i-a provocat, de altfel, şi căderea) fost cea împotriva monedei unice, euro.imense din partea UE de a accepta bail-out-ul cancelarului german, se întreabă dacă aşa era prevăzut să culmineze lupta lor de secole pentru independenţă. Britanicii suflă uşuraţi că au ratat îmbarcarea pe Titanic.

Margaret Thatcher knew the single currency would devastate Europe
Peter Oborne is the Daily Telegraph’s chief political commentator.

Autobiografia doamnei Thatcher poate fi interpretată ca o profeţie. Arată cu câtă profunzime şi extraordinară înţelepciune examinase propunerile lui Delors privind moneda unică. Principala ei obiecţie nu era nesăbuită ori xenofobă, aşa cum criticii de mai jos au pretins adesea.
Era de natură economică.
În 1990, doamna Thatcher a prevăzut cu o dureroasă limpezime inevitabila distrugere pe care avea să o producă moneda unică.

Săptămâna viitoare se vor împlini 20 de ani de la căderea doamnei Margaret Thatcher. Presiunea se acumulase din mai multe direcţii, dar EURO, moneda ce avea să se nască, a fost tema decisivă care i-a provocat căderea.

În ultimul week-end al lui octombrie 1990, Margaret Thatcher s-a dus la un summit european la Roma, care avea la loc de frunte pe agendă visul lui Jacques Delors privind Uniunea Monetară Europeană. Dar, pe când lupta în afara ţării, de una singură, împotriva perspectivei unei monede unice europene,  doamna Thatcher era atacată în ţară în mod fatal. Geoffrey Howe, criticul său cel mai înverşunat  din guvern, a apărut la televizor pentru a-i spune moderatorului Brian Walden că, în principiu, Marea Britanie nu se opune monedei Euro.

În discursul rostit în Camera Comunelor după revenirea în ţară, doamna Thatcher a fost nevoită să-l pună la punct pe Howe: „acest guvern crede în lira sterlină.” [înregistrarea VIDEO a acestui discurs la sfârşitul acestui articol] Howe a demisionat şi câteva zile mai târziu şi-a rostit faimosul speech prin care deschidea o cursă pentru conducerea partidului.

Astăzi, autobiografia doamnei Thatcher, publicată pentru prima dată în 1993, poate fi interpretată ca o profeţie. Arată cu câtă profunzime şi extraordinară înţelepciune examinase Margaret Thatcher propunerile lui Delors privind moneda unică.

Principala ei obiecţie nu era nesăbuită ori xenofobă, aşa cum criticii de mai jos au pretins adesea.

Era de natură economică. În 1990, doamna Thatcher a prevăzut cu o dureroasă limpezime inevitabila distrugere pe care avea să o producă moneda unică. Autobiografia ei consemnează cum l-a avertizat pe John Major, eurofilul său ministru de Finanţe, că moneda unică nu va putea satisface şi mari puteri industriale precum Germania şi ţări mai mici precum Grecia. Germania, anticipa Thatcher, va avea fobie de inflaţie, în timp ce euro se va dovedi fatal pentru ţările mai sărace, cărora le va „devasta economiile ineficiente”.

Autobiografia ei consemnează cum l-a avertizat pe John Major că moneda unică nu va putea satisface şi mari puteri industriale precum Germania şi ţări mai mici precum Grecia. Germania, anticipa Thatcher, va avea fobie de inflaţie, în timp ce euro se va dovedi fatal pentru ţările mai sărace, cărora le va „devasta economiile ineficiente”.

E ca şi cum, cu atâţia ani în urmă, premierul britanic avea un glob de cristal ce-i permitea să prevadă catastrofele anului acesta din Irlanda, Grecia şi Portugalia. Într-adevăr, e una din tragediile istoriei europene că lumea a ales să nu o creadă. Preşedintele Franţei, Mitterand, şi Cancelarul Germaniei, Kohl, au respins îndemnurile ei la precauţie. Când doamna Thatcher a fost îndepărtată în 1990, s-a pierdut o voce crucială şi un nou consens a început să prindă viaţă în Marea Britanie în favoarea euro.

Acest consens s-a răspândit în întregul spectru al establishment-ului britanic. A pătruns în New Labour al lui Tony Blair şi i-a cuprins pe toţi liberal-democraţii lui Paddy Ashdown. Confederaţia Industriei Britanice (CBI) şi-a declarat susţinerea pentru euro aşa au făcut-o şi sindicatele. Ministerul de Externe era, doctrinar, în favoarea monedei unice. Importanţi oameni de afaceri precum Petter Sutherland (preşedinte al BP şi Goldman Sachs International) şi Richard Branson o susţineau puternic. Financial Times, un ziar care a dat-o în bară în orice mare temă economică a ultimilor 40 de ani, era un alt susţinător.

Acest consens era cu atât mai puternic cu cât cuprindea şi conservatori influenţi. Campania Britain in Europe, care îl avea în rolul principal un tânăr democrat-liberal ambiţios pe nume Danny Alexander, acum şeful Trezoreriei, a fost lansată în 1999. Ken Clarke şi Michael Heseltine apăreau, perfid, alături de Tony Blair şi Peter Mandelson.

E una din tragediile istoriei europene că lumea a ales să nu o creadă pe Margaret Thatcher.

„Preţul pe care l-am plăti prin investiţii şi locuri de muncă pierdute în Marea Britanie ar fi incalculabil”, anunţa Mandelson. El prezicea că „în afara euro, nu prea avem ce face pentru a proteja industria împotriva fluctuaţiilor destabilizatoare a valorii lirei sterline.” Michael Heseltine vorbea apocaliptic despre consecinţele îngrozitoare asupra competitivităţii britanice în afara zonei euro. Chris Huhne, acum un secretar de stat liberal-democrat, vorbea caustic despre euroscepticii care avertizau că adoptarea euro va produce supraîncălzirea economiei irlandeze, avertismente care s-au dovedit, toate, prea exacte.  Irlandezul Niall Fitzgerald, preşedintele gigantului Unilever, prevedea nimicirea economică a Marii Britanii în afara zonei euro. Ce ironie a sorţii… ţara sa e cea care e acum confuntată cu perspectiva anihilării economice.

Aceia care se opuneau acestui consens erau batjocoriţi. Chiar şi William Hague, pe-atunci lider al opoziţiei, a beneficiat de acest tratament dispreţuitor. Hague a avut o serie de discursuri care, recitite astăzi, rivalizeză prin pertinenţă cu cele ale lui Margaret Thatcher. A prezis că aderarea la euro va „conduce către boom-uri uriaşe şi recesiuni profunde”. Hague a adăugat că „moneda unică este ireversibilă. Economic, te poţi trezi într-o capcană, ca într-o clădire în flăcări ce nu are căi de ieşire.” A observat că aderarea la euro poate produce „o completă criză bancară şi financiară.”

Poate că Margaret Thatcher a fost prima victimă a monedei unice. Dar multe alte victime i-au urmat: milioanele care şi-au pierdut slujbele şi naţiunile despuiate de onoare şi independenţă.
Inamicii au acuzat adesea duritatea baronesei Thatcher. Dar susţinătorii proiectului european acceptă acum fericiţi imensa suferinţă pe care o provoacă în misiunea lor de a impune uniunea economică şi monetară.
Doamna Thatcher ştia că acesta va fi rezultatul proiectului lor nebunesc şi de aceea a luptat pentru a-l opri. Ultima ei bătălie ca prim-ministru nu putea fi dusă pentru o cauză mai nobilă sau mai altruistă.

Nimeni nu l-a ascultat, mulţi şi-au bătut joc de el, iar Hague a fost acuzat că târăşte Partidul Conservator către Dreapta. BBC, o parte integrală a alianţei pro-europene, şi-a jucat pe de-a întregul rolul de a marginaliza critici precum Hague. Postul naţional deţinut de stat l-a pus pe liderul conservator în rând cu ciudaţi şi xenofobi.  În schimb, susţinătorii euro era prezentaţi invariabil drept oameni raţionali, rezonabili.

Dar discursurile lui Hague sunt cele care au trecut testul timpului, în timp ce poziţiile vehemente ale lui Heseltine, Blair, Mandelson şi Clarke ne apar, toate, ridicole acum. Să încercăm, aşadar, un experiment, să ne imaginăm unde ar fi acum Marea Britanie dacă ei ar fi câştigat aecastă confruntare.

Primul punct care trebuie reţinut este că boom-ul economic britanic încheiat în 2008 ar fi fost încă şi mai ameţitor, datorită politicilor soft privind rata dobânzilor urmate de Banca Centrală Europeană la începutul acestui secol.

Al doilea punct este că prăbusirea ce ar fi urmat ar fi fost mult, mult mai rea. Nu am fi fost capabili să reducem rata dobânzilor atât de mult şi atât de repede. Nu am fi putut devaloriza moneda până să ieşim la liman. Nu am fi putut să alimentăm creşterea economică tipărind bani.

Aceste opţiuni nefiind disponibile, recesiunea s-ar fi transformat în depresie. Probabil că şomajul s-ar fi îndreptat acum spre cinci milioane iar finanţele noastre publice, şi aşa lovite, ar fi fost la pământ. La fel ca Grecia şi Irlanda, nu am fi putut să adunăm fonduri de pe pieţele internaţionale şi FMI ar fi intervenit. Angela Merkel a Germaniei ar fi oferit un bail-out – dar numai cu condiţia să urmăm politicile hotărâte pentru noi în Europa. Ne-am fi pierdut independenţa şi am fi devenit o filială, proprietate a Bruxelles-ului – soarta cu care se confruntă acum Irlanda.

Am încercat ieri să dau de politicienii importanţi care, acum 10 ani,  s-au luptat atât de tare pentru abolirea lirei sterline – Heseltine, Leon Brittan, Mandelson, Neil Kinnock, Charlie Kennedy. Vroiam să-i întreb dacă îşi mai susţin avertismentele extravagante. Vroiam să le cer să-şi ceară scuze. Niciunul nu mi-a răspuns la apel.

Aşteptăm scuze şi din partea altora. De la BBC, care a distorsionat dezbaterea. De la comentatorii care-i zeflemeau cu superioritate pe politicienii ce luptau împotriva euro precum William Hague, John Redwood şi Iain Duncan Smith. Din partea lui Heseltine şi Hague pentru trădarea cu premeditare a lui Hague. Din partea CBI care a aruncat pe apa sâmbetei interesele afacerilor britanice.

Încă ceva. Poate că Margaret Thatcher a fost prima victimă a monedei unice. Dar multe alte victime i-au urmat: milioanele care şi-au pierdut slujbele şi naţiunile despuiate de onoare şi independenţă. Inamicii motivaţi politic au acuzat adesea duritatea, asprimea baronesei Thatcher. Dar susţinătorii proiectului european acceptă acum fericiţi imensa suferinţă pe care o provoacă în misiunea lor de a impune uniunea economică şi monetară. Doamna Thatcher ştia că acesta va fi rezultatul proiectului lor nebunesc şi de aceea a luptat pentru a-l opri. Ultima ei bătălie ca prim-ministru nu putea fi dusă pentru o cauză mai nobilă sau mai altruistă.

VIDEO: Discursul doamnei Thatcher din 30 octombrie 1990, la întoarcerea de la summitul de la Roma

18 gânduri despre “Thatcher a ştiut că Euro va distruge Europa

  1. Da, am citit articolul in Telegraph, bine ca l-ati preluat, dar ce facem, ca avem si noi trambitasi ai euro-raiului precum dl Baconsky (om de „dreapta” ca si altii), care mai ieri spunea ca e bine sa fim mintiti pentru binele nostru de catre UE:

    „Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active. Parlamentele naţionale vor continua ratificarea Tratatului (în pofida mini-insurecţiei conduse de Cehia lui Václav Klaus). Uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă.”

    http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html

    So much for Euroscepticism and the Romanian „Right”!

  2. „…State capitalism may well be a form for world business in the world ahead… the western countries are treading toward a more unified and controlled economy, having a greater effect on business; and that the communist nations are moving more and more toward a free market system. The question posed, on which a number of divergent opinions arose, was whether „East and West would meet some place toward the middle about 1990.”

    Roy L. Ash, President, Litton Industries, inc. Nixon Administration, February 7-9, 1972

    In Summary, another speaker, Mr. Frere, said: „…Communist countries are experimenting with the concept of a market economy… and, the communist countries are forecasting the influx of heavy capital investments by 1990 by the western states.”

    Discutia cred ca e putin mai complicata. Alfred Herrhausen, CEO Deutsche Bank in acele vremuri, a fost ucis in Frankfurt (desi era intr-un convoi de masini blindate) tocmai pentru ca a incercat sa se opuna acestor schimbari, pentru ca a incercat sa protejeze Estul Europei de o coruptie inimaginabil de mare ce nici azi nu poate fi intuita. Pretul platit de Germania pentru reunificare a fost sacrificarea marcii germane la 10 ani dupa caderea zidului (adica exact cum a prezis el atunci – si nu 5 cum vroia Koln)

    Christopher E. H. Story FRSA, (a former occasional adviser to Lady Thatcher) a murit anul acesta pe 14 iulie, la 2 saptamani dupa ce amenintase ca va face publice dovezile privind implicarea administratiei Bush in arestarea/santajarea lui Leo Wanta, cel care a devalorizat rubla ruseasca in 89-90, grabind considerabil „colapsul” imperiului sovietic de atunci.

    Sunt foarte multe de spus insa nu as vrea sa ne ducem prea departe, riscul major e sa ajungem exact in intoxicatiile „lor”.

  3. Draga Francesco, ce spune dl Baconsky nu are legatura cu realitatea UE. Intretine iluzia unei UE crestine. Si, pe baza acestei luzii, ne tot impinge de la spate in UE. Si ne minte frumos, dupa cum singur marturiseste. Cine vrea sa fie mintit frumos, nu are decat sa-l urmeze. Mie mi se pare ca realismul crestin nu are legatura cu minciuna si cu utopismul. Ce face Baconsky cu UE e ce fac marxistii cu comunismul. Tu le spui ce a fost, ei iti spun ce frumos au vrut ei sa fie.

    Sau, cum spunea dl Tismaneanu in cartea de interviuri cu Iliescu:

    „„Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.”

    Traiasca eurocomunismul!

  4. Nu cred ca se pune problema ca Teodor Baconschi ne impinge in UE. A fost o decizie a intregii clase politice de la noi sa ne integram alaturi de celelalte tari din rasaritul ex-comunist al Europei. Avem de-a face cu o realitate perfectibila, asta spune Baconschi si asta simtim si noi atunci cand ne plangem de insuficienta reprezentare la nivelul structurilor diplomatice ale UE, de exemplu.
    Iar daca in Europa nu ne axam pe mostenirea iudeo-crestina cu elemente masive din cultura greaca, atunci nu stiu ce altceva ar putea sa ne uneasca. Un BMW este grozav, dar, pe langa faptul ca il pot copia chinezii, cum au facut-o cu alte marci, nici aceasta marca si nici alta nu poate slefui si inalta spiritul uman asa cum face cultura, arhitectura si arta europeana.

    Si totusi hai sa revenim la UK – ei nu au aderat la Euro si nu in euro si-au acumulat datoriile fantastice de peste 6 trilioane de lire sterline.

  5. Nu cred ca se pune problema ca Teodor Baconschi ne impinge in UE.

    Dar se pune problema ascunderii unei realităţi sumbre: lipsa caracterului democratic al Uniunii. Nu am citit vreun articol de-al domnului Baconski in care să critice, măcar cu blîndeţe, structurile nelegitime ale Europei actuale şi epurarea politică a instituţiilor UE. Sînt şi eu foarte sceptic in privinţa scopurilor dumnealui. Mai ales că se pare că a apucat pe acel drum bătătorit al democraţiei creştine europene colaboraţioniste cu socialismul, cale deschisă atît in Belgia cît şi in Italia de partidele aşa-zise creştine locale incă din anii 80. Cînd ajungi să-ţi pui singur căluş la gură se cheamă că ai consimţit deja la instalarea totalitarismului luminat şi înmuiat proiectat de eurocraţi. L-aş numi întruchiparea socialismului universalist cu faţă umană.

  6. e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană.

    ei bine, eu cred că se poate vorbi de un fascism cu faţă umană, probabil că domnul Tismăneanu are gîndirea blocată de niscaiva sechele ale comunismului [să fim serioşi, niciun om născut şi crescut in comunism nu poate scăpa cu totul de universul concentraţionar şi nici nu se poate lepăda ulterior, in libertate, de toate metehnele deprinse acolo, in regim]. Şi este atît de evident. In plină conflagraţie mondială, in momentul in care Europa fascistă se nazifica treptat intrînd sub influenţa Germaniei, un lider fascist a avut curajul de a-l refuza pe Hitler, in contextul in care acesta sprijinise ascensiunea respectivei partide fasciste, şi de a se opune făţiş atragerii ţării sale intr-un nou război. Este vorba de regimul lui Franco, singura ţară fascistă europeană ce nu a participat la WW2 şi şi-a păstrat atît neutralitatea cît şi un oarecare fundament creştin precum şi faţa umană de care se tot vorbeşte aiurea, asta pentru că acolo, in plină prigoană europeană a evreităţii, şeful statului şi-a permis să-i ocrotească şi să abroge decretul medieval din 1492 de expulzare a evreilor. Niciun stat comunist nu a reuşit un asemenea gest de independenţă faţă de puterea centrală a comunismului, rusia sovietică, iar cînd Ungaria sau Cehia au încercat să mişte in frontul internaţionale au fost iute reduse la tăcere. Comunismul s-a dovedit a fi cu mult mai atroce, totalitar, tiranic decît fascismul. Asta pentru că Hitler nu s-a simţit obligat să atace Spania [deşi e posibil să-i fi trecut prin cap] pentru afrontul neutralităţii impuse de Franco. Desigur, neutralitatea a fost una favorabilă Germaniei, la fel ca şi in Suedia, dar niciodată ţara nu a ajuns să continue politicle naziste de exterminare sau purificare etnică.

  7. EuNuke, ai dreptate. Uite un articol pertinent aici:

    „Din ianuarie 2007, de cind Romania a devenit membra a Uniunii Europene, coruptiei bastinase i s-a adaugat coruptia europeana. Retelele mafiote care conduc Romania fura acum dintr-un buzunar mai mare. Pe linga bugetul statului, pot accesa acum „fondurile comunitare”. „Elita” politico-intelectuala de „dreapta” a tarii (partidele si oamenii presedintelui), desi pretinde ca e de „dreapta”, a devenit, cu rare si secventiale exceptii, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amanunt se pot discuta, ni se sugereaza, dar in nici un caz nu se poate pune in discutie proiectul UE. Nu avem o opozitie fata de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar „disidenti”: oameni care nu contesta UE, ci vor doar un EUrosocialism cu fata umana, asa cum au vrut, ei sau parintii lor, un comunism cu fata umana.

    Trebuie sa ne intrebam daca, prin aderarea la UE, mafia politico-ideologica din Romania nu a primit, in loc de lovitura de gratie, un balon de oxigen. Trebuie sa ne intrebam daca, dincolo de cifrele vehiculate pe hirtie, pretul platit de Romania nu e mai mare (nu doar financiar
    , ci si cultural, simbolic) decit beneficiile. Sigur, unele manastiri ardelene au „accesat cu succes fondurile SAPARD”. Dar doar coruptia generalizata a clasei politico-ideologice din Romania ne-a facut dependenti de „fondurile SAPARD”. Nu putem socoti „accesarea fondurilor SAPARD”, oricit de utila in context, coloana verticala a politicii si identitatii nationale romanesti. Prioritatea ar trebuie sa fie nu „accesarea fondurilor SAPARD”, demna de laudat, ci construirea unui climat cultural/teologic/politic care sa ne permita selectarea unei clase politice responsabile, care sa-i poata ajuta pe romani sa duca o viata
    libera, demna si ferita de ispita de a-si vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masa, sau de a-si abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite scolare.

    E deci necesar sa discutam la ce anume am aderat atunci cind am aderat la UE. Unii analisti politici, adica oameni care scriu cu dosul la interesele nationale, argumenteaza ca „90% din vulgus” au vrut sa adere la UE in 2007. Acestora li s-ar putea obiecta ca 88% din romani l-au votat pe Ion Iliescu in 1990. Si ca, intr-adevar, ambele campanii electorale au avut acelasi grad de transparenta. Romanii au fost la fel de informati in privinta UE pe cit au fost de informati in privinta lui Ion Iliescu. In ambele cazuri, opozitiei nu i s-a dat „timp de antena”. Edificatoare in acest sens e si putinatatea cartilor sau materialelor critice la adresa UE aparute la editurile mari sau in ziarele de mare tiraj.

    Din rindul cartilor netraduse la noi face parte si lucrarea lui John Gillingham, Design
    for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis si autorul a numeroase lucrari despre istoria Uniunii Europene. In Design for a New Europe, Gillingham arata ca UE e de fapt captiva unei birocratii corupte, iresponsabila politic sau fiscal, inchisa si razbunatoare cu cei care indraznesc sa atraga atentia asupra neajunsurilor ei. Rupti de tarile din care au venit, dind socoteala doar sefilor directi, care isi conduc departamentele ca pe niste domenii feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolati unii de altii si mediocri, functionarii comunitari constituie o casta care are privilegiile unei elite, fara a avea si talentele sau obligatiile ei: „Acesti oficiali cistiga pina la 300.000 de dolari pe an, platesc taxe de pina la 16% din salariul de baza si cistiga de trei ori mai mult – si in cazul tarilor mai sarace, cu mult mai mult – decit omologii lor nationali. Pina si beneficiile sint mai bune. Ele includ sporuri in bani gheata (16%) pentru ca traiesc in strainatate, ajutoare pentru chirie si cresterea copiilor (200 de dolari pe luna plus
    2% din salariul de baza), scoala particulara gratuita pentru copii (pina la 8.000 de dolari pina la virsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni parinte (pina la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare si de instalare. Asigurarea medicala e generoasa si pensiile sint de pina la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporatie multinationala l-ar putea invidia si pe care aproape nimeni nu ar vrea sa il piarda. Acest fapt explica poate ceea ce se numeste la Comisia Europeana „conspiratia politetii: corb la corb nu-si scoate ochii”.”

    Continuarea, aici:

    http://www.ziaruldeiasi.ro/opi.....t-i~ni57sp

    Si aici:

    http://www.ziaruldeiasi.ro/opi.....-ii~ni57us

  8. Critica lui Baconschi este indreptata in primul rand impotriva unei impietriri a structurilor romanesti:

    „Suntem de 4 ani aproape membri, iar in mare masura, in cultura noastra administrativa si politica, nu am depasit logica aderarii si ne comportam ca si cum am fi in continuare postulanti”
    „e un rau structural mostenit din tranzitie, dar este si efectul pervers al contraselectiei care a operat in constitutirea elitelor noastre politice”,
    Avem fata de fostul Occident, categoria geopolitica depasita, un permanent complex de inferioritate care ne defineste provincialismul, ne inhiba actiunea politica externa si arunca in confuzie permanenta proiectul intern”,
    „Perceptia asupra Romaniei este proasta, dintr-un masochism partizan mediatic si intern nu facem decat sa o adancim: hotul si cersetorul roman, intr-o societate nauca, prinsa undeva intra balcanism si fostul spatiu sovietic, n-am reusit sa fabricam in discursul public si sa interiorizam valorile care ne-ar putea redresa constiinta de sine, legatura creativa cu traditia – ma refer la marea traditie intelectuala – si mai avem si aceste clauze de monitorizare, de pilda MCV asupra justitiei, care agraveaza sentimentul nostru de singuratate.

    Ca sa putem veni cu un mesaj de innoire, trebuie sa avem oameni cu care sa transmita un mesaj de calitate, nimeni nu accepta critica de la cei care cer clementa, intelegere si coborarea standardelor.

  9. @telemaco, in principiu critica domnului Platon este obiectivă, atunci cînd se referă la structurile UE şi la mecanismele de condiţionare create de aceasta. problema este că încearcă să circumstanţieze şi chiar explice atitudinea umilă a Romaniei in faţa structurilor europene prin argumentul politic, mai exact prin culpa aruncată asupra partidului aflat in prezent la putere. şi măcar de-ar împărţi această culpă cu toate celelalte partide parlamentare care ne-au adus in această situaţie. nu este cazul, dumnealui are ce are cu pedeleul.
    iată la ce mă refer

    “Elita” politico-intelectuala de “dreapta” a tarii (partidele si oamenii presedintelui), desi pretinde ca e de “dreapta”, a devenit, cu rare si secventiale exceptii, gardianul ideologic al noii ordini.

    nu pot fi de acord cu o exprimare atît de dură, mult exagerată faţă de poziţiile publice ale principalelor voci din pdl. de altfel, in realitate, singurii critici ocazionali ai structurilor europene se regăsesc in lăuntrul PDL sau printre acei intelectuali de falangă, cum sînt mai recent apostrofaţi. desigur, critica lor este subţire, pe bloguri [precum Traian Ungureanu], sau prin reviste sau in cercuri private, lipseşte o poziţie publică, dar trebuie să ne gîndim că asumarea unui euroscepticism de către partidul de guvernămînt al oricărei ţări europene este echivalent cu un gest sinucigaş, asta pentru că filoeuropenismul este adînd înrădăcinat in minţile cetăţenilor Europei şi eurocraţia sancţionează meschin şi subteran toate gesturile de independenţă [e de-ajuns să amintesc cazurile Irlandei şi Cehiei…ai căror cetăţeni au fost practic şantajaţi public de comisarul suprem Barroso]. E dificil dacă nu chiar imposibil să conteşti oficial legitimitatea Comisiei sau să relevi aspectul uzurpării puterii legislative in cadrul structurilor şi in acelaşi timp să convingi populaţia că poziţia ta nu este efectul unui euroscepticism iraţional. Comisia se apropie in mod periculor de intangibilitate, de absolutismul monarhic, a prins deja o aură sacrală şi iată că orice critică concertată la adresa ei a devenit un indiciu al trădării Europei. Comisia se identifică politic cu Europa şi nu in mod inconştient, ci cît se poate de premeditat din moment ce există un minister al propagandei europene care propagă această falsitate de tip totalitar.

    Ar fi fost însă dezirabilă o atitudine mai curajoasă faţă de oamenii din Comisie…este stringent…pentru că unii dintre indivizii înşurubaţi acolo se comportă deja ca mici dictatori, li s-a urcat in mod evident puterea la cap. Mă refer in special la baroneasa Ashton, la Barroso şi la socialiştii spanioli şi suedezi. Aceşti indivizi trebuie criticaţi constant in toată presa europeană, trebui măcar să li se reamintească zilnic că sînt acolo ca să ne servească pe noi şi nu ca să impună o agendă personală sau străină de interesele europenilor.

  10. o rectificare.
    de altfel, in realitate, singurii critici ocazionali ai structurilor europene se regăsesc in lăuntrul PDL sau printre acei intelectuali de falangă,
    a se citi astfel:
    de altfel, in realitate, puţinii critici ocazionali ai structurilor europene se regăsesc mai degrabă in lăuntrul PDL sau printre acei intelectuali de falangă, in timp ce partidele şi oamenii de stînga sînt -in marea lor majoritate şi cu un aplomb agresiv- pro-UE şi pro-Comisie.

  11. Observati cum la un articol despre Margaret Thatcher si dezastrul produs de euro ajungem sa discutam tot despre Tismaneanu.

    Postul meu cu nr 3 a fost mult mai la obiect.

    Let me draw an example from history. When Thomas Becket (Saint Thomas Becket, 1118-1170) was proving to be an annoyance, as Castro; the King said „Who will rid me of this man?” He didn’t say to somebody, go out and murder him. He said who will rid me of this man, and let it go at that. (As you will recall, Thomas Becket’s threat was not against the King, it was against the way the King wanted to run the government.)

    The fall of the Soviet Union is one of the very few instances in history in which a world power has been defeated on the battlefield of ideas.

    We can very properly call World War I the million dollar war and World War II the billion dollar war and World War III (Cold War) the trillion dollar war.

  12. @euNuke
    Perfect de acord cu observatiile 14 si 15, la care as adauga ca trebuie sa se ajunga la criticarea si reorientarea politicilor UE, nu numai a oamenilor pusi in structurile de conducere. Ne amintim prea rar si exista o necoordonare a criticii fata de politicile lui Ashton, Barroso, Herman Van Rompuy and the like.

  13. Cartea „Crimele Revoluţiei”, pe care o lansez joi la Târgul internaţional Gaudeamus, răstoarnă din temelii falsul istoric impus de propaganda regimului Iliescu. De asemenea, spulberă două dintre marile minciuni postdecembriste. Prima: cei care au tras în noi erau fanaticii apărători ai lui Ceauşescu. A doua: nu ştim cine a tras în noi şi probabil nu vom afla niciodată; ce, americanii au elucidat asasinarea lui Kennedy?! ( expresia apartine lui Ilici)

    Cartianu vorbind de Iliescu.

    „N-am citit cartea asta a lui, «Sfârşitul Ceauşeştilor», dar am citit ce s-a scris în presă despre ea şi m-am cam lămurit ce e în capul autorului şi ce poate să debiteze. Ştiu că şi-a anunţat intenţiile de a mai scrie o carte. E regretabil că sunt printre noi oameni cu minţile rătăcite care ponegresc istoria noastră recentă. Asta face Cartianu: ponegreşte istoria noastră recentă!”.

    Iliescu nu va mai lansa nicio carte, dar va fi prezent la lansarea volumului „URSS a murit, trăiască Rusia!”, scris de academiciana Hélène Carrère d’Encausse, ajunsă la frumoasa vârstă de 81 de ani.

    Iliescu vorbind de Cartianu.

  14. I think the euro is in its honeymoon phase. I hope it succeeds, but I have very low expectations for it. I think that differences are going to accumulate among the various countries and that non-synchronous shocks are going to affect them…
    On purely theoretical grounds, it’s hard to believe that it’s going to be a stable system for a long time…It’s only a year old. Give it time to develop its troubles.

    Milton Friedman.

  15. European Union is „fundamentally unreformable” and also culturally hostile to the United States, therefore making military cooperation impossible. European defense is an idea in search of itself. It currently amounts to a paper army with paper resources, and its battlefields is a desktop in Brussels. The paucity of command and control assets and high-readiness units is potentially debilitating, as is the scarcity of high-end air units and precision weaponry.

    „(A unified) ‘Europe’ is the result of plans. It is, in fact, a classic utopian project, a monument to the vanity of intellectuals, a programme whose inevitable destiny is failure: only the scale of the final damage done is in doubt.”

    „During my lifetime most of the problems the world has faced have come, in one fashion or other, from mainland Europe, and the solutions from outside it. [..] What we should grasp, however, from the lessons of European history is that, first, there is nothing necessarily benevolent about programmes of European integration; second, the desire to achieve grand utopian plans often poses a grave threat to freedom; and third, European unity has been tried before, and the outcome was far from happy. ”

    (On Who Got Credit For Ending The Cold War) „The role of Ronald Reagan had been deliberately diminished; the role of the Europeans, who, with the exception of Helmet Kohl, were often keen to undermine America when it mattered, had been sanitized; and the role of Mr. Gorbachev, who had failed spectacularly in his declared objective of saving communism and the Soviet Union, had been absurdly misunderstood.”

    „(Gorbachev’s) remarks in Prague seemed to me, to say the least, of doubtful validity. Yet nor should they be lightly dismissed. They represent the articulation of a strategy, common to the left in many countries, of seeking to escape all blame for communism and then going on to take credit for being more pragmatic, modern, and insightful about the world which those who actually fought communism have created. It is a pressing necessity to expose and defeat both distortions.” –

    „It is always important in matters of high politics to know what you do not know. Those who think that they know, but are mistaken, and act upon their mistakes, are the most dangerous people to have in charge.”

    „(I)t is highly questionable whether when ‘Europe speaks with one voice’, as we are so often told it is doing, anyone is really listening. Europe’s reputation as a serious player in international affairs is unenviable. It is a feeble giant who desperate attempts to be taken seriously are largely risible. It has a weak currency and a sluggish inflexible economy, still much reliant on hidden protectionism. It has a shrinking, ageing, population and, with the exception of Britain, rather unimpressive armed forces and, not excepting Britain, muddled diplomacy”.

    „The blunt truth is that the rest of the European Union needs us more than we need them.”

    Margaret H Thatcher

    All quotes are from her last book, ‘Statecraft’.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.